Femeia care a lăsat lumea filmului de la Hollywood pentru psihologia spirituală a vieții. Cum a reușit Florentina Alden să aducă terapia de neurofeedback în România și cum reușește să îmbunătățească simptomele atâtor boli mintale

Florentina Alden pleca din România în 1999 cu loteria vizelor, având un singur vis: acela de a cunoaște Hollywood-ul. Și ca un făcut, a ajuns să lucreze chiar pentru unul dintre cele mai mari studiouri de filme, lucru ce i-a adus toată satisfacția de moment. De moment! Pentru că după scurt timp și-a dat seama că are mult mai multe de oferit și ar putea avea o contribuție mult mai mare în societate.

A urmat un parcurs spiritual senzațional, s-a format în psihologie spiritual, a devenit coach și a făcut patru copii. Azi, Florentina Alden aplică în viața de zi cu zi toate instrumentele predate în școală și spune că se bucură de toată armonia din lume. Mai mult decât atât, încearcă să ducă cunoștințele ei și în viețile altora, fiind considerată o pionieră ce a introdus terapia de coaching în lista tratamentelor victimelor ce au suferit o vătămare corporală.

De câțiva ani a adus și în România ceva important. Cursurile de neurofeedback ce formează psihoterapeuții dispuși să folosească tehnologia în tratamentul bolilor mintale, iar rezultatele sunt fantastice.

Dar mai bine urmăriți voi acest dialog interesant și trageți concluziile.

Florentina, aș începe cu cea mai recentă informație pe care am primit-o despre tine: ai 4 copii. Ai 4 copii?! 😊

Da 😊. Toată lumea e la fel de surprinsă 😊. Am băieți gemeni care au 17 ani, apoi am o fetiță de 11 ani și pe cea mică, de 2 ani pe care am făcut-o la 45 de ani. Nu știu cum 😊

Cum adică nu știi cum? A fost o întâmplare?

A fost o întâmplare 😊

Mă întreb ce zarvă e la tine în casă 😊

Dinamica între adolescenți și copil de 2 ani, unde creierele sunt destul de similare, emoțiile sunt dezlănțuite la fel, dar aș spune că e o atmosferă faină, reușim să păstrăm armonia.

Te ajută cursurile pe care le-ai făcut?

Cred că cel mai mult mă ajută ce am învățat în programul de psihologie spirituală și faptul că am făcut acest program împreună cu soțul meu și cumva avem aceste instrumente comune, ne ajută să gestionăm mai bine situațiile dificile. Ne ajută mult în parenting.

Ca să înțelegi șocul meu: eu am doi băieți ce nu au ajuns încă la vârsta adolescenței și de multe ori am tendința de a-mi smulge părul din cap și mă întreb când o să treacă faza asta, deși cred că nu am văzut nimic până acum. Așadar, simt că am multe de învățat de la tine 😊

Cu drag! E minunat să putem învăța unii de la alții, deși chestia asta cu parentingul mi se pare foarte personală. De multe ori mi se cere să fac coaching cu asta: „Cum poți tu să fii așa senină și să nu-ți pierzi mințile cu copiii?” Sunt foarte reticentă în a da sfaturi, chiar și sugestii legate de această relație pentru că am înțeles că este una sacră și nu cred că este nimeni care poate da un sfat pertinent în ceea ce privește relația părinte copil – universal valabil.

Am citit multe cărți de parenting, am făcut și cursuri, dar la finalul zilei este relația mea cu copiii și chiar relația mea cu fiecare dintre ei este diferită. Și stilul de parenting este diferit pentru că fiecare copil vine cu agenda lui, cu misiunea lui, cu temperamentul…

Citește și: Costin Dămășaru, omul care a scanat peste 4000 de creiere și care printr-o metodă de tehnologie inovatoare poate ameliora miraculos simptomele autismului, depresiei sau anxietății: „Am făcut asta ca să nu mor”

Am 100 de întrebări 😊. Aș începe cu locul din care provii, unde ți-ai petrecut copilăria. Din ce familie, din ce oraș?

Chiar aici unde sunt în momentul acesta, în cartierul în care azi locuiesc părinții și unde am crescut și eu, în sectorul 3 din București 😊.

