Frânturi din viața unui psihoterapeut ce tratează copiii bolnavi de cancer: „Am învățat odată cu ei. Ei m-au inspirat și m-au influențat să ajung omul care sunt azi”. Cu Diana Todea despre importanța relaxării și a stării de bine a copilului ce luptă să învingă boala

Diana Todea are numai 29 de ani și până la această vârstă a văzut atât de multă durere și suferință cum mulți dintre noi nu suntem în stare nici măcar să ne imaginăm. Este psihoterapeut în cadrul Asociației Little People și zi de zi merge pe secția de oncopediatrie a Institutului Oncologic din Cluj Napoca. Acesta este job-ul ei despre care spune cu zâmbetul larg că este cel mai frumos din lume. Mulți i-au spus că pesemne nu are inimă dacă poate suporta să vadă atâta durere și suferință, însă ea crede că numai un om cu inimă poate face ce face ea, știind să se bucură de fiecare zâmbet al unui copil năpăstuit de soartă.

Cum am ajuns să o cunosc? Dintr-o întâmplare. Am aflat că ea a fost una dintre cei implicați în ultimul proiect al Asociației Little People, o serie de animații video create cu scop terapeutic pentru copiii bolnavi de cancer.

Azi mă bucur că am cunoscut-o pe Diana Todea, mă bucur că am avut prilejul să-i cunosc și pe ceilalți oameni din asociație și mă bucur că m-am oprit din vârtejul vieții mele de zi cu zi să-i ascult. Am învățat o lecție extrem de importantă: viața unui copil, oricare ar fi el, trebuie să fie motivul pentru care soarele răsare. Iar noi, toți ceilalți, trebuie să învățăm să prețuim fiecare rază și să facem tot ce ne stă în putință pentru a o vedea pe cer în fiecare zi.

Diana, câți ani ai tu?

29 de ani 😀

Terapeut de când?

Terapeut în cadrul Asociației Little People de șapte ani de zile. Practic, cum am finalizat facultatea am și intrat în lumea psiho-oncologiei.

Dar asta ți-ai dorit?

Cumva a fost o întâmplare fericită, aș spune eu. Încă din timpul facultății mi-am dorit foarte mult să fac voluntariat și știam foarte mult  că-mi doresc să lucrez într-un spital, știam foarte mult că-mi doresc să lucrez cu copiii, așa că am început să voluntariez din al treilea an de facultate. Apoi, după ce am finalizat am fost și angajată. Am mai făcut doi ani de master, timp în care am devenit terapeut, apoi am făcut formare și de atunci activez pe secția de oncopediatrie.

Bănuiesc că mai sunt și alți psihoterapeuți ca tine…

Mai sunt pentru că suntem prezenți la nivel național, eu fiind psihologul care lucrează pe secția de la Cluj.

Cum arată o zi din viața voastră?

O zi din viața noastră ne-o petrecem la spital. Acum e o zi puțin diferită, așa cum e pentru toată lumea, din cauza pandemiei. Dar noi am încercat să nu facem foarte mari modificări, așa că mergem în fiecare zi la spital. De când e pandemia, ne ducem noi în saloanele copiilor, înainte veneau ei în centrul special amenajat pentru terapie și camera de joacă. Discutăm individual cu fiecare copil și fiecare părinte, apoi pregătim o activitate terapeutică – în fiecare zi le dăm câte o activitate terapeutică care conține atât o parte de lucru manual, cât și o parte care să-i ajute fie să se familiarizeze cu instrumentele medicale, fie să le crească complianța la tratament – după care mergem în saloanele unde ni s-a cerut specific ajutorul.

Citește și: A venit în România anilor ’90 cu ajutoare umanitare și a rămas să ajute copiii bolnavi de cancer. Povestea lui Katie Rizvi, femeia care le dă curaj copiilor cu cancer să ajungă Temerari

Câți copii vezi tu în fiecare zi?

De exemplu, ieri am lucrat cu aproximativ 16 copii.

Și cum ajungi tu seara acasă?

Mie îmi place să spun că am cel mai frumos job din lume, deși, trebuie să recunosc că mi s-a spus de-a lungul timpului că doar un om fără inimă poate lucra acolo. Eu văd lucrurile tare diferit și mi se pare că doar un om care are foarte multă inimă poate lucra acolo. Eu, personal, în fiecare seară adorm cu foarte  multă satisfacție pentru că-mi place ceea ce fac. Dacă mă întrebi strict de încărcătura emoțională, ea e acolo și o port cu mine. Mi se pare că de când  lucrez mi s-a tot rupt câte o bucățică din inimă, dar pare că încă o mai rămas ceva.

