Expat în România: de ce să te stabileşti într-o ţară din care toată lumea pleacă?

Suntem în topul ţărilor cu cea mai mare rată de emigrare, un top care nu ne face tocmai cinste. Ne pleacă tinerii cu studii, dar şi oamenii în căutarea unui trai mai bun. Şi mai nimeni nu se gândeşte să se întoarcă în România. Contextul politic şi economic al ultimilor ani este un motiv în plus pentru care românii aleg să plece din ţară. Cu toate acestea, sunt şi expaţi care aleg să stea în România, definitiv sau măcar pentru o perioadă îndelungată. De ce să te stabileşti într-o ţară din care toată lumea pleacă? Şi care sunt motivele care v-au determinat să rămâneţi aici? I-am întrebat pe câţiva expaţi care locuiesc de ani buni la noi în ţară. Ne-au împărtăşit poveştile lor:

Chef Tobias Fetz (Elveţia)

Am ajuns aici după 8 ani petrecuţi în Caraibe, ca chef în restaurante de top de acolo. Îmi doream din nou să trăiesc într-o ţară cu cele 4 anotimpuri! Mi-a plăcut foarte mult, de la început, această deschidere pe care o au românii, şi felul lor prietenos de a fi. În plus, ca străin în România te simţi imediat binevenit şi nu-ţi ia foarte mult timp să te acomodezi, să cunoşti oameni, să legi prietenii.

De ce ai alege să rămâi într-o ţară din care românii nu mai ştiu cum să facă să plece?

Fiecare ţară are atuurile şi dezavantajele ei, pentru fiecare putem să privim din perspectiva pros & cons. În România poţi să îţi îndeplineşti visele, asta mi se pare el mai important aici. Şi o să vă dau un mic exemplu: imaginaţi-vă că în Elveţia, un apartament de trei camere are un preţ de vânzare de cel puţin 1 milion de franci elveţieni!

Mai sunt valabile lucrurile care ţi-au plăcut aici în primul rând? Ce nu-ţi place, ce s-a schimbat în rău în România?

Da, încă îmi plac lucrurile care mi-au plăcut în România la început. Cu cât trece timpul învăţ mai multe despre această ţară, o înţeleg mai bine şi îi învăţ limba – iar toate acestea mă ajută şi îmi fac bine. Desigur, sunt şi probleme sau dificultăţi, dar cred că acestea se întâlnesc peste tot.

Pentru un om care lucrează la nivel înalt în gastronomie, cu CV-ul şi aptitudinile mele, aş fi plecat de multă vreme dacă nu mi-ar fi plăcut cu adevărat aici!

Petra Dobruska (Cehia), director al programului educaţional One World Romania la Şcoală şi vicepreşedinte al Asociaţiei One World Romania

În România am ajuns, de fapt, întâmplător. Iniţial cu o bursă, la Cluj, câteva luni, apoi la Bucureşti. Niciodată nu am visat să rămân în Bucureşti, dar nici într-un alt oraş. Îmi place Praga şi mi-a plăcut şi viaţa mea acolo. Făceam lucruri faine, studiam la facultate şi petreceam foarte mult timp pe teren. În plus, pentru mine este foarte importantă familia. Prietenul meu de atunci studiase româna şi a început să lucreze la Bucureşti, aşa că am venit cu el. Voiam să cunosc România mai de aproape, mai bine.

În perioada aceea eu terminam studiile de masterat (făceam Romani Studies, la Universitatea Carol din Praga). Am schimbat subiectul tezei mele de masterat şi am început să scriu despre deportările romilor din România în Transnistria, în timpul Celui al Doilea Război Mondial. Un subiect care la noi nu prea e cunoscut, nici măcar în cercurile academice. Mergeam des la arhive; am început să învăţ intens română şi să descopăr lumea din jurul meu. Nu a fost tocmai uşor. Nu am venit iniţial în România cu un scop sau cu un job anume, nu cunoşteam pe nimeni. Am început să construiesc totul de la zero, dar fără intenţia să rămân pe termen foarte lung.

