Life StoriesRomania
Anca Grădinaru și soțul ei, Laurențiu. Foto: Ioana Moldovan
Life StoriesRomania
Frumoasa poveste a Ancăi Grădinaru, reporterul care s-a îndrăgostit de propriul interlocutor
Monica Tănase
|Reading time: 13 mins
Anca Grădinaru și soțul ei, Laurențiu. Foto: Ioana Moldovan
Share this article

Anca Grădinaru este reporter și realizator Europa FM, muncește de 21 de ani în presă și a văzut cam tot ce se putea din evoluția noastră complicată printre marile scandaluri de corupție și hoție la nivel înalt: Bancorex, FNI, Omar Haissam, moartea procurorului Panait și așa mai departe.

Acum 11 ani lucra la un reportaj de televiziune pentru emisiunea Reporter Special, de la Antena 3, și realiza un interviu care avea să-i schimbe viața fiindcă omul căruia îi adresa întrebările era bărbatul vieții ei, Laurențiu, militar român rănit în Afganistan, un luptător și un om cu principii. Anca și Laurențiu au acum un copil și o tihnită viață împreună.
Citiți în continuare o poveste onestă, relaxată și cu zâmbetul pe buze a unui jurnalist asumat și a unui om care ne inspiră, Anca Grădinaru.

Ce ai învățat în presă?

Să descopăr lumea. Să arăt oamenilor ce înseamnă și bine, și rău, să mă adaptez la orice situație. Iar, dacă vorbim strict profesional, am învățat că adevărul este întotdeauna la mijloc și că întotdeauna trebuie să vorbești cu toate părțile implicate.

Cine te-a învățat meserie?

Primii oameni care îmi vin în minte sunt Ana Maria Bistriceanu, acum este căsătorită, a devenit Ana Maria Damian, și este corespondentul Radio România în Spania. Pe ea am cunoscut-o la Radio Cibinum, la Sibiu. Trebuie să spun apoi de doamna Doina Jalea, care mi-a fost profesoară de radio la Facultatea de Jurnalism din Sibiu, unde am învățat. Și nu trebuie să uit de Ferenc Vasas.

Ana m-a învățat să scriu pentru radio, iar lecția ei o dau și eu mai departe studenților care vin în redacție la noi: o știre, cu cât este scrisă mai limpede, cu atât este înțeleasă mai bine.

Doamna Jalea ne spunea: „meseria asta este ca a unui acrobat care merge pe cuie, te mai înțepi, curge sânge uneori, dar trebuie să continui. Dacă rămâi pe cuie te prăbușești, nu progresezi.”

Domnul Vasas ne-a întrebat de ce am dat la Facultatea de Jurnalism. Mulți au răspuns că pentru bani ori faimă. Iar el a răspuns: „cei care vreți să vă faceți jurnaliști pentru bani și faimă puteți să nu mai veniți de mâine”. Cât timp am avut cursuri cu el ne-a repetat să nu fim vanitoși și să nu credem că dacă suntem ziariști avem vreun statut privilegiat.

Eu am început să fac presă în 1998, acum 21 de ani, la Adevărul. Așa ajung la cea de-a patra persoană căreia îi datorez faptul că am rămas în presă și nu am clacat atunci când îmi era cel mai greu, la început. Este vorba despre Cristian Tudor Popescu.

Anca Grădinaru

Cum ai ajuns la Adevărul?

Plecam de la Onești la Sibiu. Se terminase vacanța de dinainte de sesiune. Pe peron, în gară, tata mi-a luat ziare să citesc. Nu prea voiam, fiindcă aveam cărți, dar el a insistat. Și mi-a adus ziarul Adevărul. Am început să citesc într-un târziu și, pe la Veștem, aproape de Sibiu, am văzut un anunț: „Angajăm reporteri. 10 locuri.”

Fratele meu era student în București, unde am vrut și eu să vin, de altfel. Doar că pe vremea aceea se dădeau șapte materii la admitere, printre care și istorie. Când m-am dus la meditații înainte de examen, profesorul mi-a zis că voi pica, fiindcă nu eram pregătită îndeajuns la istorie. Atunci am auzit prima dată de facultatea din Sibiu, nou înființată.

Am plecat la Sibiu să mă înscriu la școală. Era ultima zi. Plecasem din Onești la 5.00 dimineața, cu o Dacia hodorogită și îmi făcusem calculul că, dacă nu îmi place orașul, plec spre București și prind înscrierile pe ultima sută de metri. Nu văzusem niciodată Sibiul, dar mi-a plăcut. Și am rămas.

