Florin Todirașcu, afacerist la stână la 19 ani: „Angajatul român din agricultură e ca bitcoin-ul: azi e, mâine dispare!”

Florin Todirașcu are 19 de ani și este elev al Liceului Agricol pe care a ales să îl facă după ce a finalizat studiile la Școala Profesională de Mecanică Auto din Huși.

Florin vine dintr-o familie de lângă Huși, din Lunca Veche, care a crescut o afacere în jurul strungii de oi, ce deține acum peste 2.000 de capete de animale de rasă merinos, lucrează aproape 400 de hectare de teren și rulează un business de 600.000 de lei anual. Toate acestea lucrate cu o mână de oameni: părinții lui, ceilalți doi frați și, câteodată, angajații.

De ce ai ales un liceu agricol în care să continui școala?

Florin Todirașcu: Am terminat o școală profesională și m-am gândit că nu e de ajuns să rămân cu 11 clase, ci să merg mai departe. Și am ales un liceu agricol. Nu vreau să mă opresc aici, fiindcă e mult de muncă la strungă, dar informație puțină. Or, mie îmi trebuie să știu cum se face agricultură, cum se cresc animalele, nu doar să practic.

Familia mea crește animale, iar eu m-am ocupat de ele de când eram mic. Una dintre primele mele amintiri este cu tata, când plecam în zori la stână, să mulgem oile.

Și ai avut dreptate? Ce ai învățat la liceu?

Florin Todirașcu: Cred că am avut dreptate. Multe lucruri le știam din experiență la stână, la fermă, dar am și învățat multe la școală.

Dar puteai să continui să muncești alături de tatăl tău fără să ai școală. De ce ai ales așa totuși?

Florin Todirașcu: Școala te dezgheață, nu rămâi niciodată la cât știi. (râde)

Nu-ți pare o alegere bună asta: „am ferma de la tata, mi-o lasă mie, ce rost are să-mi mai bat capul?”

Florin Todirașcu: Cine gândește așa cred că nu-i muncit destul. Nu știe ce e treaba.

Pe mine tata mă trezea la răsăritul soarelui și plecam la animale. Mai erau mama și vreo câțiva zilieri. Cât de mic eram, stăteam prin strungă, cu ei.

Ce fel de fermă aveți? Ce animale?

Florin Todirașcu: Avem oi, merinos de Suseni și merinos de Palas, în total vreo 2.000 de capete. Și mai avem și niște capre.

Și câți oameni lucrează în ferma asta?

Florin Todirașcu: Cu oamenii e greu, de la o zi la alta ai mai mulți sau mai puțini. Nu știi niciodată câți. E ca la bitcoin, astăzi crește și mâine scade. (râde)

Acum o lună aveam 9 oameni, dar de sărbători au plecat deja 6 și nu știm dacă se mai întorc. Cineva din familie, dacă nu chiar toți, trebuie să fie tot timpul cu ei.

Cum vă repartizați voi munca?

Florin Todirașcu: Mama stă în piață, iar tata la strungă. Iar când pot eu îl ajut, dar mai mult sunt la școală. De dimineață, de la 7.30, până la 13.30 sunt plecat, dar la 14.00, când ajung acasă fac teme, învăț apoi merg la tata, la strungă. Nu vreau să-l las singur. A muncit prea mult să strângă ce avem acum.

Tata a primit de la bunicul 120 de oi, dar de nuntă. Dar a vrut să se desprindă de familie și să-și facă singur, doar cu mama, un viitor, așa încât a plecat în zona Galațiului, cu tot cu stâna de oi. Le-a luat pe jos până acolo, preț de vreo sută de kilometri.

S-au instalat într-un sat de lângă Galați, la Rogojeni, au cumpărat o casă și au început să muncească. Pe de altă parte, bunicului care a rămas la Huși îi venea foarte greu să accepte gândul că fiul lui s-a desprins, iar el a rămas fără niciun ajutor. Cred că îi era greu să se dezvolte singur. Așa că a luat decizia cea mai dură: în primăvară a venit la Galați și a luat înapoi toate oile pe care le dăruise la nuntă.

Mama și tata au rămas fără nimic. Ba nu, cu două oi.

Tata însă nu s-a dat bătut. A vândut porci și ce animale mai avea prin ogradă și a cumpărat alte oi. Apoi a luat animalele celor din sat la pază, iar în loc de bani cerea o oaie. Astfel, încet, încet, prin frig, prin ploaie sau arșiță, nemâncat, a continuat ce începuse, să crească o afacere cu oi.

Și singurul ajutor în treaba asta era bunicul matern?

Florin Todirașcu: Bunicul și uneori bunica din partea mamei. Ei au mers cu ai mei la Galați.