Mai târziu m-am angajat la Ambasadă, voiam să rămân acolo un an, să-mi umplu timpul, să câştig ceva bani, să văd şi o altă lume. Ambasadorul de atunci, cel care mă angaja, îmi spune că aş putea s-o iau ca pe un studiu de caz antropologic. Am rămas acolo şase ani, ceea ce mi se pare acum incredibil! După un an petrecut la Ambasadă, au venit în România René Kubášek, ce avea să devină directorul Centrului Ceh, noul ambasadorul Jiří Šitler, dar şi Sabiana Cingrošová, consul de atunci cu soţul său. Cu toate ca nu-mi dădeam seama, cred ca cu oameni ca aceştia, era clar că nu o să plec aşa de uşor! Din punctul de vedere implicării au urmat nişte ani foarte intenşi: noi pur şi simplu trăiam prin ceea ce făceam. Organizam o mulţime de evenimente, şi, deşi nu reinventam roata, aveam impresia că e ceva unic. Ne agitam permanent să mai gândim, facem să mai facem, să mai organizăm ceva sau altceva: dormeam puţin şi lucram mult. Am avut ocazia să lucrez într-o echipă de oameni pe care îi apreciez foarte mult, o echipă în care simţul umorului nu lipsea niciodată. Am avut de învăţat unul de la celălalt ceva nou în fiecare zi.

Şi, dacă întrebi ce mi-a plăcut iniţial în România, trebuie să spun că la început îmi plăcea mai mult să călătoresc, nu prea mă omoram după viaţa în acest oraş. Dar, o dată ce l-am cunoscut mai bine, m-am îndrăgostit de el şi „îl părăseam” din ce în ce mai puţin. În mod clar îmi plăcea viaţa culturală a oraşului, mai ales că noi cu asta ne ocupam. A avut ceva magic acea perioadă sau poate doar nouă ni se părea aşa: mergeam peste tot la evenimente, descopeream mereu lucruri noi. Îmi plăcea să merg cu bicicleta prin oraş, să fac cunoştinţă cu oameni, să fac poze pe film, să doar stau aşa… „cu burta la soare”!

Nici azi nu prea pot să-mi imaginez viaţa fără Bucureşti sau România, fără satele ceheşti din Banat, limba română şi mai ales fără prietenii şi familia pe care o am aici.

De ce ai alege să rămâi într-o ţară din care românii nu mai ştiu cum să facă să plece?

Uneori am impresia că a fost mai mult decât o alegere, că pur şi simplu s-a întâmplat. Ziceam „mai rămân un an şi plec, mai rămân un an şi plec” şi într-o zi mi-am zis că mă stresează acest „încă un an şi plec”, la fel ca şi întrebările oamenilor din jur de genul „dar tu te mai întorci?” sau „auzi, cât mai vrei stai?”. Aşa că am decis să nu mă mai gândesc la asta, să admit că nu am răspuns la întrebările acestea. Azi oamenii nu mă mai întreabă, s-au obişnuit. Viaţa mea e aici, am aici prieteni foarte apropiaţi, colegi faini, fac chestii care îmi plac. Dacă e să vină ziua în care să mă întorc în Cehia sau altundeva, se va întâmpla. Nu exclud posibilitatea asta, dar nici n-o plănuiesc. Acasă e pentru mine şi aici, şi acolo.

Sunt conştientă de privilegiul imens pe care îl am în privinţa asta faţă de majoritatea oamenilor de pe planeta noastră. În general migraţia mi se pare ceva firesc, ceva ce se întâmplă de când e omenirea. Oamenii se mişcă. În ultimul secol ne am „desenat” graniţe mai stricte decât oricând şi ţinem cu dinţi de ele, ne-am făcut paşapoarte care nu sunt deloc egale. Pe de altă parte, da, din România într-a adevăr pleacă multă lume. Există şi prin şcoli (şi nu numai) acest discurs foarte evident – înveţi ca să pleci, asta însemna succesul. E clar că dacă pentru asta creşti generaţii întregi, nu ai cum să te aştepţi la altceva. Din Cehia nu se pleacă, e şi alta situaţia, dar cred că discursul general influenţează aceste decizii. Am prieteni care au plecat o perioadă, dar toţi s-au întors.

Mai sunt valabile lucrurile care ţi-au plăcut aici în primul rând? Ce nu-ţi place, ce s-a schimbat în rău în România?

Viaţa şi lucrurile în jurul nostru nu sunt statice. Noi ne schimbăm permanent. Poate ce mi se părea la început „altfel” decât eram obişnuită, acum e o „normalitate”. Dar poate că totuşi există o experienţă care m-a scos din norişorul meu în care trăiam.

