Prima pagină » Duioasa poveste de dragoste a doi tineri cu sindrom Down. Cum a reușit Mihai Arsenie cu un diagnostic crunt să devină reporter tv și barista
Duioasa poveste de dragoste a doi tineri cu sindrom Down. Cum a reușit Mihai Arsenie cu un diagnostic crunt să devină reporter tv și barista
Mihai Arsenie are 31 de ani, este reporter la TVR Cluj, în emisiunea Fără prejudecăți, a participat la emisiunea Down the Road, este fluent în limba engleză, este îndrăgostit și speră ca în curând să întemeieze o familie cu femeia pe care o iubește, Onisa.
O singură nemulțumire are Mihai, își găsește foarte greu o slujbă, însă după ce se suspendă starea de urgență speră să poată munci ca barista la o cafenea din Cluj. Mai ales că a trecut deja cu brio de o testare ce nu a fost nicio clipă adaptată pentru persoanele cu sindrom Down, așa cum este și Mihai.
Mihai locuiește, împreună cu mama lui, Cristina Felea, în casa bunicilor din Cluj. Bunicul lui Mihai a fost poet, Victor Felea, mama lui este traducător și profesoară de engleză la Universitatea Babes-Bolyai, iar ea a avut o influență covârșitoare asupra formării lui.
Am stat de vorbă cu amândoi și am urmat firul unei povești care a început în vremea comunismului, când sindromul Down încă era un diagnostic obscur la noi, și care a dus spre o maturitate în care toate așteptările merg spre independență ori autonomie.
I-am surprins într-o dimineață după ce Mihai își terminase sesiunea de gimnastică și zăboveau, în izolare, pe canapeaua din bibliotecă, împreună cu câinele lor, Scam.
Ce faceți?
Mihai Arsenie: Tocmai ne-am terminat gimnastica, adică o sesiune completă de o jumătate de oră, cu antrenorul nostru, Andrei.
Ce-ți place în această jumătate de oră?
Mihai Arsenie: Îmi place să fac mișcare, să arăt ce am făcut, să mă dau mare. (râde)
Cristina Felea: Eu aș zice să se dea rotund, dar, mă rog….
Cât de complicat ți-a fost să înveți limba engleză?
Mihai Arsenie:Nu mi s-a părut deloc complicat, poate un pic la început. Dar am învățat din muzică, din filme.
Cristina Felea: Cu mama a fost mai complicat. (râde)
Cred că mai mult prin acumulare s-a întâmplat învățarea. A început în clasele mici, prin clasa a II-a, când am ajuns în SUA și i-am adus de acolo casete după care învățau nativii limba engleză, cu cântecele, spelling și așa mai departe. Eu le-am tot pus să cânte și, la o vârsta fragedă fiind, a prins repede. Încă nu am reușit să înțeleg când a învățat să scrie corect în engleză. (râde)
Lucrurile s-au schimbat radical după ce a terminat școala, când, doi ani de zile, până în 2009, când Mihai avea 20 de ani, am avut cu noi un prieten britanic, Peter. Atunci s-a văzut cel mai bine ce putea Mihai, fiindcă nu avea cum altfel să comunice decât vorbind limba lui Peter. Iar de atunci învață singur, ca studenții mei, din muzică și din filme. (râde)
Care a fost primul cuvânt în limba engleză?
Mihai Arsenie: Cred că hello și good bye.
Iar primul în limba română? Mama cred că știe cel mai bine.
Mihai Arsenie: Mama.
Cristina Felea: A fost cuvântul tata. (râde) Tata nu era prin zonă, dar a fost chemat în felul acesta. S-au reparat consoanele destul de repede după aceea.
El a vorbit târziu. Și mersul a venit târziu, pe la 2 ani. A făcut multă recuperare timpurie: gimnastică, mișcare, de partea de comunicare ne-am ocupat toți din familie.
Se vorbea mult în casă și nu totdeauna relevant. (râde).
I-am citit mult povești și lui îi plăcea mult să le asculte. Am făcut ordine zilele astea prin cărțile copilăriei și am remarcat că-și amintea versulețe.
Mihai, de ce-ți dorești să lucrezi într-o cafenea socială?
Mihai Arsenie: Îmi place foarte mult. Avem un prieten, Călin, la care mergeam săptămânal. Acum de-abia aștept să se termine că nu mai pot.
Cristina Felea: A făcut un fel de ucenicie cu Călin și cu un prieten de acolo, dar acum ne-am oprit.
E complicat să faci cafeaua?
Mihai Arsenie: La început a fost complicat.
Cristina Felea: Spune-i că trei luni ai învățat să barbotezi laptele. (râde)
Cum este job-ul de la TVR?
Mihai Arsenie: Foarte fain. La început am mers pentru difuzat știrile, apoi am început să fac interviuri, reportaje. Apoi am mers în America, în Los Angeles și apoi în New York. Acolo am primit un premiu pentru emisiunea noastră.