Eu cred că mare parte din norocul meu este legat de meseria de reporter. În 21 de ani nu mi s-a întâmplat să nu îmi iasă un subiect. Nici când am fost în Ucraina, să filmez documentarul cu Bâstroie și nu aveam nimic programat. În ultima zi, când deja eram convinsă că nu iese nimic, s-a întâmplat ceva și s-a rezolvat.

Așa s-a întâmplat cu admiterea la Sibiu. Am dat examenul și am intrat penultima. Luasem 10 la română, mi-a picat „Cel mai iubit dintre pământeni” și am scris ce scrisesem în jurnalul meu din liceu, după ce am terminat de citit cartea. Am luat notă mare la engleză, dar notă foarte mică la istorie. (râde)

La Europa Fm

Să ne întoarcem la anunțul din ziarul Adevărul!

Să ne întoarcem! Eram în tren spre Sibiu așadar. Era o zi de vineri. Am văzut anunțul, am coborît din tren și m-am urcat în următorul spre București.

M-am dus la Casa Presei și am ajuns într-un hol uriaș unde erau 300 de oameni. Pentru 10 locuri. Am așteptat ore întregi până am intrat la interviu.

Știam în sinea mea că tot în București voi ajunge, pentru că aici era presa. Atunci însă eram sigură că nu voi trece concursul, dar voiam să trăiesc experiența, să văd ce înseamnă.

Am ajuns până la urmă într-o sală de ședințe, cu o masă comunistă, lungă, din lemn masiv. Cred că avea 10 metri. Într-un capăt era toată conducerea ziarului: Dumitru Tinu, Cristian Tudor Popescu, Lelia Munteanu și Adrian Ursu. La capătul celălalt al mesei stăteam eu, pe un taburet așa de mic, încât masa îmi venea până la gât și mi se vedea doar capul.

Cristian Tudor Popescu mi-a pus cele mai multe întrebări. M-a întrebat: cine este șeful poliției din Sibiu? Ce fac în situația x ca reporter? M-a întrebat despre marile anchete de la companiile din Sibiu. Eram convinsă că răspund bine, dar nu era așa. (râde)

M-a pus să traduc în engleză „boul paște iarbă verde”, iar eu, de emoție, am zis „vaca paște iarbă verde”. La final a zis, „bine, mulțumim! Vă anunțăm noi!”. Iar eu am răspuns: „eu stau la cămin în Sibiu, cum mă anunțați?” (râde)

Am lăsat numărul de telefon al fratelui meu care stătea în București și am plecat cu certitudinea că nu voi trece concursul. M-am dus la gară, seara eram înapoi în Sibiu. Pe la 10.00, târziu, mă cheamă portarul căminului că am un apel de la fratele meu. Atât am auzi în receptor: „urcă-te în primul tren și hai la București că te cheamă ăștia!”

M-am urcat în primul tren din nou și luni dimineața m-am dus la Adevărul.

Așa am devenit, pentru un an, corespondentul Adevărul pe Sibiu și Alba. Apoi m-am mutat la București, iar toate concediile mele, până am terminat facultatea, s-au petrecut cu examenele la Sibiu.

Ulterior mi-a spus C.T.P. că și-a dat seama la interviu că sunt praf, dar a simțit că aveam reporteria în sânge.

Primele articole au fost dezastru. Nicoleta Budin îmi spunea că scriu ca la grădiniță, lucru care mă jignea profund, (râde), Răzvan Popa nu mă lăsa să scriu la singurul calculator din redacție, iar Maria Manoliu, Dumnezeu să o ierte!, care avea prioritate la mașina de scris nu îmi făcea loc niciodată.

Scriam de mână toate articolele, iar primele anchete și reportaje de o pagină de ziar, unul dintre ele despre Casa Radio, le-am scris noaptea, acasă, iar dimineața mă duceam cu tomul de hârtie și le dictam la steno.

Anca Grădinaru, la Invictus Games. Sydney 2018

Când ai decis să devii jurnalist?

La Revoluție eram în clasa a VII-a. Atunci am făcut primul ziar din viața mea, pentru vecinii din blocul meu din Onești. Am luat o coală de bloc desen, am îndoit-o, iar înăuntru pusesem câteva foi dintr-un caiet dictando, unde transcriam de mână știri din Revista Magazin.

De ce ai rămas atâta timp în presă?

Niciodată nu m-am gândit să îmi schimb meseria.

Au fost momente în care eram revoltată că suntem plătiți pe „drepturi de autor” (DDA), că nu avem stabilitate. Și acum cred că aceste DDA-uri au fost cancerul presei după Revoluție.