Emoțiile sunt foarte puternice cu tot ce înseamnă legătura cu România și în special legătura cu părinții. Am crescut într-o familie destul de echilibrată – nu pot să spun că nu au fost disfuncționalități, dar per total am avut o relație minunată cu părinții. Ulterior, când am ajuns în America am lucrat mult pe partea asta pentru a vindeca problemele rămase nerezolvate între mine și părinți.

Am crescut într-un cartier muncitoresc din sectorul 3, cu părinți care lucrau la fabrică de dimineața până seara…

Azi am 47 de ani, ceea ce înseamnă că am prins mult din comunism și îmi amintesc foarte bine dinamica și viața de atunci.

Mă întreb ce butoane am apăsat de am lansat asemenea sensibilitate (n.r. Florentina a început să emigreze chiar în momentul în care am întrebat-o de părinți și copilărie)

Emigrarea în sine a fost pentru mine o experiență foarte intensă, mai ales că am plecat în 1999 când de abia începuse exodul românilor în străinătate, o perioadă în care nu se întâmplau multe în România. A fost o plecare subită în sensul că am câștigat loteria viselor. Când eram în facultate, tot ce visam era să plec din țară, dar nu știam unde. Ulterior am început să visez cu ochii deschiși despre cum ar fi să lucrez în industria filmului, în Los Angeles. Am crescut uitându-mă la serialul Beverly Hills 20210 și serialul Dallas – aceasta era imaginea mea despre Statele Unite.

Ce vârstă aveai când ai plecat?

23 de ani, imediat după facultate.

Și ce studiaseși, ce urma să te faci? 😊

Finanțe și contabilitate.

O facultate aleasă de tine sau de părinți?

Aleasă de mine.

Ajungi în America cu Loteria viselor la 23 de ani, gândind că o să faci ce?

Necunoscutul era foarte mare, însă începusem să visez și să vizualizez cum ar fi să lucrez în industria filmului pe parte de finanțe. Mi se părea o idee fascinantă, mă atrăgea foarte tare la momentul respectiv. Am câștigat la loteria vizelor fără să joc la loteria vizelor, pur și simplu am primit o scrisoare. Dorința era foarte mare să plec, mă gândeam că poate aș putea să plec cu o bursă în Europa, nici măcar nu visam așa de departe. În dorința mea de a manifesta așa ceva, am primit o scrisoare că am câștigat loteria vizelor. Abia ulterior am aflat că prietenul meu de atunci a trimis o scrisoare și pentru mine.

Mai ai frați? Ai tăi cu cine au rămas?

Mai am o soră mai mică decât mine cu 9 ani. Oarecum aș spune că și-au găsit alinarea în ea, deși sunt convinsă că nu și-au mai găsit-o niciodată.

Ți-a fost greu să ajungi în industria filmului?

Nu. Culmea că primul meu job, pe care l-am găsit imediat printr-o agenție de plasament, a fost la studiourile Paramount Pictures. Pur și simplu m-au trimis la interviu acolo, am intrat pe poarta aia faimoasă care apare în toate filmele și când am trecut prin ea am zis că nici nu mă interesează ce se întâmplă la interviu, dacă primesc job-ul sau nu, asta a fost visul meu, acum pot să mă întorc acasă. Aveam 1000 de dolari să-mi iau bilet de întoarcere. Tot timpul păstram banii de bilet de întors, mai ales că am stat prin moteluri, nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam unde să stau, o întreagă aventură.

Am fost la interviu, nu vorbeam foarte bine engleză, probabil că nu am zis decât câteva vorbe, însă culmea e că am primit telefon și mi-au spus: „Ai primit job-ul, poți să începi de mâine”.

A fost primul meu serviciu, am lucrat acolo 7 ani. Mi s-a părut fascinant la început mai ales că apăreau tot felul de figuri cunoscute, actori care se plimbau pe acolo…

Bugete imense, mă gândesc…

Da, bugete imense. Job-ul meu era să am grijă de bugetele producătorilor care aveau contracte cu studioul să dezvolte filme. Am lucrat în special cu scenariști și producători de la Hollywood, iar eu trebuia să țin socoteala câți bani au cheltuit, să le aprob sau nu chitanțele de câte 3000 de dolari pe un prânz la nu știu ce restaurant 😊

Vaaai! Tu plecată din România anului 1999, unde era sărăcie mare….