Cu cine ți-a plăcut să discuți cel mai mult?
Mihai Arsenie: Cu comisarul din Belgia.
Cristina: Felea Comisarul european. Pe el l-ai intervievat.
Și cum ți s-a părut?
Mihai Arsenie: Foarte fain. Jos pălăria.
Tu ai o iubită?
Mihai Arsenie: Am o iubită care îmi ridică moralul și cu care mă simt foarte bine. O cheamă Onisa, este din Târgu-Mureș și aș vrea să o văd foarte repede. Ne-am cunoscut la pregătirile de la Azuga pentru jocurile olimpice din Coreea.
Câți ani are Onisa?
Mihai Arsenie: 27 de ani.
Ce ți-a plăcut la ea?
Mihai Arsenie: Onisa mi-a plăcut foarte mult. Era un copil când am cunoscut-o. Cu timpul a crescut. Am ajuns și la ea acasă, dar mi-ar plăcea să se mute la mine. Mi-aș dori foarte mult să ne întemeiem o familie.
Într-un cuvânt, vrem o viață independentă, din toate punctele de vedere, și social, și profesional. Fără cocoloșeala mamei, desigur. (râde)
Cristina, în urmăcu 31 de ani eram în 1989 iar tu îl aduceai pe lume pe Mihai. Iar el avea un diagnostic cel puțin alarmant. Care a fost reacția ta atunci?
Cristina Felea: Aveam 28 de ani și lucram la Biblioteca Academiei. Terminasem facultatea de Litere, engleză-franceză, apoi am lucrat ca profesoară într-o comună din Mureș, unde m-am simțit ca într-un răgaz sabatic, când am citit tot ce nu citisem în facultate și m-am bucurat de viața la țară ca orice copil crescut o viață la bloc. Apoi m-am mutat în Cluj, iar după câțiva ani am intrat în învățământul universitar, la Litere, la o catedră de limbi străine specializate.
Nu-mi mai amintesc cum am reacționat când mi-au spus că este posibil ca Mihai să aibă sindrom Down. Nu știam nimic despre această boală, dar știu că am început imediat să caut tot ce se putea găsi despre subiectul ăsta.
Prima mea grijă a fost să îl ajut să se dezvolte fizic armonios așa încât să se poată bucura de copilărie. Apoi am aflat că persoanele cu Down au intelect limitat sau un ușor retard, iar asta m-a pus pe gânduri.
Am avut noroc de niște medici buni aici, în Cluj, care m-au încurajat, spunându-mi adevărul gol-goluț, dar nu la modul dur, așa cum am înțeles că li s-a întâmplat altor mame care au avut șocuri extraordinare din pricina unor medici nepregătiți să le spună cum stau lucrurile.
Am început cu dreptul, aș zice eu.
Au trecut anii, Mihai a început să vorbească, a început să meargă, iar când au început să curgă ajutoarele de după Revoluție și informația a fost mai ușor de găsit, a ajuns și la mine multă literatură mai optimistă, pe care am selectat-o din noianul de alte știri mai proaste.
Nu aș vrea să se înțeleagă că nu am avut și eu frământările mele, îndoielile inevitabile, dar cred că modul în care am cernut lucrurile pe mine m-a ajutat, pentru că așa am putut să-mi hrănesc speranța și încrederea că prin muncă se poate să ieșim la liman.
La un moment dat știu că s-a conturat un gând că ce-mi doresc pentru fiul meu este o viață normală. Am încercat să definesc ce însemna pentru mine „normal”, la acel moment, și din interviul cu mine însămi am aflat că înseamnă să te bucuri de ce ai, să te bucuri de lucrurile mărunte, de prieteni, de mișcare, de muzică.
Acceptarea vine cu timpul. Dar cred că e foarte important momentul când înțelegi că și tu ai limite și nu poți face mai mult decât faci. Acolo cred că este momentul când multe dintre mame „greșesc” și poate ne ambiționăm prea tare sau tragem prea tare de tinerii noștri. Și nu-i neapărat bine.
Toată munca asta este una de anduranță: toate achizițiile le uită foarte repede, iar orice reține se face cu o muncă uriașă și susținută. Dincolo de asta, supra-protecția cu care ne înconjurăm copiii nu dă roade foarte multe. Ai văzut bine ce a zis Mihai mai devreme: „când mama încetează cu cocoloșeala”. Deci simte și el unde nu stau bine lucrurile.
Ce am învățat eu de-a lungul anilor, mulți, foarte mulți ani, cu ajutorul multor oameni pe care i-am întâlnit pe acest drum este o lecție simplă: ai încredere că poate! Dă-i libertate!
Care a fost ritmul vostru de lucru, de comunicare?
Cristina Felea: A fost foarte greu la început. Era o perioadă în care nici nu prea existau terapeuți, psihologi care să îl evalueze, cu care să mă sfătuiesc. Nu știam pe ce să insist mai întâi. Au existat și momente de oboseală când realmente nu știam ce să mai fac.
