Feminismul în România. Care au fost primele femei care au luptat pentru drepturile lor

Vorbim frecvent despre despre faptul că ţara noastră este în urma multor state occidentale, că societatea se dezvoltă greu şi mentalităţile se schimbă şi mai greu. Dar în multe privinţe lucrurile au evoluat la fel ca în statele către care ne uităm acum şi le luăm drept etalon. Feminismul în România, de exemplu, s-a dezvoltat iniţial cam la fel ca în celelalte state de pe continent. Apoi, contextul politic şi social a înfrânat din nou evoluţia mişcării până recent, după Revoluţia din 1989.

Începuturile feminismului în România şi în lume

Până în secolul XX femeile, nu doar în România, ci peste tot în lume, erau considerate inferioare bărbaţilor, prin urmare nu aveau drept de vot, nici dreptul de a ocupa vreo funcţie publică, iar despre câştiguri salariale echitabile sau drepturi egale în căsnicie nici nu se mai punea problema. Aceste lucruri şi multe altele au apăsat însă din ce în ce mai mult şi ele au dus la iniţierea mişcării feministe în mai toate ţările din Occident.

Primele iniţiative în această direcţie au apărut la noi în acelaşi timp cu cele din ţările din Vestul şi centrul Europei. Puţinele femei cu acces la educaţie superioară, dar şi la cultura occidentală au început să protesteze faţă de lipsa drepturilor civile şi politice. Practic, nu aveau dreptul să-şi gestioneze propriile venituri, să fie tutore sau să meargă în justiţie împotriva unui bărbat pentru a cere pensie alimentară, nici să semneze acte fără acceptul soţului sau justiţiei, iar dacă insistau să se căsătorească cu un cetăţean străin pierdeau automat cetăţenia.

Perioada interbelică a fost cea în care organizaţiile de femei din România s-a extins şi şi-au diversificat activităţile, contribuind prin memoriile, petiţile şi dezbaterile făcute la obţinerea mai multor drepturi civile şi, mai târziu, şi politice. Femeile au primit acces la educaţia superioară şi la profesii din care până atunci erau excluse, precum cele de medic sau jurist, le-a fost recunoscut dreptul de proprietate în cadrul căsniciei şi au primit mai multe drepturi în caz de divorţ şi custodie a copiilor.

În 1929 femeile din România obţin şi drept de vot, dar numai în alegerile locale. Abia 9 ani mai târziu le este recunoscut dreptul de vot femeilor de peste 30 de ani, iar în 1946 se decide prin lege  dreptul la vot pentru toată populaţia majoră, indiferent de sex. În fapt, ţara fiind sub teroarea comunistă în toată această perioadă, primele alegeri libere la care româncele şi-au putut exercita dreptul de vot au fost cele din 1990.

De altfel, comunismul a schimbat multe din drepturile câştigate până atunci de românce şi a redus la zero drepturile lor ca persoane autonome. Au primit acces la educaţie şi la muncă, dar li s-a luat dreptul de a decide asupra propriului corp. Decretul 770 din 1966, cel care interzicea efectuarea avorturilor şi incrimina femeile care recurgeau la o asemenea măsură, a făcut zeci de mii de victime. Aproape 10.000 de femei au murit oficial, însă cifra reală este mult mai mare. Multe altele au rămas cu probleme grave de sănătate şi emoţionale, iar mii de copii au ajuns în ceea ce mai târziu au fost numite orfelinate ale groazei.

Primele femei care au luptat pentru drepturile lor

Lupta pentru drepturile femeilor nu a fost una deloc uşoară într-o ţară în care accesul la educaţie şi informaţie era aproape inexistent. Au fost însă femei care şi-au dedicat vieţile acesteia, iar eforturile lor au pus bazele feminismului în România.

Maria Rosetti, prima femeie ziarist din România, s-a născut în Anglia din tată scoţian şi mamă franţuzoaică. A crescut în Provence, acolo unde a şi fost educată, dar a venit în România după ce fratele său a primit un post la Consulatul Britanic de aici.

S-a angajat ca guvernantă, dar în scurt timp l-a cunoscut şi s-a căsătorit cu Constantin A. Rosetti, publicist şi om politic şi cel ce avea să devină unul dintre liderii revoluţiei paşoptiste. Se spune că ea l-a şi salvat pe el şi pe alţi revoluţionari arestaţi atunci. S-a deghizat în ţărancă, a păcălit gărzile ca să o lasă să îşi ia adio de la soţul său şi i-a strecurat atunci un bilet cu datele operaţiunii de salvare.

După revoluţie cei 2 au plecat în exil. Au trăit vreme de 9 ani la Paris, dar s-au întors în România în 1857, când a şi început să lucreze ca ziarist pentru publicaţia Românul, fondată de C.A. Rosetti. Scria constant despre drepturile şi emanciparea femeilor, iar săptămânal publica şi revista Mama şi copilul, cu articole dedicate creşterii şi îngrijirii copiilor. A înfiinţat Comitetul Femeilor şi a realizat numeroase campanii de strângere de fonduri dedicate spitalelor, armatelor, femeilor şi copiilor.

