Fondatoarea Lilutesa, despre cum e viaţa cu 4 copii pe timp de pandemie şi cum conduci o afacere printre şcoală online, teme şi gătit pentru o familie numeroasă

Nicol Trandafir este mamă a 4 copii, are o afacere cu haine pentru copii, realizate într-un stil unic, din materiale naturale, multe dintre ele recuperate şi adoră să călătorească. Atât de mult încât la câteva luni de la naşterea celui de-al treilea copil a plecat cu soţul şi cei 3 puşti într-o călătorie de 8 luni prin Europa. Tot în călătoriile prin lume au înţeles cât de mult iubesc natura şi cât de mult îşi doresc s-o protejeze, aşa că s-au mutat de la Bucureşti la Râşnov şi şi-au construit casa la fel ca şi afacerea, din materiale naturale şi recuperate. Am vorbit cu ea despre Lilutesa, despre sustenabilitate şi despre provocările unei familii atât de mari pe timp de pandemie şi nu numai.

Cum te descurci cu afacerea, cu 4 copii, cu şcoala online?

Supravieţuim cumva. Culmea e că la începutul anului şcolar soţul mă tot bătea la cap să încercăm chestia asta cu homeschooling-ul, fiind cu 4 copii şi cu un program cumva haotic şi înainte. Într-un fel, nouă ne-a uşurat munca pentru că nu mai au atâtea activităţi. Altfel, alergam să-i luăm la ore diferite de la şcoală şi apoi să-i ducem şi la activităţi. Practic, ne-a mai uşurat din muncă statul ăsta acasă, cu toţii, dar e foarte greu de gestionat pe ideea de a controla cu adevărat ce fac. E greu să te prinzi când stă adolescentul cu căştile pe urechi ce se întâmplă, de fapt, în căştile lui. Cumva, la şcoală, aveam senzaţia că măcar profesorul îl vede în faţă, mai gestionează un pic atenţia.

Altfel, afacerea a fost dintotdeauna în plan 2 şi făcută când nu avem program cu ei, în miezul nopţii. Aseară am terminat de urcat ultimele produse la 12.30. E adevărat că acum nici soţul nu mai are aşa multe proiecte, e alături de mine şi acum le împărţim. Uite, acum stă el cu cea mică, să mă lase să vorbesc cu tine. Ducem luptele de zi cu zi. Adevărul e că noi glumim şi spunem că ne-am tot pregătit pentru astfel de perioade pentru că noi întotdeauna am muncit alături de ei, în jurul lor. Nu pot să spun că s-au schimbat foarte multe în afară de chestia asta, de gestionat tehnologia, a căzut net-ul, dădea testul, criza aferentă faptului că a căzut netul când dădea testul. Trimite tema, aseară era criză că trebuia să trimit tema până la ora 8 pentru cel mic, care nu poate să gestioneze singur trimisul temelor.

Altfel, se aşează ele şi am învăţat să le luăm pe rând, să le gestionăm când vin şi fără aşteptări prea mari.

Ca o mamă cu un singur copil şi care oricum se plânge că sunt prea multe, n-am cum să nu te întreb asta: cum este să ai 4 copii?

E la fel ca atunci când ai 3 copii. (n.r.: râde) Ştii, mai întâi societatea pune presiune să faci un copil. Culmea, noi în primii 4 ani de căsătorie n-am făcut niciunul. Nu s-a întâmplat şi toată lumea punea presiune, că de ce nu facem un copil. Apoi, a doua a venit exact la timp, la 2 ani diferenţă, fetiţă după băiat, minunat. Apoi, la al treilea, ne întrebau: „Dar de ce?” Iar la a patra deja ne întrebau care e problema cu noi şi din ce sectă suntem. Societatea se sperie pentru că au fost aceşti mulţi ani de la comunism încoace în care cei mai mulţi au fugit de mulţi copii, era ideea că mulţi copii sunt o povară.

Pentru noi însă fiecare dintre copiii ăştia ne-a adus o schimbare în bine în viaţă şi a reuşit să ne demonstreze că putem mai multe, că nu-ţi trebuie mulţi bani să creşti un copil. Da, îţi trebuie bani ca să creşti un copil, dar în momentul în care ai 4 nu-ţi trebuie de 4 ori mai mulţi bani, ci doar să înveţi să gestionezi altfel situaţiile, să îţi drămuieşti altfel banii, înveţi că nevoile lor sunt altele decât alea materiale.