Mi-a plăcut meseria de ziarist. Iar în perioada în care am făcut interviurile online îmi lipsea munca de teren. Acum, dacă mă întrebi, nu spun că sunt jurnalist, ci mă prezint reporter.

Când vei ieși din presă?

Deocamdată nu vreau, dar, când va începe copilul gimnaziul, poate că da.

Pentru moment am reînceput școala și m-am înscris la cursuri de engleză la British Council. E greu, am teme pentru acasă, pe care le fac noaptea. Mi-am luat stilou nou, să mă motivez. (râde).

Când va începe Laura clasa a V-a mă gândesc să fac master de psiho-pedagogie. Merg în învățământ pentru că am ajuns la concluzia, ca mulți din generația noastră, că fără educație nu se poate.

Anca și Laurențiu

Cum l-ai cunoscut pe soțul tău?

Facând un interviu cu el. (râde)

Eram la Antena3, la o emisiune de documentar și reportaj tv, care se numea Reporter special. Eram patru reporteri, iar șef ne era Vlad Petreanu.

Vorbim de anul 2008, la ceva timp de când România avusese primii răniți în teatrele de război din Irak și Afganistan. Nu voiam să fac un reportaj despre accidente, ci să văd cum trăiesc victimele războiului și cum se raportează sistemul la ei.

Am început să caut răniți, m-am dus la Ministerul Apărării și le-am cerut povești și tipologii diferite: un om rănit foarte grav, unul care s-a adaptat și așa mai departe. Când am cerut pe cineva care a trecut cu brio peste eveniment am realizat că au pe cineva dar că este imposibil de convins să dea interviul. Era vorba despre Laurențiu, care era, printre altele, și aghiotantul ministrului Apărării. „Nu vrea?”, am zis eu. „Atunci pe el îl vreau!” (râde)

L-au convins cu chiu, cu vai în câteva zile, fiindcă el avea o părere foarte proastă despre jurnaliști, că sunt băgăcioși, insistenți, vorbesc mult și așa mai departe.

Ne-am întâlnit la Spitalul militar. Știam că nu are piciorul drept. Cât l-am așteptat, eu și cameramanul făceam scenarii cu fiecare bărbat care apărea pe poartă: „O fi el?”. „Nu, zice cameramanul, că trebuie să meargă rău, doar nu are piciorul drept!”. Ei bine, nu mergea deloc rău, nici nu ne-am dat seama că ar avea o problemă la picior, fiindcă avea o proteză bună.

Ne-am dus la minister, am făcut interviul și m-am îndrăgostit de el. Chiar atunci.

Mi-am dat seama că și el crede în aceleași lucruri ca și mine: este hotărît, corect și cu principii. Mă rog, e și foarte frumos! E genul de bărbat pe care îl vezi și zici: cu el vreau să fac copiii. Iar eu întotdeauna am zis că bărbatul cu care voi face copiii trebuie să fie mai bun ca mine.

La el cum a fost?

Atunci nu s-a pus deloc problema de nimic. Am mai vorbit de două-trei ori despre material, ne-am mai întâlnit să îl filmăm cu motocicleta, dar atât. Nici eu nu am insistat. Mi-a zis după aceea: „ai terminat reportajul cu mine, gata! Nu mai avem ce discuta!”

Un an mai târziu, un coleg de la emisiune a rămas fără un picior. Era al doilea cameraman din echipă. După operație, ne-am dus în gașcă la el acasă, la Medgidia. Omul fusese toată viața activ: scafandru militar, cameraman. Realizezi că amputarea l-a dus în stare de șoc.

Am plecat și, când să ne luăm la revedere, unul dintre noi, nu mai știu cine, a zis: „înțelegem prin ce treci!” Sigur, era un mare bullshit, că nu înțelegeam nimic. Adică poți să înțelegi, dar nu poți simți ca el. Atunci mi-am dat seama că nu-l poate ajuta decât cineva care este în aceeași situație ca și el.

L-am sunat pe Laur. Era în concediu și mai avea doar o zi liberă. Ne-am suit în mașină și am mers la Tavi acasă. Eram doar noi doi, Tavi și soția lui. Laur ne-a întrebat dacă avem vreo jenă, noi am dat din cap că nu, s-a dezbrăcat, și-a scos proteza și a zis: „dumneavoastră o să mergeți din nou! O să aveți proteză și vă veți vedea de viață mai departe. Uitați-vă la mine!” Acela a fost momentul care l-a remontat pe colegul meu. Ulterior am vorbit la Fundația Mereu Aproape, am reușit să strângem banii pentru proteza lui Tavi, iar astăzi este un om independent.

Să ne întoarcem la voi doi!

