Fost campion multinațional diagnosticat cu boala Lyme și poliartrită asociată. Claudiu Miu îi învață pe copiii cu dizabilități să doboare recorduri în paraclimbing: „Sunt sigur că aventura lor va arăta tuturor copiilor și tinerilor cu dizabilități că, nu numai că pot avea o viață independentă, dar își pot depăși și limitele, făcând performanță”

Claudiu Miu este președintele Climb Again, un ONG care își propune să ofere copiilor și tinerilor cu nevoi speciale șansa la o viață normală. Claudiu este multinațional și campion balcanic de alpinism. În 2009 și 2010 a câștigat Cupa Mondială de la Munchen și a fost nominalizat cel mai bun alpinist român.

Fost campion multinaţional şi balcanic la escaladă, Claudiu a fost diagnosticat în 2010 cu boala Lyme şi poliartrită asociată. Trei ani a stat imobilizat la pat şi a urmat tratament. Mulți au fost cei care l-au susținut în toată acea perioadă, lucru care l-a motivat apoi să inițieze proiectul destinat copiilor și tinerilor cu dizabilități care își doresc să învețe să se cațere și să facă performanță.

Din fericire, acum se caţără din nou şi predă cursuri persoanelor cu dizabilități.

„Alpinismul este un sport care are potențialul de a schimba complet viața copiilor și tinerilor cu nevoi speciale. Până acum, peste 200 de copii cu tulburări vizuale, auditive, motorii sau din spectrul autismului au beneficiat de programele noastre. Acești copii capătă încredere și realizează că sunt capabili să facă lucruri care păreau imposibile. Faptul că reușesc să urce este o mare realizare și un stimulent puternic pentru ei să persevereze în viață să studieze, să își ia un loc de muncă”, spune sportivul.

În 2018 a fost înființat Centrul Climb Again, primul centru de terapie de alpinism pentru copii și tineri cu dizabilități din România și datorită clubului sportiv, disciplina paraclimbing a fost recunoscută oficial de Federația Română de Alpinism. Climb Again organizează și un festival sportiv cu scopul de a include tinerii cu deficiențe de vedere. 

Pe 1 decembrie 2023, 3 sportivi cu dizabilități au dus steagul României pe vârful Kilimanjaro datorită lui Claudiu Miu. Este vorba despre Răzvan Nedu, Adriana Tofan și Liviu Matei, toți 3 însoțiți de ghidul montan Teofil Vlad.

După rezultatele excelente la Campionatele Mondiale, Lotul Național de Paraclimbing al României are ca următor obiectiv participarea la Jocurile Paralimpice, dar și cucerirea celor mai înalte vârfuri ale lumii de pe fiecare continent, 7Summits, pas care a fost început în 2020 de către Alexandru Benchea, iar pentru Razvan Nedu ar fi al 3 -lea vârf după Elbrus (5642 metri) si Aconcagua (6962 metri).

În spatele acestor proiecte stă Claudiu.

„Este o bucurie pentru mine că acești sportivi minunați au realizat această performanță chiar de ziua României. Sper ca astfel să atrag atenția asupra greutăților pe care le întâmpină persoanele cu dizabilități din țara noastră și să ni se alăture mai mulți oameni de bine care pot face o reală diferență pentru persoanele cu dizabilități. Orice ajutor contează. De asemenea sunt sigur că aventura lor va arăta tuturor copiilor și tinerilor cu dizabilități că, nu numai că pot avea o viață independentă, dar își pot depăși și limitele, făcând performanță. Escalada este o adevărată terapie”, a declarat Caudiu Miu, fondator Climb Again.

Claudiu Miu: „Alpinismul este un sport care are potențialul de a schimba complet viața copiilor și tinerilor cu nevoi speciale”

Unde ai copilărit și cu cine?