După ce am plecat de la Ambasadă, am înfiinţat împreună cu colegii mei de la One World Romania (festival care va avea loc anul acesta între 16-25 martie), programul educaţional One World Romania la Şcoală, focusat pe film documentar şi drepturile omului şi care militează pentru introducerea acestui subiect în liceele de prin toată ţara. După câteva luni de pregătiri, tocmai urma să începem programul cu primele evenimente. Abia aşteptam! Doar cu câteva zile înainte de începerea propriu-zisă a proiectului m-a lovit o maşină când mergeam pe bicicletă. Cred că acest moment şi tot ceea ce a urmat mi-a deschis mai mult ochii. Am privit  cu alţi ochi realitatea în care trăim aici, sistemul de sănătate, poliţia, justiţia. Am petrecut trei luni în cărucior sau în cârje. Când voiam să merg la premiera unui film, trebuia ca un prieten al meu, co-producătorul filmului, să mă ducă în braţe în sala de cinema! Nu există aproape nicăieri acces pentru oameni cu dizabilităţi. Despre reacţiile de genul „de ce nu stai acasă?” nici nu vreau să vorbesc. „Viaţa culturală” mi-o petreceam acasă când, de exemplu, mai venea pe la mine Maria Balabaş şi susţinea un recital pe un text proaspăt scris. Au trecut aproape doi ani şi jumătate de la accident, am depus plângere penală, dar până acum nu m-a întrebat nimeni din partea autorităţilor cum s-a întâmplat accidentul.

Cât despre ce s-a schimbat în rău, asta ar necesita o analiză mai lungă, şi nici n-aş vrea să generalizăm prea tare. Aş menţiona doar un lucru care mă preocupă şi uneori mă sperie în ultimii ani: gradul ridicat de naţionalism, despre care nu există discuţie în spaţiu public. Uneori am impresia că e susţinut din ce în ce mai mult, cu toate că ştim prea bine că nu a adus nici în trecut lucruri bune, nu are cum se le aducă nici acum, nici în viitor.

Philippe Depont (Franţa), profesor la Liceul Francez din Bucureşti

Am ajuns aici dintr-o întâmplare profesională. Eram în Bangladesh, predam limba engleză ca recrutat local, şi îmi plăcea foarte mult, dar la 49 de ani începi să te gândeşti la pensie… Am primit o propunere cu un contract mai bun la Bucureşti, şi am acceptat imediat! Nu cunoşteam România deloc.

În primul an am muncit ca un nebun şi nu am văzut nimic… În anii următori m-am integrat în grupuri locale, francofone sau anglofone, care m-au ajutat să descopăr ţara şi oamenii. Mi-au plăcut enorm! Am regăsit în România un spirit al întrajutorării şi valori care au dispărut aproape complet în Europa de Vest.

Aveam o casă în Franţa, a cărei întreţinere mă costa foarte mult şi unde nu locuiam. Am vândut-o şi am cumpărat un apartament în Bucureşti, ceea ce a fost prima investiţie în viitor. Cam în aceeaşi perioadă am întâlnit-o pe cea care îmi este alături de aproape 5 ani. Ea m-a ajutat să-i descopăr familia, viaţa adevărată în România şi locuri minunate. Am descoperit mai ales regiunea Câmpulung-Muscel, împreună cu un prieten franco-român. Acolo m-am simţit bine imediat. Atunci mi-am zis „de ce să nu rămân aici la pensie, într-un loc liniştit, departe de agitaţia Bucureştiului?” Am căutat câteva luni o căsuţă şi am găsit un loc care mi-a plăcut. Îmi mai rămâne să îl renovez pentru a avea puţin confort şi pe timpul iernii, nu avem canalizare, iar încălzirea poate fi îmbunătăţită. 😀

De ce ai alege să rămâi într-o ţară din care românii nu mai ştiu cum să facă să plece?

Copiii mei sunt mari şi îşi trăiesc viaţa. Îmi este mai simplu să merg să îi văd din când în când şi să trăiesc aici. Îmi va fi mai mult decât confortabil să trăiesc la pensie în România decât în Franţa – recunosc asta fără probleme.

Înţeleg perfect de ce românii părăsesc ţara: instabilitatea politică, salariile mici, deşi în creştere clară de când am venit eu, nu îi pot determina să rămână… Însă, pentru mulţi, acest vis al Occidentului este o deziluzie. Mulţi se întorc după câţiva ani în Europa. Am întâlnit asemenea cazuri mai des decât am crede.

Mai sunt valabile lucrurile care ţi-au plăcut aici în primul rând? Ce s-a schimbat în rău în România?