Ți s-a rupt de fiecare dată când ai pierdut pe câte cineva, nu?

Da. Vorbim totuși de copiii bolnavi de cancer. S-au schimbat foarte multe și nu cred că mai e cazul, nici măcar o secundă ca atunci când spunem cancer să spunem egal și moarte. Nu este deloc așa. Dar, cu toate acestea, se mai întâmplă să pierdem copii.

Ești genul de om care se atașează de un caz, două, trei, zece sau toți îți sunt egali? Nu cred că există așa ceva…

Ideea e că lucrez cu copiii și copiii sunt copii. Îmi sunt atât de dragi și atât de mult contează ei pentru mine, încât nu aș putea spune că am un favorit. Poate că am un copil care mi-a făcut un moment favorit într-o zi. În rest, îi descopăr pe fiecare. Ce e foarte fain este că reușesc să-i descopăr în momente diferite față de ale unui copil normal și reușesc să-i descopăr din momentul în care au venit pe secție și până când finalizează tratamentul. E atât de interesant să-i descoperi în tot procesul acesta… în ideea în care îi vezi cum reușesc să devină din ce în ce mai curajoși și să se adapteze la situația din spital. Știu că sună dramatic să lucrezi cu copiii bolnavi de cancer, însă e atât de incredibil cât de puternici sunt acești copii, încât sunt fascinată de fiecare dată când intru în contact cu ei.

Am povești, bineînțeles, au fost adolescenți care m-au inspirat și care m-au influențat foarte mult să ajung omul și psihologul care sunt azi. Eu am învățat odată cu ei, dat fiind că am început să lucrez chiar de pe băncile școlii.

Hai să ne uităm puțin la programele voastre de terapie, în special către aceste materiale video pe care le-ați lucrat. Spune-mi, te rog, cât de importantă este starea de bine a copilului și încrederea în sine în procesul de vindecare?

Enorm de importantă.

Ce urmăriți cu aceste materiale video?

Dacă îmi permiți, aș începe prin a-ți spune cum a luat naștere proiectul. Toate proiectele Little People se nasc din experiența practicienilor, practic de la noi, cei din spitale. Vedem de ce ar avea nevoie  copilul, observăm ce nu există și căutăm să găsim materialele necesare ca să reușim să-l ajutăm.

Una dintre treburile mele majore este să-l ajut pe un copil să nu-i mai fie frică de injecție sau de momentul în care trebuie să i se pună branula. Și pentru a-l ajuta, încerc să-l învăț pe copilul acela diferite tehnici de relaxare. Dar, mi-am dat seama că ar fi foarte benefic  să reușim să avem niște materiale video care să fie prezentate de Leul Curajos, mascota programului, cunoscut de fiecare copil de pe secția de oncopediatrie. Astfel ne-am gândit să facem un video care să prezinte o tehnică de relaxare,  care să te învețe cum să fii mai mindful sau care să te învețe cum să respiri ca să te relaxezi. Pentru că, de îndată ce-l ajutăm pe copil să fie mai relaxat, el va merge mai liniștit la branulă. Acesta este scopul principal al acestor materiale video, strict de a-l ajuta pe copil să se relaxeze, să se liniștească. Și acesta cu branula sau cu injecția sunt doar două exemple, însă noi întâlnim alte mii de situații în care copiii au nevoie să se relaxeze și nu știu cum. Iar prin aceste animații este deja foarte ușor să ajungem și la copiii mai mici, cărora le este mai greu să înțeleagă ce încerc eu să le transmit. Cu o animație de genul acesta, pe acești copii mici, îi vedem deja că încep să-l imite pe Leul Curajos.

Spune-mi te rog cum au fost făcute aceste materiale și ce reprezintă ele?

Avem 3 video-uri terapeutice și o să încerc să ți le prezint pe fiecare în parte.

Primul este un video care îi ajută pe copii să înțeleagă cum să respire corect pentru că respirația este foarte importantă. Trebuie să învețe să respire abdominal, iar tehnica aceasta de relaxare care este în animație îi ajută pe copii să învețe cum să respire astfel încât, la final, să se simtă mai relaxați.