E haos, dar ne-am obişnuit cu haosul. Învăţăm să luăm luptele aşa cum vin ele, să gestionăm crizele aşa cum vin ele, dar ne bucurăm de faptul că ai noştri nu se plictisesc niciodată. Şi nici noi. (n.r.: râde) Plictiseala nu încape la noi în casă.

Eu mai glumesc, dar într-un fel chiar aşa a fost. Când am avut unul singur mi s-a părut cel mai greu pentru că mi se părea că totul depinde de mine, că eu greşesc în tot ce fac şi că dacă copilul a făcut ceva, e din cauza mea, am gestionat greşit o chestie. De fapt, după mai mulţi am realizat că ei aşa ies, aşa sunt ei, firile lor sunt diferite. Le dai aceleaşi date ale problemei şi la ei apar cu totul alte rezultate pentru că reacţiile sunt diferite, personalităţile lor sunt diferite şi atunci te prinzi că nu tot timpul e din cauza noastră, aşa internalizează ei nişte chestii. Le mai povestesc şi lor că fiecare sarcină, fiecare naştere a fost diferită. Ei, ca bebeluşi, au fost diferiţi şi au avut plăceri şi reacţii diferite la ce învăţasem deja. Hai, că la primul greşeşti, că te gândeşti că nu ştii, că încerci, că vezi, dar la următorii deja ai învăţat nişte lecţii şi atunci încerci să le aplici, dar nu reacţionează la fel şi atunci trebuie să o iei de la capăt, să înveţi lucruri noi şi să gestionezi diferit problemele. E chestie de exerciţiu, de trial and error, încerci şi vezi ce funcţionează la copilul tău.

Eu mă mai minunez când mă uit pe grupurile astea de mămici proaspete, când le văd ce probleme au, care acum mie mi se par non-probleme. Nu că aş fi eu nu ştiu ce, ci că am realizat că uneori ne facem griji din chestii care nu depind de noi şi trebuie să le luăm aşa cum vin.

Ţi-ai imaginat mereu că vei avea mulţi copii sau aşa a fost să fie?

Eu ziceam că o să am 2 copii, primii au şi ieşit exact cum mi-am dorit: la 2 ani diferenţă, băiat şi fată. Apoi le aveam pe toate aranajate, aveam deja o casă lângă Bucureşti, ne descurcam şi cu afaceri şi ce făceam. Al treilea copil a fost o surpriză care ne-a schimbat total viziunea.

Mie-mi plăceau copiii. Am crescut într-o curte plină de copii. Bunica mea a avut 7 copii şi deşi eu eram singură la părinţi, ea a avut în curte 20 de nepoţi. Eu eram mereu înconjurată de copii şi mă bucuram în fiecare vară când eram la ea. De-aia nici nu s-a pus vreodată problema de altceva decât să ne bucurăm de acest nou copil care venea. Şi a fost şi o schimbare bine-venită pentru că intrasem în această rotiţă de a alerga după job-uri, proiecte, copii, grădiniţe private şi, la un moment dat, soţul meu a prins curaj şi a zis că rupem tot şi plecăm să ne conectăm. Practic, acest al treilea copil a venit cu prima rupere de ritm. Ne-am pus într-o rulotă şi am plecat 8 luni prin Europa, ceea ce a dus la multă conectare, la realizarea că ne place în România, dar nu ne place prea mult în Bucureşti şi că vrem să găsim un loc mai aproape de natură, că acolo erau copiii fericiţi. Aşa am început căutarea de alt loc. Nu ne-a fost frică să o luăm iar de la capăt, deşi aveam casa aranjată şi toate lucrurile de până atunci.

Voi aţi plecat cu rulota când era cel de-al treilea copil micuţ, era încă bebeluş. Nu ţi-a fost teamă?