Tot ce mi-a plăcut rămâne valabil. Spiritul de sărbătoare, întrajutorarea, dorinţa de a descoperi, toate aceste lucruri rămân valabile. Totuşi, aş face o distincţie între Bucureşti şi restul ţării. Bucureştiul este o capitală europeană, cu toate avantajele şi dezavantajele sale. Mie nu îmi place nici Parisul…

Lucrul cel mai deranjant este traficul din Bucureşti, condiţiile de circulaţie şi lipsa de civilizaţie la volan. Acesta este adevăratul defect al vieţii în capitală. În restul ţării, este altceva! De aceea am decis să mă implic acolo.

Aici nu sunt implicat în viaţa politică, deocamdată nu am dreptul. Cu toate astea, la nivel asociativ, mă implic în organizaţii locale, mai ales ale pasionaţilor de maşini vechi, şi intenţionez să mă întâlnesc cu membrii unui grup de motociclişti care ajută persoanele în vârstă de la sate renovându-le casele sau ameliorându-le condiţiile de viaţă. Ceea ce mă motivează pentru pensie este să îmi combin pasiunea cu generozitatea! 

Gabriela Popa Bartosova (Slovacia), Office Manager

În România am ajuns datorită faptului că sunt traducător de limba rusă şi pentru că eram destul de tânără (şi inconştientă) ca să iau o hotărâre bazată în mare parte pe sentimente :).

În timpul studiilor la Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii Comenius din Bratislava, unde am studiat limba engleză şi rusă, am plecat la Moscova pentru a scrie o lucrare de licenţă. Acolo am cunoscut pe cel care urma să-mi fie soţ – un român cu idealuri şi cu o determinare pe care nu le-am întâlnit la nimeni până atunci. După întoarcerea mea în Slovacia am aplicat pentru un post liber în cadrul Ambasadei Slovace din Bucureşti ca să fiu aproape de el. Şi lucrurile se legau fantastic, şi profesional şi personal. Prin urmare, eu cu siguranţă nu am ales România, ci am ales românul ;).

De ce ai alege să rămâi într-o ţară din care românii nu mai ştiu cum să facă să plece?

A rămâne în Romania (deocamdată) este la fel legat de sentimente, doar că de data aceasta este vorba de sentimentele copiilor mei. Aici este tatăl lor şi, deşi noi nu am rămas împreună, nu mi-am putut imagina ca ei să crească fără prezenţa lui în viaţa lor. Profesional, după 7 ani la Ambasada Slovaciei, am lucrat şi lucrez în continuare pentru conaţionalii mei, firmele din Cehia şi Slovacia care au mare nevoie de oamenii bilingvi. Iar acesta este un alt factor important care mi-a permis să rămân. Copiii mei sunt bilingvi, cu dublă cetăţenie. În fiecare an petrec două luni la bunici, în Slovacia, acolo unde şi-au creat puternice legături sufleteşti cu rudele şi prietenii.

Eu îmi păstrez în continuare statutul meu de expat. Este mai uşor pentru mine, mai ales că vreau să mă întorc acasă, în Slovacia, după ce îmi termin „misiunea” mea de aici. România, mai ales în contextul ultimilor doi ani, nu este o ţară unde se trăieşte uşor. Am cercul meu de prieteni (români şi expaţi), ştiu cum să-mi găsesc liniştea în zbuciumul capitalei. Aici am mare şi munte în ţară, sunt de toate. Dar mă simt în vizită, o vizită lungă, confortabilă (deşi uneori nu e chiar aşa), o vizită, în timpul căreia m-am bucurat, am plâns, le-am trăit pe toate.

Mai sunt valabile lucrurile care ţi-au plăcut aici în primul rând? Ce nu-ţi place în România?

Lucrurile care mi-au plăcut la început au rămas valabile, doar că nu sunt lucruri. Sunt oameni. Oamenii mei pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului, călduroşi, haioşi, inteligenţi. Nu spun că n-aş fi întâlnit acelaşi gen de oameni şi în altă parte, dar dacă tot sunt aici, apreciez scânteia, zvâcul şi acest simţ al umorului aparte, trăsături pe care nu le găsesc la slovaci. Românii sunt mai pasionali, deschişi, mai calzi decât slovacii. Aş putea să fac şi comparaţii mai puţin pozitive, dar nu vreau. Oamenii sunt la fel peste tot. Altceva diferă, iar acel „altceva” este ceea ce nu îmi place şi ce s-a schimbat în rău.