L-am folosit recent cu un copil nou, internat de vreo trei săptămâni și care, de fiecare dată când se ducea să i se pună branula striga foarte tare. Era clar că problema lui apărea înainte de intervenție pentru că în timpul intervenției propriu-zise, stătea cuminte și aștepta să i se monteze branula. M-am dus la el și i-am zis: „Hai să înțelegem împreună de ce strigi!”. Răspunsul lui a fost următorul: „Simt nevoia să mă relaxez, simt nevoia să dau tot afară și pe urmă să mă duc la branulă”. Eu i-am spus în felul următor: „Hai să înveți să respiri, să te concentrezi foarte mult pe inspirație și pe expirație să vedem dacă asta nu te va ajuta să dai afară toată energia aceea de care tu vrei să scapi”. Și a funcționat de minune.

Al doilea video merge foarte mult pe partea de a-i ajuta pe copii să devină mindful. Ce înseamnă conceptul de mindfulness? Înseamnă să încerci să te concentrezi pe aici și acum. E grozav și asta mă ajută pe mine să dau tot ce-i mai bun din mine pe o secție de oncopediatrie: mă concentrez doar pe aici și acum, nu pe ce se poate întâmpla în următoarele cinci minute, pentru că uneori este vorba și de doar atât.

Video-ul acesta îmi este foarte drag pentru că pur și simplu prezintă momentul în care Leul Curajos invită copilul să-și imagineze că este o grădină plină cu flori, iar florile acestea sunt emoțiile pe care le poate simți un copil pe secția de oncopediatrie, fie că vorbim de furie, neliniște, frică, tristețe… Leul Curajos îl trece prin tot procesul acesta și astfel îl ajută să se relaxeze.

Cel de-al treilea video este unul standard, doar că noi l-am făcut să fie cât mai personalizat pentru copiii de pe secțiile de oncopediatrie. Vorbim despre o tehnică standard, adică o tehnică de relaxare progresivă. Vine din abordarea cognitiv comportamentală și am încercat să facem această tehnică să se plieze cât mai mult pe nevoile unui copil. În acest video Leul Curajos îl ajută pe copil să se relaxeze și îi explică cum trebuie să se concentreze pe diferite zone unde sunt prezenți principalii mușchi din corpul lui. Astfel că-i arată cum să-și relaxeze mânuța strângând o lămâie, cum să-și relaxeze picioarele, totul progresiv. Copilașii stau foarte mult timp în pat din cauza tratamentului și astfel se simt puțin mai încordați și această tehnică îi ajută să se relaxeze. Relaxându-ți organismul, vei reuși să te simți mai bine.

Cine a lucrat la aceste materiale?

Partea de conținut scris a fost făcută de mine și colegii mei și inspirată din alte conținuturi specifice. Am avut-o alături de noi pe Adriana Spătaru, expert pe partea de mindfulness, care m-a ghidat și ne-a ajutat să înțelegem dacă ceea ce încercăm să-i transmitem copilului este sau nu în avantajul lui. Apoi ne-a ajutat pe partea de înregistrare, pe partea de pauze – extrem de importante – pe partea de tonalitate a vocii, etc.. Pe partea de animație am lucrat cu cineva din Marea Britanie.

Toate proiectele noastre se realizează la fel: de-a lungul procesului întreaga echipă își aduce contribuția, inclusiv fondatoarea asociație. Ce mai facem în proiectele pe care le avem? Colaborăm și cu medicii de pe secție și le cerem și lor părerea. Înainte de a mai face ultimele retușuri, ghici cu cine mai discutăm?

Cu copiii?

Exact! Mereu le cerem opinia 😀.

Financiar cine v-a sprijinit?

Pentru proiectul acesta Novartis România.

Dacă pui în balanță tratamentul medical și cel psihologic, care atârnă mai greu în reușita și în șansele de supraviețuire ale unui copil?