Ce pot să-ți spun este că fiecare lucru trebuie învățat în parte și că Mihai și copiii ca el nu învață după modelare, nu imită.
La un alt moment, mai târziu, am realizat că, prinși cu achizițiile lui academice, uitasem de învățăturile ce țin de viața independentă, absolut necesare: mers la cumpărături, de pildă. Deci insistența pe „stat cu nasul în carte” a avut și avantajele, dar și dezavantajele sale. Ca la orice tânăr, de altfel.
Ce a contat în toată viața lângă Mihai? Ce ai învățat?
Cristina Felea: Am început să-i văd mai bine și mai mult pe cei din jurul meu. Iar asta s-a văzut și în felul în care îmi abordez și studenții, cărora le spun întotdeauna cine sunt, că îl am pe Mihai, că am ajuns la concluzia că toți avem nevoi speciale.
Mi-am făcut foarte mulți prieteni, niște oameni excepționali, după ce l-am avut pe Mihai, chiar dacă asta a însemnat că i-am pierdut pe cei alături de care îmi petrecusem prima tinerețe. Iar asta s-a întâmplat doar pentru că a existat Mihai.
În plus, pentru că eram singură și într-o familie care putea fi considerată disfuncțională, am constatat că Mihai nu prea avea copii în jur, că în afară de școală, unde avea prieteni, în rest eram cam singuri și izolați. Așa încât am început să ne facem prieteni care aveau copii, familii funcționale, cu care Mihai se simțea în largul lui și de unde prelua niște modele funcționale.
Cu acești oameni, care ne-au luat exact așa cum eram, am învățat și eu să-l iau pe Mihai așa cum era, fiindcă mai aveam tendința uneori să trag mai tare de el, să dovedesc, nu știu cui, că se poate mai mult, mai bine.
Linia asta fină între „să arătăm că și noi suntem ca ceilalți” și „luați-ne așa cum suntem că buni suntem!” se mai mișcă, dar înveți până la urmă cum este echilibrul.
Deci marea ta achiziție în această viață cu Mihai a fost să înveți să accepți.
Cristina Felea: Da. Poți spune așa. Am învățat să mă accept și să-i accept și pe cei din jur așa cum sunt.
Anxietățile mele de acum vin din gândul că ne este foarte greu să găsim un loc de muncă stabil pentru Mihai. Primii bani ai lui au venit de la TVR și a însemnat foarte mult pentru el, dar acum mai avem nevoie să găsească ceva de lucru. Iar ideea cu cafeneaua lui Călin, Il Caffe, s-a dovedit una bună. Să vedem acum cum vom proceda după ce ieșim din starea de urgență.
Ce vreau însă să spun este că oricât de greu ar părea însă, față de acum 4-5 ani, când era aproape imposibil să găsim un job pentru Mihai, acum chiar se întâmplă asta, iar cei de la Special Olympics au un rol foarte special în asta.
Ce părere ai despre relația lui cu Onisa?
Cristina Felea: Se știu de vreo șase ani și vorbesc mult la telefon. Povestesc ore întregi.
Când i-am auzit prima dată la taclale am avut revelația, poate pentru prima dată fiindcă fiul meu nu-i prea vorbăreț, și am rămas absolut trăsnită când mi-am dat seama cât de coerent era Mihai la telefon cu Onisa. Și ce curte îi făcea, și câte îi povestea, și cât se amuzau. Uluitor.
Știu că își dorește să fie împreună, mă gândesc că ar putea locui împreună la noi dar pentru asta trebuie ca eu să-mi asum că voi avea cât de cât supravegherea lor.
Exact, cât de independentă este independența lor?
Cristina Felea: Nu aș vrea să fiu nedreaptă. Există modele în jurul nostru de cupluri care locuiesc împreună în case unde există cineva care asigură o minimă protecție sau monitorizare.
Eu nu știu dacă în ce-i privește pe ei doi ar fi posibil să locuiască împreună fără un sprijin cât de cât.
Ei nu pot fi acum total independenți pentru că noi nu i-am pregătit suficient, de la gestionat banii până la viața de zi cu zi. Mihai are și el niște rezerve care vin din comoditate. Eu l-am lăsat de foarte mic să plece de acasă, în tabere, în vacanțe și s-a descurcat.
Dar până la urmă, am învățat că multe nu au fost așa cum le-am gândit.
Când citești despre el în ziare, când îl vezi reporter, când îl asculți cu urechea profesorului de engleză și constați cât de bine vorbește cum te simți?
Cristina Felea: Mândră. Sigur că da. Dar toate astea sunt meritul lui. Și, mai departe, dacă mă întrebi, imaginează-ți o sală de cinema plină de oameni care au avut un rol în devenirea lui Mihai și care ne-au ajutat să ajungem aici. Nu am fost singură, nu am fost singuri.