M-am născut în București și am crescut în București. Mai am încă cinci frați și mi-a plăcut să mă cațăr în copaci, pe garduri, pe tot ce prindeam. Mi-a plăcut sportul în general, mi-a plăcut ideea de mișcare. Am ajuns când eram elev în drumeții pe munte și m-a dus fratele meu la o sală de cățărare, de escaladă și așa am descoperit ideea de cățărare, de aventură, de spectacol oferit de mișcarea pe verticală.

Paradoxal, te-ai născut și ai crescut în București, acolo unde este plin de blocuri, construcții și deodată, copilul Claudiu are un instinct de a se contopi cu natura. Oare dacă te-ai fi născut undeva înconjurat de natură, copaci, ai fi avut un alt parcurs?

Nu-mi dau seama ce alt parcurs ar fi putut fi, însă cred că ideea de mișcare, de sport, de a face năzdrăvănii, se întâlnește oriunde. Dacă ai chemarea asta și oamenii potriviți lângă tine, ajungi să faci.

Ai amintit de năzdrăvănii. Care a fost cea mai mare năzdrăvănie pe care ai făcut-o atunci când ai fost copil? O lovitură care poate s-a cicatrizat mai greu, o boacănă pentru care ai fost pedepsit?

Clar este furatul de cireșe, pentru că îmi plăcea să mă cațăr și eram primul care ajungea să le culeagă, înaintea proprietarilor.

Acest sport pe care l-ai practicat ți-a adus vreo poreclă?

Din câte știu eu, nu. Doar clișeicul „alpinistul”.

Citește și: Cele mai bune destinații de aventură pentru pasionații de adrenalină

La ce vârstă ai ajuns să te cățeri prima dată?

Aveam 14 ani.

Deci erai la vârsta adolescenței. Ce meserie visai că vei avea pe atunci?

La acea vârstă eram pasionat de avioane. De industria asta în general. Totul se învârtea gândului de a fi pilot, lucrător în domeniu. Totul era legat de înălțime, de limita cerului.

Ce liceu ai urmat?

Liceul Teroretic „Tudor Vladimirescu”, profilul matematică-informatică, apoi am făcut Academia de Studii Economice, Facultatea de Management. Verile obișnuiam să plec din țară, iar în timpul anului mergeam la antrenamente. Căutam locuri de cățărat, prilejuri să ajung în munți și așa am ajuns în America și Anglia. În primul an am fost cu programul Work and Travel în Colorado, în Munții Stâncoși, lucram acolo și după ce terminam munca mergeam să mă cațăr, la drumeții în munți. Așa am prins acest curaj pe care îl am acum, faptul că am început să merg prin lume.

Ce sentiment trăiați atunci când erați sus?

Fie că vorbim de cățăratul unui traseu de escaladă și ajung în vârful traseului, fie că este vorba de alpinism, cimt ca pe o reușită după ce parcurg acel traseu. Mai mult decât atât, atunci când ajungi la o înălțime la propriu și vezi traseul parsurs te încearcă niște sentimente pe care niciodată nu le vei trăi în viața de zi cu zi. Sentimentul acesta extraordinar de care vă vorbesc este dublat și de acele provocări pe care le întâlnești. Tot acest mix îți dă curaj și încredere să poți reuși, că poți face lucruri grozave.

Care a fost cel mai provocator moment din tot acest hobby? Un moment în care ai simțit adrenalină la cote maxime?

Reușitele sportive atunci când vorbim de competiții. Apoi adrenalina am început să o definesc altfel după ce m-am îmbolnăvit.

Citește și: O româncă de succes la Paris. „Din ce motiv nu fac eu din pasiunea mea o meserie?”. Atunci când a crezut că tot ce a construit se dărâmă ca un castel de cărți de joc, Ruxandra Șerban și-a găsit echilibrul în ceea ce iubește cel mai mult: scena și filmul europene

Ai atins un subiect pe care voiam să îl deschid eu în acest interviu, dar dacă ai amintit acum…Câți ani aveai când te-ai îmbolnăvit?