8 luni avea, da. La al treilea ştii deja că bebeluşii se adaptează şi dacă sunt acolo, lângă părinţi, ei sunt bine. Ne-au spus mulţi oameni că săracii copii nu vor merge la grădiniţă. Nu au mers atunci, dar timp de 8 luni de zile au văzut 20 de familii de călători, au învăţat engleza doar auzind poveşti şi au gustat pietrele din toată Europa, în cazul celui mic. Le-am luat pe rând şi, tot aşa, am învăţat pornind. Nu ştiam unde pornim, dar urma să vedem. Apoi, în toate lunile alea, ne-am prins că nu era despre destinaţie, nu era despre să ajungem neapărat undeva pentru că fiecare zi era diferită, apăreau multe provocări. La un moment dat plecam la drum şi vedeam că în 50 de kilometri era un sătuc cu castel deasupra şi cu apă lângă şi te opreai, că era prea frumos să nu te opreşti deşi poate îţi planificaseși să mergi 200 de kilometri. De fapt, toată viaţa asta a noastră este o călătorie de care trebuie să înveţi să te bucuri. Uneori e mai greu, dar când ajungi e o destinaţie extraordinară. Şi asta au învăţat şi copiii, că este despre aventură.

Tu eşti la bază economist. Cum de ai ajuns să faci haine şi, mai ales, cum ai ajuns să faci modă sustenabilă?

Viaţa asta a noastră ne dă la un moment dat nişte semnale pe care le ascultăm sau nu. Cât am fost mică şi eram singură pe acasă îi tăiam maică-mii toate cârpele şi toate materialele şi mă fugărea că găsea mătăsuri naturale pe care eu le tăiam la păpuşi. Am avut întotdeauna obsesia asta a materialelor. Apoi, în primii ani de căsnicie, noi am avut o afacere cu artă şi galerie de artă şi deja mă învârtisem destul de mult între culori şi combinaţii de tot felul de materiale. Şi atunci când am rămas acasă, în Mogoşoaia, într-o livadă, singură pe tarla, am ajuns la a doua fetiţă, la Tesa, să primesc nişte hăinuţe de fetiţă de la o creatoare de costume de film. Ea a zis că i-ar plăcea să facă o afacere din asta, dar nu ştie să vândă. Şi-am zic că eu am terminat ASE-ul, vând eu.

Am început chestia asta împreună şi, fiind acasă cu 2 copii, unuia îi spuneam Lilu şi alteia, Tesa, singurul nume care mi-a venit în cap a fost Lilutesa pentru că, na, erau acolo, în faţa mea şi erau o inspiraţie. Aventura în 2, cu prietena noastră, nu a durat însă decât câteva săptămâni pentru că a primit proiecte foarte mari şi şi-a văzut de treabă. Aşa că am rămas singură, mi-am căutat pe cineva să ştie să coasă mai bine decât o făceam eu, dar la început nu mă satisfăceau materialele. Erau prea sintetice, ba nu-mi plăceau imprimeurile şi atunci am început să caut în alte părţi.

Mama mea a lucrat în domeniul textil şi avea strânse din toată tinereţea ei materiale – ea nu arunca nimic pentru că erau materiale bune – şi am găsit astfel materiale bune pe care trebuia doar să le regândesc. Am început să merg pe la mătuşa mea, care avea şi ea un mic atelier şi să iau resturi de materiale cu care să fac bentiţe şi alte nebunii. M-am jucat. Primii ani au fost practic doar o joacă în care am tot exersat şi am tot încercat să-mi găsesc un stil, să găsesc nişte croiuri simple care să meargă uşor pe copii şi uite că s-au făcut 10 ani de când mă tot joc.

Se fac 10 ani de când tu ai crescut foarte mult. Eu văd hainele tale în foarte multe locuri, pe foarte mulţi copii.

Am crescut uşor, exact ca pe un copil l-am crescut. Nici n-am avut aşteptări foarte mari, am avut şi norocul să fiu susţinută de familie, de soţ, din alte proiecte pentru că, evident, primii ani au fost doar de reinvestit bani şi de încercat. Acum, cu mutarea aici am reuşit şi să facem un proiect de finanţare şi să deschid, în sfârşit, un atelier local în Râşnov.

Eu mă distrez, că partea asta de sustenabilitate e acum la foarte mare modă, dar noi facem asta de foarte mult timp. Mai ales după ce am călătorit şi am văzut cât de puţine resurse ne trebuie, de fapt, ca să nu risipim. Noi am mers pe principiile astea şi în casă şi în construcţia casei şi în afacere, la fel. Nici nu vreau să-ţi arăt ce e în jurul meu, stau cu cutii şi resturi de materiale peste tot tocmai în ideea că nu arunc. Ce dacă sunt materiale mici? Eu fac o bentiţă şi i-o pun cadou cuiva.