În drum spre Medgidia ne-a sărit o pisică în cale și a intrat la motor. Eu eram la volan. Am avut convingerea că am omorât-o, dar ea, de fapt, intrase la scut. Așa că în Mamaia, în mijlocul bulevardului, s-a întins Laur în cămașa și pantalonii lui impecabili, și a scos pisica de la motor. Am luat-o cu noi la București, și ne-am dus fiecare la casa lui. End of story. (râde)

A doua zi mă sună Tavi. El știa toată povestea cu Laur: „Sună-l și întreabă ce face pisica!”, zice Tavi.  Nu am vrut. Dar a sunat el să-mi zică ce face pisica și să mă cheme la munte, unde avea să zboare cu parapanta. Și m-am dus.

Fix un an mai târziu, pe 15 august 2010, s-a născut fiica noastră, Laura. Coincidențe, da și, cumva, toate legate de meseria de reporter.

Bilet lăsat de Laura, copilul lor de 9 ani.

Cum l-ai cerut de bărbat?

La patru ani după ce s-a născut copilul, în timpul „Maidanului” din Ucraina. Eu lucram la Digi24 și urma să plec în deplasare acolo, iar el pleca în Afganistan. El începuse să își facă bagajul și vedeam: vesta anti-glonț, casca, tot de ce avea nevoie. Pe de altă parte, și eu trebuia să îmi fac rost de cască. Nu plecam în război, dar existau tot felul de pericole.

Atunci m-am gândit serios: „dacă se întâmplă ceva? El în Afganistan, eu în Ucraina…. Măcar trebuie să îi spun că eu am vrut să mă mărit cu el.” (râde)

În seara de dinainte de deplasare, cu ceva din banii de diurnă, adică vreo 200 de lei am căutat verighete. Voiam ceva de argint și, evident, mai ieftin. Am găsit un magazin Monetăria Statului, undeva prin Piața 1 Mai, unde se făceau și medalii pentru militari.

Am ajuns acasă și, pe la 12.00 noaptea, după ce am terminat bagajele, l-am întrebat dacă se căsătorește cu mine. S-a uitat la mine șocat. Efectiv. Și a zis atât: „nu cred că pot să zic nu!” (râde). Copilul era și el acolo: „zi da, zi da!”

Când s-a întors din Afganistan nunta era deja organizată, iar în două luni ne-am luat. Aici trebuie să îți spun ceva fain de tot. Eu am copilărit la bunici, la Rădășeni, un sat minunat din Suceava, unde venea câteodată Sofia Vicoveanca și cânta la Căminul Cultural. Eu nu intram, dar mă uitam la ea prin zăbrelele gardului. Și ziceam atunci în mintea mea, „dacă o să mă mărit vreodată, la nuntă îmi va cânta Sofia Vicoveanca.” Și așa a fost.

Cum ați ales numele copilului?

Eu am vrut să îi dau numele bunicii mele, Casandra, la care fac apel de câte ori mi-e greu, fiindcă ea a născut și crescut 10 copii. Laur a zis însă, de când eram însărcinată: dacă e băiat o să-l cheme ca pe mine, dacă este fată o să o cheme Laura. Și așa a fost.

Am învățat-o și pe ea că trebuie să facă exact ce îi place în viață și că trebuie să învețe din orice i se întâmplă, bun ori rău. Noi suntem o serie de experiențe din care învățăm ceva. Iar cel mai important este să aleagă să facă ce-i place: noi nu mergem doar la un job, mergem acolo pentru că ne place.

Care a fost cel mai greu moment din viața ta?

Cred că cel mai greu mi-a fost cândva, la începuturile în presă, după ce am făcut un reportaj la un spital de boli infecțioase din Mediaș. Acolo erau foarte mulți bolnavi de SIDA și mulți copii slabi, piele și os. Unul dintre ei, un băiețel de vreo 8-9 ani, abandonat, fusese respins de la școală pentru că mușca. Era seropozitiv.

Când am intrat în salon a sărit din pat și, ca o antilopă, din doi pași a fost în brațe la mine și și-a pus capul pe gâtul meu. Am fost șocată: „mă mușcă, nu mă mușcă?” Dar nu l-am lăsat din brațe, cu orice risc.

Nu m-a mușcat. Patru ore, cât am stat acolo, nu a vrut să plece din brațele mele. Peste o săptămână urma să fie ziua lui. Eu, cu Ana Maria Bistriceanu și cu Carmen Vulcan, corespondent Radio România, ne-am organizat să mergem la el cu un tort. Cu o zi înainte ne-au sunat să nu mai mergem fiindcă murise. Asta este o poveste care m-a marcat.

Life StoriesRomania
Share this article