Exact! Mai ales că nu crescusem cu filmele americane, nu eram la curent cu ce se întâmpla. Dar cumva a fost mai bine pentru că trebuia să am de-a face cu aceste personaje, destul de intimidante în industrie, iar faptul că eu nu le știam după nume cine sunt, îmi dădea libertatea de a vorbi cu toată lumea la fel.

Ai fost norocoasă înseamnă, că nu ai avut același parcurs cu al majorității românilor ce ajung în America și sunt nevoiți să muncească câte 14 ore pe zi, job-uri necalificate…

Nu am avut experiența asta.

După cei 7 ani la Paramount, te-ai mai dus undeva?

Da pentru că în scurt timp mi-am dat seama că nu acesta e traseul meu, nu e chemarea mea să continui această carieră. Pur și simplu nu-mi mai aducea satisfacție, trăiam un sentiment că-mi moare sufletul acolo. Așa că mereu căutam altceva, voiam să găsesc ceva prin care să am un impact mai mare și în care pot să-mi folosesc toate resursele și talentele.

Deși era Paramount Pictures, vorbim de o corporație până la urmă și era aceeași rutină de a fi la birou în fiecare zi la aceeași oră – chiar dacă era mai distractiv ca la o bancă, cu toate facilitățile pe care le aveam.

Am început să mă gândesc intens la ce-mi doresc eu cu adevărat și la ce m-ar face pe mine să fiu mai împlinită. În aceste căutări am fost introdusă unei doamne speciale din Los Angeles, care atunci începuse o fundație prin care ajuta copiii orfani din România. Am ajuns să lucrez direct cu ea, o ajutam să organizeze evenimente, să numere banii din donații și m-a fascinat felul ei de a fi. Nu mai întâlnisem pe nimeni care să aibă atâta lumină interioară, care să lucreze cu atâta dăruire, un fel de a se prezenta în lume pe care nu-l mai văzusem nicăieri și avea și copii mici la vremea respectivă. Eu nu aveam copii și am întrebat-o cum poate ea să fie așa. Mi-a spus: „când am fost de vârsta ta am făcut acest program de psihologie spirituală la University of Santa Monica și dacă vrei, pot să te duc și pe tine”. Da, sigur că vreau. Cât am fost la ASE și am studiat economia acolo, în fiecare an mă gândeam să întrerup facultatea și să merg la psihologie. Atunci a venit în sfârșit momentul când am avut această oportunitate și deschidere să experimentez și nu orice fel de psihologie, ci psihologie spirituală.

Am fost, m-am înscris la facultate la programul de master, având în minte și intenția de a-mi găsi un soț.

Cum așa?

Mai este o parte din poveste. M-am căsătorit cu prietenul meu de atunci, care a depus cererea de aplicație la loteria vizelor pentru mine și care lucra în industria cinematografică și care s-a stabilit și el în Los Angeles, însă nu și-a găsit locul aici. Am întreținut o relație la distanță un timp, până ce am decis să divorțăm.

Aveam 28 de ani și cumva următorul proiect al meu era să întemeiez o familie. Toate persoanele pe care le cunoscusem mi se păreau puerile, nu găsisem pe cineva cu care să am și chimia aceea spirituală, așa că m-am gândit că dacă e cineva cu care să mă potrivesc, probabil că ar avea un interes să fie pe aici, într-un program de genul acesta.

Așteptam cu nerăbdare anul II de studiu pentru că știam că programul era schițat în așa fel încât fiecare student putea să-și creeze un proiect legat de ceva major din viața personală. „Acesta o să fie proiectul meu în anul II, să-mi găsesc soț”, mi-am spus eu.

L-am găsit înainte de anul II, în primele luni de școală l-am întâlnit, era în clasa mea și am știut de la început că el este.

Cum ai știut?

Am știut cam după 2-3 conversații pe care le-am avut.