Aveam 25 de ani.

A fost ceva ce a declanșat aceste lucruri?

Nu este o cauză cunoscută să pot numi un moment anume, ceva exterior. Pur și simplu ea s-a declanșat și m-am trezit înțepenit.

Despre ce boală vorbim?

În 2010 am fost diagnosticat cu poliartrită reumatoidă severă și boala Lyme, fiind nevoit să renunț.

Ce a condus la această suspiciune care a fost confirmată ulterior?

Simplul fapt că au început să mă doară foarte tare articulațiile, să nu mai pot să fac sport, mai ales că asta s-a întâmplat foarte rapid. Boala în sine nu a fost un debut lent.

Deci la 25 de ani au apărut primele dureri, ai fost trimis să faci un set de analize și așa ai aflat. Cum a fost acel moment când ai aflat că nu mai poți practica sportul care îți plăcea atât de mult?

La 25 de ani te simți cel mai în forță. Eu aveam rezultate foarte bune, planuri multe de viitor. Aveam o foaie de parcurs în acel sport. Era ireal să te gândești că totul se termină atât de ușor. În propria amăgire simți că este doar ceva trecător. Eu nicio secundă nu am simțit că totul se va încheia acolo, la acel diagnostic.

Ce îți spuneai atunci pentru a te motiva?

Îmi spuneam că indiferent de situația prezentă, va exista o rezolvare. Abordarea asta am avut-o foarte des în minte, chiar dacă veștile nu erau tocmai bune. Am avut speranță. Asta m-a făcut să continui și să ies cu brio din situație.

Știu că mulți oameni s-au mobilizat și te-au ajutat atunci. Spuneai la un moment dat faptul că îți este teamă că nu vei avea suficient timp să le mulțumești acestor oameni. Acum ai reușit?

Am fost ajutat în perioada mea critică, atunci când boala mea era activă și a fost o susținere foarte mare. Nu credeam că se mai poate întâmpla să ai parte de o așa mare atenție. Cu tot optimismul meu de la început, poate că nu am înțeles cât de gravă era boala, dar a venit și momentul în care lucrurile s-au schimbat în bine. Atunci a contat foarte mult sprijinul celor din jur. Am fost foarte motivat de către cei din jur, să fac ceva care să conteze, să pun în valoare calitățile mele, să nu mă irosesc. M-am îndreptat către cei care am considerat că au mare nevoie, de care mă simteam apropiat, copiii cu dizabilități. Așa a luat naștere Asociația Climb Again.

Citește și: „Nu vreau să trăiesc doar pentru că m-am născut”. Cum încearcă învățătoarea Nicoleta Bogoș să reducă abandonul școlar și să reabiliteze casele familiilor defavorizate din comunitatea sa

Să înțeleg că practic momentul critic din viața ta te-a determinat să ajuți mai departe. Spune-mi despre asociație, despre lot, cum ai pus bazele și ce a urmat. 

Am început în 2014 să lucrez cu copiii cu dizabilități, cu copiii nevăzători, să îi ducem la sala de escaladă, apoi ne-am extins, iar în 2018 am înființat un centru de terapie prin escaladă, Centru de Aventură și Escaladă în București și am început să lucrăm cu tinerii cu dizabilități de tot felul, tineri în scaun rulant, cu amputații, tineri cu afecțiuni neuro-motorii, nevăzători, cu deficiențe de auz și am crescut echipa de specialiști, instructori, antrenori, kinetoterapeuți, psihoterapeuți.

Am ajuns să lucrăm lunar cu aproape 500 de tineri cu dizabilități la centrul Climb Again din București, din Iași, din toate școlile speciale din țară. Cățăratul a devenit în scurt timp o pasiune pentru ei, au învățat să fie independenți, viața lor a luat o altă turnură de când s-au integrat în echipa Climb Again. O parte din ei au ajuns să facă drumeții, pe munte, să participle la competiții. Deci din tineri cu dizabilități au ajuns să fie sportivi cu acte în regulă și chiar campioni, alpiniști. Au ajuns să își descopere potențialul, să facă lucruri grozave cu viața lor.