Înainte aveam ateliere cu copiii aici, în Râşnov. Le dădeam o cutie din asta cu resturi şi le spuneam că putem să ne jucăm.

Ce ieşea din mâinile lor?

Ieşeau nişte chestii surprinzătoare tocmai pentru că nu le dădeam un tipar. Eu le arătam ce puteau să facă, diverse lucruri şi ei trebuiau să îmi spună ce şi-ar dori să creeze. Am avut, de exemplu, ateliere pentru ornamente de Crăciun şi eu le spuneam doar că pot tăia nişte fâşiuţe, să le lipească pe un carton şi să-şi facă un brăduţ de atârnat în brad. O fetiţă a venit să-mi spună că vrea să facă capul lui Moş Crăciun şi l-a făcut. E uimitor că ei, dacă îşi propun ceva, găsesc în jurul lor resursele să facă ceea ce îşi propun.

Sau dacă au trigger-ele potrivite.

Evident! Plus că ei au mult mai multă informaţie faţă de cât am avut noi la vârsta noastră, au văzut deja foarte multe lucruri şi îşi găsesc foarte uşor soluţiile dacă avem încredere în ei. Eu mă uit la ai mei că uneori nu le dau mai nimic, doar absorb ei din jurul lor şi apoi ne trezim: „Mamă, tu ştii să faci asta. E incredibil. Eu nu ştiam la vârsta ta nici jumate.”

Deşi n-ai pus presiune pe business-ul ăsta, el a crescut şi a crescut frumos. Acum, dacă ai luat şi finanţare, mă gândesc că ţi-ai proiectat nişte lucruri.

Culmea, eu nu îmi mai proiectez lucruri. Am învăţat să nu-mi mai fac planuri şi uite, anul ăsta ne-a demonstrat cel mai mult că degeaba facem noi planuri că toate se răstoarnă aşa, foarte uşor. Pe 8 martie era un târg, la Bucureşti şi-mi plănuiam alte chestii şi pe 10 martie ni s-au închis uşile.

Şi finanţarea asta a trebuit să o regândim pe online foarte mult şi să reorganizăm lucrurile. Eu câştigam foarte mulţi clienţi din târguri pentru că mergeam şi socializam, vorbeam mult şi mă hrăneam din energia asta a clienţilor. Acum învăţ Social Media ca să interacţionez iar cu clienţii cumva. Nu mai am foarte multe aşteptări. Am nişte fete cu care mă mândresc că le-am ţinut în continuare şi au fost plătite şi în perioada asta destul de dificilă. Ne-am putut hrăni familia luni întregi doar din afacerea asta şi a fost destul de important, că suntem mulţi şi atunci mă bucur de asta. Nu am aşteptări că o să mă îmbogăţesc, nici nu vreau să o dezvolt foarte mult pentru că ştiu că în momentul în care dezvolţi o chestie, de undeva resursele vin. Fie că îţi trebuie ţie mai mult timp investit în ea, mai multă energie, fie iar trebuie să te dai peste cap să găseşti resurse fianciare. Aşa că le iau aşa cum vin. Dacă vom mai găsi proiecte în care să mai dezvoltăm vreo latură, vor creşte copiii – ei deja au început să aibă ideile lor despre ce şi cum să fac – atunci, poate.

Le luăm aşa cum vin, ne bucurăm că putem să le susţinem. Uite, în vremurile astea tulburi nu ştim ce se întâmplă mâine, câtă criză va veni, câtă lume va mai cumpăra şi atunci le luăm uşor, nu mă arunc în planuri foarte, foarte mari, de rupt norii. Ne bucurăm de nişa asta mică de oameni responsabili care cumpără de la noi, care au devenit foarte fideli. Eu deja glumesc cu unii clienţi, că Lilutesa dă dependenţă pentru că sunt oameni care se întorc lunar pentru lucruri pe mărimea copilului şi sunt acolo şi ne susţin. Ne bucurăm de comunitatea asta mică, fără gânduri de a ajunge internaţionali, ci cu gândul de a fi sustenabili în continuare. Cu cât te întinzi mai mult, la un moment dat nu mai ai cum să fii sustenabil.

Inclusiv casa aţi ridicat-o pe principiul ăsta. Cum aţi făcut?