Și el a știut ? 😊

Cred că da 😊 El nu era în program ca să-și găsească soție, ci venise ca să-și rezolve niște probleme din relațiile anterioare. Programul a fost foarte potrivit cu procesarea problemelor personale, am avut un proiect numit „history of loving” ce ne-a trecut prin toate relațiile din trecut, relațiile importante, pentru vindecarea problemelor nerezolvate. A fost un fel de terapie în grup și cu toate abilitățile pe care le-am învățat a fost minunat. A durat doi ani și absolut tot ce am învățat folosesc în viața de zi cu zi. Nu este nimic din ce mi s-a predat care să fi rămas doar în cărți.

Care a fost pasul natural următor după acest program?

După acest program, am început un proces de concepere conștientă pentru că eu voiam să am copii, știam că vreau copii. Am vrut să ne pregătim conștient pe toate planurile, atât fizic, cât și mental și spiritual pentru a face copii.

Și din punct de vedere profesional?

S-a schimbat și paradigma profesională. Am rămas imediat însărcinată cu gemeni și atunci am hotărât că e timpul să mă desprind de industria filmului. Concediul de maternitate în Statele unite este 6 săptămâni, nu am vrut să-mi las copiii cu altcineva, am vrut să fiu prezentă în viața lor și demisia era singura alternativă. M-am ocupat exclusiv de copii timp de 3 ani, după care am început o practică de coaching.

Acum stați în România?

Nu. Locuim în State. Acum, în momentul acesta eu sunt în România, am venit să organizez conferința de neurofeedback.

Te-ai gândit vreodată să te întorci acasă?

Da, tot timpul am avut această alternativă cu mine 😊

Hai să vorbim puțin despre neurofeedback. Ce înseamnă, cu ce te ocupi tu mai exact?

Legat de neurofeedback, acum cinci ani am aflat ce este în Los Angeles. Am fost la un curs acolo, am aflat despre ce este vorba și imboldul imediat a fost să fac această terapie disponibilă în România. Mi-am dorit ca terapeuții din România să aibă acces la aceste programe de training ca apoi ei să poată oferi această terapie în cabinetele lor.

Ce e așa șocant? Și de ce se potrivește atât de bine României?

În primul rând mi-a plăcut ca metodă terapeutică alternativă pentru că este neinvazivă, nu sunt medicamente implicate și este extrem de eficientă în abordarea problemelor de sănătate mentală.

De ce România? Știam că este mare nevoie, sunt foarte conștientă de traumele prin care societatea românească a trecut, de traumele prin care femeile au trecut.

Dar nu m-am gândit foarte mult la aceste aspecte, pur și simplu m-am lăsat ghidată de o putere superioară pentru că dorința a fost foarte puternică. Când dorința e așa de puternică și nu știu de unde vine, este o misiune personală și trebuie să se îndeplinească.

Caracterizează-mi puțin această terapie, te rog.

Este tehnologie implicată. Pacientul are electrozi pe scalp, electrozii citesc activitatea electrică a creierului și această informație este procesată printr-un soft, printr-un computer care pur și simplu ia informația și o arată creierului sub formă de imagine, sunet și vibrație. Adică pacientul se uită pe un ecran – se joacă un joc sau se uită la un film – și prin imagine, sunet și un ursuleț pe care îl ține în brațe și vibrează, creierul primește feedback. Acționează ca o oglindă pentru creier: îi arătăm creierului ce se întâmplă în el, iar creierul, prin neuroplasticitate dorește să fie mai performant, să se îmbunătățească continuu.

Nu-i dăm nicio informație creierului, nu-i spunem ce să facă, cum să facă mai bine, îi prezentăm doar o oglindă.

Cât durează această terapie și care sunt rezultatele în cazul, de exemplu, al unui copil cu autism sau ADHD?

Rezultatele sunt foarte bune, în special pe autism. Depinde de cât de sever este autismul, dar terapia este atât de eficientă încât se văd schimbări chiar și după una sau două sesiuni. Se recomandă un minim de 20 de ședințe care se fac în cabinet, sub supravegherea terapeutului pentru a obține rezultate de mai lungă durată.