Claudiu Miu: „Sunt sigur că aventura lor va arăta tuturor copiilor și tinerilor cu dizabilități că, nu numai că pot avea o viață independentă, dar își pot depăși și limitele, făcând performanță”

Îți propun un exercițiu de imaginație. Noi ca oameni, când vedem o persoană cu o dizabilitate, fie că e de vedere, de auz, de locomoție, îi privim într-un anumit fel, cu toate că ei au o capacitate incredibilă, însă ei ne demonstrează că pot. Câte piedici ne punem noi și câte piedici își pun sau nu își pun ei. Unde greșim noi? De ce nu ne bucurăm de viață fără a complica lucrurile?

Am întâlnit cazuri în care fie avem o grijă exagerată față de cei cu dizabilități, fie, și asta este cea mai des întâlnită, nu ne pasă, nu avem timp să ne pese de ei și ei ajung să fie izolați în societate. Noi am văzut potențialul în ei, am fost conștienți că dizabilitatea nu are de ce să îi împiedice din a face lucruri grozave în viața lor, într-un anumit domeniu. Și la cei în scaun rulant și la cei nevăzători… cum învață drumul cu bastonul prin oraș, apoi învață pentru că sunt atrași de pasiunea lor și pasiunea lor îi împinge să iasă din casă, să facă pași spre pasiunea lor.

Oricum, tendința noastră este de a ne pune piedici, de a ne sabota, însă ei au nevoie de încurajare, ca cineva să aibă încredere în ei. Odată ce te-ai convins că poți face ceva în viață, rămâne doar să îți descoperi domeniul în care poți excela. Noi le creăm contextual independența, în care își simt propriile forțe. Odată ce ești dezlegat de apropiații tăi care te țin legat de ei, aici vorbind de cei care sunt exagerat de protejați. Cel mai bun medicament pentru ei este atunci când ajung la finalul unui traseu de escaladă.

Îmi puteți numi câteva reușite ale acestor sportivi?

Cosmin Candoi este dublu campion mondial la paraclimbing, a câștigat Campionatul Mondial în 2019 și 2023. Răzvan Nedu este vicecampion mondial în 2021 și a obținut medalia de bronz în 2023 la Campionatul Mondial din Berna, Elveția. 

Răzvan Nedu și Alexandru Benchea au escaladat până acum 3 dintre cei mai înalți munți din lume: Vârful Elbrus, Vârful Kilimanjaro și Vârful Aconcagua.

Ce ar trebui să notăm pentru ziua de 1 decembrie 2023?

Pe 1 decembrie 3 sportivi cu dizabilități din echipa Climb Again au dus steagul României pe acoperișul Africii, Vârful Kilimanjaro, cel mai înalt din Africa. Mesajul lor a fost de susținere și conștientizare a potențialului pe care îl au tinerii cu dizabilități.

Ce planuri de viitor aveți?

Vrem să extindem programele climb again în țară, să ajungem la copiii și tinerii cu dizabilități, să oferim acces la terapie prin sport. 

La Nucșoara în județul Argeș construim centrul de terapie prin sport și antrenament paralimpic, un loc foarte atractiv pentru a practica multiple sporturi, terapie și aventură. Aici copii și tineri cu dizabilități din toată țara se vor bucura de viață, un loc magic, un loc în care ei vor învăța puterea lui „Eu pot!”

În tot acest timp în care a trebuit să le arăt primii pași pe peretele de escaladă, primele prize, primele trasee am învățat enorm. Și m-am dezvoltat mult în direcția înțelegerii și perfecționării comunicării cu ei. Am învățat să simt, să vă și să aud puțin din ce simt ei.

Sursa foto: Facebook