Bineînțeles că cel care primează  și salvează viața unui copil este tratamentul medical. Dacă tratamentul medical nu este făcut, copilul acela nu se va simți la fel de bine, dar, ca tratamentul medical să fie făcut e important să existe și tratamentul psihologic. În felul acesta le văd eu. Clar tratamentul medical este prioritar, dar la fel de clar îmi este că nu ar putea fi făcut, sau nu ar putea fi eficient fără partea psihologică. De ce mai spun asta? Copilul va finaliza tratamentul și va fi bine, dar dacă are parte de suport psihologic din momentul în care este spitalizat până la finalizarea tratamentului, cât și după, clar îi crește considerabil calitatea vieții. E important să avem grijă de sănătatea mintală a copilului ca el să poată ajunge un adult funcțional și fericit, să nu rămână cu traume. Să-i scădem frica de recurență, frica să nu reapară cancerul, să prevenim depresia, să avem grijă să nu rămână cu (simptome) trăsături de anxietate. Intervenim chiar atunci când este într-o fază foarte importantă pentru el și avem grijă să prevenim toate problemele psihologice care pot veni pe viitor și care vin. Dacă e să ne uităm la ce spune literatura, ca supraviețuitor de cancer fie apare anxietatea, fie apare frica de recurență, fie apare depresia, fie apare stresul post traumatic…

Spune-mi, te rog, ai putea să-mi faci o imagine a unui pacient din momentul în care ajunge în spital și până iese?

O să-ți răspund cu un exemplu. Am un exemplu în minte, un adolescent cu care am lucrat acum vreo patru ani de zile. De îndată ce copilul și aparținătorul se internează, doamna doctor vine să ne spună că avem un caz nou și noi mergem să-l cunoaștem. La început doar ne prezentăm și îi spunem că suntem aici dacă are nevoie de ceva. De obicei, psihologul este prezent și atunci când urmează partea de explicații, în care medicul explică părintelui și copilului, dacă e destul de mare să înțeleagă, ce este tratamentul oncologic, ce presupune chimioterapia, radioterapia sau operația. Noi suntem acolo ca suport, să intervenim dacă va fi nevoie și să putem să reluăm discuția în cazul în care părintele sau copilul are întrebări. Așa a fost și în cazul adolescentului de care îți povesteam. După acest episod, acest adolescent s-a închis foarte mult în el, deși mama îl descria ca fiind un copil foarte, foarte sociabil și comunicativ.

Câți ani avea?

15 ani.

În acel moment mi-am dat seama că ar fi foarte important să identific o soluție ca să-l ajut să își exprime emoțiile. Nu mă interesa să fie sociabil, nu mă interesa să părăsească salonul, mă interesa doar să nu reprime foarte mult o emoție, fiind extrem de important să ne verbalizăm emoțiile. Am început să-l vizitez zi de zi: „Salut! Ce faci?”, „Salut! Ce faci?”, „Salut! Ce faci?”. La început nu primeam nici o reacție din partea lui. Treptat, am reușit să îl apropii de mine și abia atunci am reușit să înțeleg ce se întâmplă. Avea acele problemuțe care apar de obicei la un adolescent diagnosticat cu cancer: se temea că își pierde cercul de prieteni, că i se modifică înfățișarea, că își va pierde părul, că va muri… El era și un adolescent foarte empatic și i-a fost foarte greu să părăsească salonul pentru că suferea foarte mult când îi vedea pe ceilalți copilași. De îndată ce a reușit să verbalizeze aceste aspecte și a văzut că e cineva dispus să-l înțeleagă și să-l ajute, să-i răspundă la cât mai multe întrebări și să-l facă să înțeleagă că nu e singur, că au trecut și alții prin asta, iar ceea ce i se întâmplă e doar o etapă din viața lui, nu toată viața lui, a reușit să-și modifice comportamentul și ne-a arătat cum este el cel autentic: foarte sociabil, foarte de ajutor, un adolescent minunat. Treptat, de la copilul care nu voia să părăsească salonul, a ajuns să fie prezent opt ore pe zi în camera de joacă și ajuta foarte mult la construirea activităților terapeutice. Pe urmă a devenit un temerar foarte implicat.

Citește și: Temerar în lupta cu cancerul: Emanuel Schipor, Leul Curajos care îi învață pe copiii bolnavi de cancer cum să învingă boala, motivat de propria victorie

Dar cum reacționează un copil mic când este internat pe secția de oncopediatrie?