Rezultatele sunt foarte bune. Sunt copii care, de exemplu nu vorbeau și după terapie își dau drumul la vorbire, copii care au avut continuu tantrumuri și părinții spun că trec de la un tantrum pe oră la unul pe zi, încep să doarmă sau să mănânce mai bine, e o îmbunătățire a simptomelor.

Neurofeedback-ul nu tratează nimic, nu vindecă, dar îmbunătățește simptomele și, implicit, calitatea vieții.

Această terapie se folosește și în cazul adulților? Mă gândesc acum la persoanele cu Altzheimer…

Da, funcționează și pentru Altzheimer, însă creierul nu mai este atât de plastic, atât de ușor de manevrat la vârste mai înaintate. Chiar avem o psihiatră în București care folosește neurofeedback și are un alt instrument cu niște impulsuri electrice pentru Altzheimer și demență și a raportat niște rezultate fantastice prin combinarea acestor două tehnologii.

Ce alte afecțiuni mai poți trata? Ce alte simptome?

Anxietate, depresie, insomnie, leziuni cerebrale, ADHD, chiar și simptome specifice menopauzei, epilepsie… Tot ce ține de funcțiile creierului.

Când se întâmpla să aduci terapia asta în România?

Am început în 2019, când am organizat primul curs de pregătire în țară și de atunci am făcut multe cursuri de bază.

Poți să numeri psihoterapeuții care duc mai departe programul ăsta?

Da, avem o comunitate de aproape 150 de terapeuți, medici, fizioterapeuți care lucrează în toată țara, în cabinetele lor. Există acest aparat și la spitalul de psihiatrie din Sibiu, unde se face cercetare și există un proiect de cercetare la Universitatea din București, între facultatea de Asistență socială și facultatea de Psihologie.

Ca să poți folosi această terapie ai nevoie de aparat, de tehnologia respectivă. E scumpă?

Tehnologia e în jur de 10 mii de euro, dar pentru a achiziționa echipamentul e necesară parcurgerea cursului de bază, pe care noi îl organizăm intensiv în București, pe durata a cinci zile. Aparatura vine din Germania și odată ce practicienii parcurg cursul, pot începe să lucreze imediat în cabinetele lor. Oferim programe de sprijin, program de supervizare și ulterior cursuri avansate de specializare pe neurofeedback.

O să mă întorc la viața ta din State. În afară de acest program pe care îl aduci de cinci ani în România, cu ce-ți ocupi timpul?

Sunt coach. Fac life coaching și wellness coaching și un fel de pionierat pentru că am introdus coaching-ul în industraia de vătămări corporale în Statele Unite, o industrie foarte mare de altfel.

Ca să înțelegi cum este sistemul, dacă ești implicată într-un accident de mașină, tratamentele sunt plătite de asigurările de mașini, nu de cele medicale și atunci e nevoie de avocați. Faptul că avocații sunt implicați foarte mult în viața americanilor nu este numai în filme, este pe bune.

Ce se întâmplă? Cineva are accident de mașină, își ia avocat, iar acesta îl ajută să-și găsească doctori, tratamente să se pună pe picioare și avocatul primește bani de la asigurările de mașină, bani cu care plătește toate serviciile. Eu am avut ideea să introduc coaching în planul de tratament pentru susținerea lor mentală și emoțională pentru că se întâmplă foarte multe lucruri în viața unei asemenea victime. Nu făcea nimeni coaching pentru acești clienți și am vorbit cu cel puțin 100 de avocați să le explic ce vreau eu să fac. Până la urmă am întâlnit un avocat din LA care a fost deschis propunerii mele. Mi-a trimis câțiva clienți nu a fost nicio problemă să primească recompensă pentru acest serviciu de coaching. De acolo a crescut foarte mult și azi am colaborări cu foarte mulți avocați. Simt că pot fi în folosul oamenilor și ce mă bucură pe mine este că au acces la aceste servicii oameni care poate nici nu știu ce este coaching-ul, care poate nu au fost niciodată la terapie, care nu și-ar permite să plătească asemenea servicii din banii proprii și așa simt că am șansa să aduc valoare în viețile unor oameni.