Sofia Cocea s-a născut la Fălticeni în familia unui arendaş, ulterior proprietar al unei moşii. A studiat la Iaşi şi la Târgu Neamţ şi a considerat mereu că educaţia este decisivă în viaţa oricărui om. Aşa că a fondat şi condus una dintre primele şcoli private din ţară pentru fete.

În paralel scria pentru cele mai importante ziare din Bucureşti şi Iaşi, despre politică externă, învăţământ, drepturile femeilor, împroprietărirea ţăranilor şi democratizarea vieţii politico-sociale.

Constanţa Dunca-Şchiau este considerată prima prozatoare din România şi una dintre primele scriitoare feministe de la noi. Născută la Botoşani, a studiat la Collège de France şi apoi s-a specializat în pedagogie la Viena. Reîntoarsă în ţară, a scris frecvent despre situaţia precară a femeii în ţara noastră şi despre atitudinile conservatoare în ceea ce priveşte rolul ei în societate.

A elaborat apoi un proiect pentru un sistem educaţional modern dedicat femeilor românce, iar câteva dintre lucrurile menţionate de ea acolo au fost introduse în Legea învăţământului din 1864, care prevedea pentru prima dată înfiinţarea de şcoli secundare pentru fete. A înfiinţat astfel Şcoala Centrală de fete din Bucureşti, unde a şi predat.

Sofia Nădejde s-a născut la Botoşani într-o familie de răzeşi. A studiat la un pension din Botoşani şi la scurt timp după ce s-a căsătorit cu publicistul Ioan Nădejde a început să se implice activ în mişcarea de emancipare a femeii. A intrat într-o polemică aprinsă cu Titu Maiorescu., cel care considera că capacităţile intelectuale ale femeilor sunt mai mici şi acesta este motivul pentru care bărbatul trebuie să aibă capacitate de decizie în toate direcţiile. Sofia Nădejde a adus dovezi ştiinţifice şi i-a demontat bucată cu bucată teza.

A scris şi militat pentru înlăturarea dominaţiei capitalului şi proprietăţii private şi despre prejudecăţile la care sunt supuse femeile, a fost unul dintre fondatorii Asociaţiei pentru drepturi civile şi politice ale femeilor, ai Societăţii Scriitoarelor şi a fost preşedinte de onoare al Frontului feminin, organizaţie ce le susţinea pe toate cele afiliate care luptau pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti ameninţat de fascism.

Adela Xenopol s-a născut la Iaşi, într-o familie cu puternici rădăcini culturale. Aşa a reuşit să meargă să studieze la Sorbona şi la Collège de France, dar şi să călătorească astfel încât să-şi deschidă şi mai mult orizonturile. Întoarsă în ţară a început să scrie pentru mai multe publicaţii, punând accent pe drepturile femeilor şi dând naştere unor dezbateri aprinse pe tema feminismului.

A îndemnat organizaţiile pentru femei să lupte pentru îmbunătăţirea condiţiilor femeii în societate, a revendicat dreptul lor la vot şi a fost activă în cele mai reprezentative asociaţii ale femeilor din acele vremuri.

Citeşte şi: Cine a fost Ecaterina Teodoroiu, prima femeie al cărei chip va apărea pe o bancnotă românească – LIFE.ro

Calypso Botez a studiat istoria şi filosofia la Iaşi şi a fondat Asociaţia pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeii Române. A realizat mai multe studii despre condiţia femeii în România şi a participat la dezbaterile publice pentru elaborarea noii Constituţii a ţării, în perioada 1917-1923.

A realizat mai multe memorii pe care le-a trimis oamenilor politici ai vremii şi membrilor Parlamentului în care cerea înlăturarea legislaţiei anacronice privind statutul juridic, economic şi politic al femeii. A fost aleasă preşedinte al Consiliului Naţional al Femeilor Române şi din această poziţie a iniţiat propuneri pentru noul Cod Civil care vizau ca drepturile civile ale femeilor să fie stabilite pe baza egalităţii celor 2 sexe.

Alexandrina Cantacuzino s-a născut în Dâmboviţa, într-o familie de boieri şi după moartea mamei a fost sprijinită de mătuşa ei ca să studieze în Franţa. Prin căsătoria cu Grigore Gheorghe Cantacuzino a avut acces în înalta societate şi a început astfel activitatea ei de sprijin a mişcării feministe.

A fost una dintre fondatoarele Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, a organizat cel mai mare spital pentru răniţi din capitală, în timpul Primului Război Mondial, a coordonat acţiunile de sprijin pentru familiile celor plecaţi în război. A fost apoi una dintre fondatoarele Consiliului Naţional al Femeilor Române şi cea care a elaborat un program complex de cercetare a problemelor femeilor în perioada de după război.

A pus bazele Micii Înţelegeri Feminine, ce avea ca scop unirea eforturilor femeilor din Grecia, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România pentru dobândirea drepturilor economice, politice şi juridice. Tot ea a înfiinţat şi Gruparea Naţională a Femeilor Române prin care încerca să pregătească femeile pentru exercitarea drepturilor politice. A organizat conferinţe, a acordat consultaţii gratuite juridice şi medicale, a organizat adăposturi pentru femeile abandonate, victime ale violenţei, a făcut cantine şi cursuri de calificare pentru fete.

Citeşte şi: Primele femei de succes ale României – LIFE.ro