Prima casă, cea de la Bucureşti, am făcut-o cu echipă, pe structură de lemn şi cu noi acolo. Dar după călătoria asta, după ce am stat în câteva comunităţi sustenabile şi ecologice, când ne-am întors, soţul meu – care este şi scenograf şi îi place mult să construiască, să aranjeze, să amenajeze – a zis că dacă ne mutăm, trebuie să construim ecologic şi să încercăm ceva doar pe forţele proprii. Şi uite aşa am ajuns să facem o casă în pădure, fără niciun colţ, toată rotundă şi organică, din baloţi de paie şi elemente reciclate. Casa noastră nu are niciun geam la fel, sunt geamuri de la construcţii dărâmate sau geamuri de la ateliere de termopane care aveau resturi de geamuri sau proiecte greşite.

Avem tavane cu parchet scos din casele unora care voiau să îl schimbe, gresia şi faianţa sunt de la un depozit care avea o grămadă de resturi în spate, rebuturi, bucăţi sparte, ultimele plăci rămase pe care noi, cu copiii, le-am spart şi le-am făcut mozaic în baie şi bucătărie. Mobilierul e şi el adunat din mai multe locuri şi încă muncim la el să îl recondiţionăm şi să-l facem să ne placă nouă. E încă work in progress, probabil că se va mai lucra mult la casa noastră. 90% e făcută de soţul meu şi 10% de noi, pe lângă el şi voluntari care veneau vara. Nu vara asta, că a fost cum a fost, dar noi am pus pe 2 site-uri din astea de călători şi au venit prin Work Away şi prin WWOOF, Organic Farming Worldwide. Am avut voluntari la casă din Africa de Sud şi până în Argentina, din Singapore până în Germania. Tesa, care la un moment dat plângea după o familie din Africa de Sud care ne-a fost tare dragă, ne-a zis că e casa asta ca şi călătoria noastră, ne facem o grămadă de prieteni. Şi despre asta este vorba, e tot o călătorie.

Trăiţi o grămadă de experienţe de care alţii nu au parte într-o viaţă întreagă, cunoaşteţi o grămadă de oameni, de culturi.

Cel mai mult, ce-am învăţat noi de când am călătorit – pentru că noi am căutat să călătorim foarte ieftin – am găsit la un moment dat o organizaţie care primea voluntari-călători. Am ajuns să călătorim şi să stăm la oameni care erau şi ei călători la rândul lor. Primele experienţe au fost foarte ciudate – ajungeam la nişte oameni în casă, stăteam 2 zile şi la sfârşit ne lăsau cheia că ei trebuiau să meargă undeva, dar tu puteai să stai liniştit în casă şi lăsai cheia la un vecin sau în cutia poştală când plecai. Mi se părea foarte ciudat, mai ales că noi venim din cultura asta în care trebuie să ai totul pus la punct, masa, cu 10.000 de feluri de mâncare când ai musafiri. Ei erau foarte relaxaţi. Am avut case în care ne-au primit cu stridii şi 5 feluri de vin şi case în care ne-au primit cu margarină şi salată. Dar toţi erau bucuroşi să te vadă, să înveţe din experienţa ta, să îţi împărtăşească experienţa lor. Pe noi asta ne-a ajutat să deschidem ochii, să înţelegem că toate călătoriile şi experienţele sunt despre oamenii din jurul nostru, despre amintirile pe care ni le facem. Am învăţat şi noi să ne deschidem uşa şi am avut nişte experienţe extraordinar de frumoase şi din care am învăţat foarte mult.

Ce-ţi lipseşte acum, în pandemie?

Exact interacţiunea cu oamenii. Oamenii care veneau la noi, târgurile în care mergeam şi mă bucuram de fetiţele care se învârteau în 3 volane făcute de mine, îmbrăţişările cu prietenele şi călătoriile.

Şi care va fi primul lucru pe care îl vei face după ce se termină pandemia?

Plecăm cu autorulota. Anul ăsta voiam să ajungem în Portugalia, să vizităm nişte prieteni pe care ni i-am făcut în 2013 şi soţul deja o aranjează, o bibileşte. Spune că la anu`, cum ne dau drumul şi nu mai e aşa stres, ne urcăm în ea şi mergem să călătorim şi să revizităm oameni dragi nouă.