În cazul unui copil mic, lucrez în principal cu aparținătorul, care de obicei este unul dintre părinți. Care sunt principalele probleme cu care se confruntă un copil mic? În primul rând este dorul de părintele care nu este în spital cu el. Pe urmă este frica de necunoscut, frica de instrumentele medicale, frica de halatele albe… Ce facem foarte des, împreună cu părintele, este să încercăm să-l familiarizăm prin joacă cu tot ceea ce se întâmplă în spital. Fie ne jucăm clasicul joc de-a doctorul în care dacă cumva ai așteptarea să fii tu doctorul, te voi dezamăgi: tot timpul copiii sunt doctorii; fie avem foarte multe jocuri de rol prin care îi explicăm ce se întâmplă acolo. Pe un copil așa micuț reușești să-l ajuți să facă mai bine față situației numai dacă îi oferi foarte multă joacă și foarte mult zâmbet, lăsându-l să se simtă o vedetă.

Ai avut vreun copil care nu ți-a răspuns la terapie?

Nu neapărat în toată relația noastră, dar în momente cheie da.

În toată relația? Adică ai avut vreun copil pe care nu ai reușit să-l scoți din carapacea lui?

Nu. Eu privesc terapia destul de complex pe secția de oncopediatrie. Îmi place să spun că nu sunt doar eu acolo. Un terapeut clasic, în cabinetul lui este doar el cu clientul: ori reușește, ori nu să-l scoată din carapace. Pe secția de oncopediatrie nu sunt singură. Dacă nu reușesc eu personal, Diana, ceilalți copii mă ajută vorbind cu pacientul și recomandându-i sfaturile mele. De asemenea, mai este și părintele care e o piesă extrem de importantă în acest puzzle al reușitei. Eu sunt doar o mică părticică în toată ecuația aceasta.

Bineînțeles, sunt anumiți copii care au nevoie de mai mult ajutor pe partea de sănătate psihică și copii care nu au la fel de multă nevoie.

Care a fost cazul acela care te-a dărâmat de pe picioare?

O să încep prin a spune că eu zâmbesc foarte mult pentru că zâmbetul este mecanismul meu de apărare. Așa că mă folosesc de el cât de des pot. Când un subiect este foarte sensibil, eu zâmbesc 😀

Nu am doar unul. Sunt multe, multe.

Trebuie să recunosc că la început simțeam că sunt mai fragilă, însă, în timp, mi se pare că mi-am luat foarte multă energie de la toți copiii pe care i-am cunoscut.

Dacă ar fi să menționez un caz cred că ar fi primul copilaș pe care l-am pierdut. Dar asta s-a întâmplat în primele mele luni de terapeut. A apărut exact acel sentiment care apare probabil la majoritatea persoanelor care se gândesc la un copil care moare de cancer: ideea că e foarte nedrept. S-au instalat o mulțime de „De ce?” în mintea mea până în momentul în care am reușit să-mi dau seama că acest „De ce?” e o capcană și nu am ce căuta acolo. Pe urmă, simpla idee că a doua zi trebuia să mă duc la spital unde mă aștepta o gașcă șmecheră de copii, m-a ajutat să-mi dau seama că eu am făcut tot ceea ce am putut în prezentul copilul care nu mai este și acum e important să fac tot ceea ce ține de mine pentru prezentul copiilor care sunt.

Au fost multe povești de genul acesta care lasă o amprentă mare.

Tu cum te relaxezi, Diana? Ai video-urile tale?

Am și eu video-urile mele 😀. Eu cred foarte mult în aceste video-uri terapeutice și am și eu tehnicile mele de mindfulness, trebuie să recunosc.

Cu colegii care activează în celelalte secții, în momentele în care ne este greu, încerc să socializez pentru că ei sunt cei care înțeleg în totalitate prin ce trec.

O pasiune foarte mare de-a mea care mă ajută să mă relaxez atunci când am nevoie este cititul.

Diana, hai să încercăm să fii și tu subiectul unei terapii: dacă închizi ochii și îți imaginezi că ești o grădină cu flori, care sunt florile din sufletul tău?

Sunt copiii care mă așteaptă și la care eu aștept să merg zilnic. Dar sunt și toți copiii pe care i-am cunoscut, inclusiv supraviețuitorii din comunitatea Temerarii. Foarte mulți dintre noi așteptăm Crăciunul. Eu, personal, aștept Gala de Crăciun, un moment în care se adună toți supraviețuitorii de cancer și sărbătorim încă un an de reușită. Practic, acesta este cadoul meu de Crăciun. Așa că florile mele sunt copiii.

Și tu ești soarele…

Nu știu exact ce sunt eu, dar îmi place mai mult să spun că eu sunt cea care îi ghidează să vadă soarele 😀