Dar tot le-a fost foarte greu părinților mei. Până au reușit să închege ceva mai trainic au stat într-un bordei săpat în pământ. Apoi s-au mutat în sat, au cumpărat casa și au început să se dezvolte.

Au ajuns la 300 și ceva de capete, iar în 2007 au revenit lângă Huși, la Lunca Veche, unde suntem acum. De fapt, tata auzise zvon că tatăl lui, bunicul, urma să vândă stâna. Așa că a venit și a cumpărat afacerea de la tatăl lui. Nimic nu a primit gratis.

Iar tu unde ai copilărit?

Florin Todirașcu: Până pe la 6 ani am locuit la Rogojeni, lângă Galați. Apoi am venit la Lunca veche.

Ce vă doriți voi, de fapt? Ce-și dorește tatăl tău?

Florin Todirașcu: Tata își dorește ca fiecare dintre cei trei băieți ai lui să aleagă să meargă tot în agricultură, să preia ferma zootehnică și să continuăm ce a construit el.

Ceilalți frați ai tăi ce spun?

Florin Todirașcu: Sunt și ei de acord. Eu, vă spuneam, am terminat școala profesională și m-am mutat la liceu, fratele meu a terminat profesională, la mecanică auto, și l-am îndemnat să  meargă tot spre un liceu agricol. N-a prea vrut, zicea că alege să-și facă o turmă de capre, dar nu l-am lăsat.

L-am îndemnat să meargă la școală, turma o poate face și mai târziu!

Până la urmă și-a dat seama că el și-ar dori să devină veterinar, așa că a mers la Miroslava, la Școala Mihail Kogălniceanu, să fie tehnician veterinar.

Iar al treilea frate al meu este în clasa a VII-a.

Tata și-a propus să ne dea nouă șansa pe care tatăl lui nu i-a acordat-o: un punct de plecare pentru a ne face fiecare un viitor.

Iar voi ați putea refuza!

Florin Todirașcu: Da, dar nouă ne place. Mi se pare că am munca asta în sânge.

Cum așa? Mie mi se pare o muncă foarte grea: să te trezești în fiecare zi cu noaptea-n cap, să nu ai niciodată sărbătoare sau vacanță, în ziua de Crăciun, când toată lumea stă la masă, tu să pleci la animale?

Florin Todirașcu: Așa este de fiecare dată. La fiecare Crăciun sau Paște vin musafiri la noi, rude, iar când e petrecere în toi noi plecăm la animale. Nu avem cum să le lăsăm flămânde.

Exact. Și de ce persiști în a alege această muncă?

Florin Todirașcu: Ne place. Iubim animalele, ne place aerul curat de la lăsatul zorilor. Să știți că aerul ăsta este foarte proaspăt.

Ne place, pe scurt. Cu animalele, cu tractoarele, cu terenul, cele 400 de hectare pe care le avem de lucrat. Totul a fost cumpărat sau arendat greu, cu multe sacrificii ale mamei sau tatălui, niciodată cu bani de prisos, mereu cu muncă grea în spate, iar noi nu le putem irosi. Le vom duce mai departe.

Dacă ne-am uita la un rulaj financiar de la un an la altul, la ce sume ajungem?

Florin Todirașcu: La fiecare an ne mai dezvoltăm. Cred că am ajuns la o sumă rotundă de vreo 6 miliarde de lei vechi.

Doar că acum s-au făcut niște încurcături la primărie cu actele și am rămas înregistrați cu datorii, motiv pentru care în ultima vreme nu au mai intrat cine știe ce sume de la APIA, din subvenție. Suntem cam pe zero acum, fără nicio investiție în ultima vreme.

Dar cu bine sau cu rău, noi continuăm.

Ce-o să faci tu când o să vină soția ta și o să zică: nu vreau aici, eu vreau la oraș!?

Florin Todirașcu: Sunt de câțiva ani împreună cu cineva, o fată care vine dintr-o familie de la țară, știe ce înseamnă munca la animale și ne înțelegem bine împreună.

Ce-ți dorești tu mai departe?

Florin Todirașcu: Îmi doresc să termin o facultate în domeniul agricol, zootehnic. Încă nu am decis dacă prefer ferma vegetală sau zootehnică. Eu le-aș face pe-amândouă. (râde). Dar nu știu cât o să mai poată și tata să ducă totul singur, că trebuie să mai ieșim și la muncă, nu doar cu școala. El are deja 45 de ani, nu știu cât îl vor mai ține puterile să muncească în acest ritm. Și noi suntem obligați să ne gândim la toate.

Aș vrea să dezvolt ce a făcut tata până acum. Aș vrea ca tata să fie mândru de ce vom face și noi în urma sa.