Gabriela Alexandrescu, directoarea „Salvați Copiii”, la 28 de ani de când a lăsat faptele bune să-i schimbe cariera bancară, viața de familie, copilul

Gabriela Alexandrescu este omul care în fiecare an reușește, alături de echipa, voluntarii și donatorii Salvați Copiii România să sprijine programe naționale de câteva zeci de milioane de euro.

Gabriela Alexandrescu a început în urmă cu 28 de ani să lucreze pentru cel mai longeviv ONG de la noi, Salvați Copiii România (care există aici din aprilie 1990) și nu s-a oprit niciodată din a se implica în programe ce protejau copiii din orfelinatele groazei, victimele abandonului și copiii bolnavi de HIV SIDA, victimele abuzului fizic și sexual, copiii traficați, copiii loviți de părinți, victimele bullying-ului, copiii lăsați în grija rudelor de părinții plecați la muncă în străinătate, copiii aflați în situația abandonului școlar.

Avea 31 de ani când a ales să intre într-o organizație caritabilă, când copilul ei, Andrei, avea puțin peste doi ani, iar în Bancorex o aștepta o slujbă bună de economist. Când o întrebi despre motive spune același lucru, scurt – copiii din orfelinatele groazei, pe care i-a întâlnit: „Când vorbeai cu ei și le întindeai mâna, veneau spre tine. Era limpede că își luaseră handicapul din tăcerea și refuzul altor oameni. Era ca un zid care se încălzea imediat ce îl atingeai. Am găsit acolo niște copii care comunicau, care zâmbeau, dar, prin refuzul celorlalți oameni de a-i atinge, s-au transformat în niște ziduri inerte.”

Urmează un dialog despre dragoste, alegeri și „profit”, acolo unde nu te aștepți, despre implicarea soțului și transformarea fiului ei în voluntar și un pasionat de asistență socială.

Ultimul eveniment de fundraising din 2019, Festivalul brazilor de Crăciun, a marcat câteva recorduri în această zonă. Cu ce așteptări ați pornit organizarea lui și cu ce gânduri încheiați acest an la Salvați Copiii?

Am avut așteptări mai mici decât ne-a demonstrat-o realitatea, cel puțin în privința Festivalului Brazilor de Crăciun, întâi de toate fiindcă a fost un an cu campanie electorală, apoi au fost organizate numeroase campanii de fundraising, ale altor ONG-uri, înaintea noastră. Așa încât părea că nu mai sunt atât de mulți bani de donat, din partea companiilor.

Evenimentul a demonstrat însă că anumite companii și oamenii care fac parte din ele tradițional sunt parte a acestui program educațional dedicat copiilor, parte a proiectelor Salvați Copiii. Pur și simplu țin la această organizație și se implică necondiționat. Gândiți-vă că suntem la a 19-a ediție, deja vorbim despre o tradiție, iar unele companii sunt implicate de foarte mulți ani deja.

Cine a fost cel mai generos anul acesta?

Cred că despre Kaufland vorbim anul acesta. Ei au făcut cea mai consistentă donație, 157.000 de euro, un record.

Un alt record a fost legat de cea mai mare sumă oferită pentru un singur brad: 180.000 de euro, pentru bradul lui Omid Ghannadi, sumă la care au contribuit: Kaufland, Catena, BCR și Lidl (este prima dată când Lidl și Kaufland își dau mâna pentru o cauză ca aceasta).

În general, educația strânge greu fonduri și donații pentru că ea nu sensibilizează la fel de mult ca sănătatea ori sărăcia copiilor. Cum ați rupt acest lanț al reticențelor?

E adevărat, oamenii dau bani pentru ceva foarte concret, zic ei, în sensul că de banii pe care îi donează vor să vadă cum se construiește o casă ori se achiziționează un echipament medical. Pare foarte simplu de verificat traseul banilor.

Probabil că este o atitudine a românului, care nu a avut o tradiție a darului, a donației, a acestui comportament de a pune în comun niște resurse de investit împreună.

Mai ales că după Revoluție s-au întâmplat tot felul de lucruri care au creat animozități și neîncredere. Dacă ne uităm în urmă, imediat după anii ‘90, primele organizații non-guvernamentale au adus mașini de import, fără a plăti taxe. Iar primii care au creat astfel de organizații au fost niște polițiști din Suceava. (râde)

Din păcate mulți alții au înțeles greșit înființarea unui ONG: să aducă un calculator, să își trimită copiii la studii, deci lucruri pentru beneficiul personal. Deci nu e greu de bănuit de ce oamenii au rămas suspicioși.

Acum însă ajungem la un alt nivel, la care oamenii înțeleg că educația gratuită costă, că există cheltuieli de școlarizare, care nu ar trebui puse pe umerii părinților, dar realitatea ne demonstrează că sunt atribuite tocmai lor.

Statul acoperă cheltuieli zilnice pentru un copil de 50 de bani/zi, pentru materiale didactice și auxiliare. Așa încât părinții trebuie să suplinească restul cheltuielilor. Dincolo de asta, dacă nu sunt bine hrăniți, bine îmbrăcați, cu timpul copiii refuză să mai meargă la școală, așa încât apare abandonul. Lucru pe care începem să îl înțelegem cei mai mulți dintre noi.

Din ce în ce mai mulți oameni și-au luat această responsabilitate, ca prin intermediul Salvați Copiii să contribuie la acest plan extrem de important pentru un copil: educația. Pe de altă parte, organizația noastră, prin munca susținută de 29 de ani, prin faptul că a avut rezultate și mereu și le-a promovat prin cifre și rapoarte anuale (avem pe site rapoarte de activitate din 1992), avem audit independent, suntem parte a unei rețele internaționale care are niște reguli și obligații pe care oamenii le cunosc, faptul că nu alocăm administrativului mai mult de 7% din totalul operațional, suntem o organizație ce funcționează cu costuri mici și cu rezultate importante pentru copii și-a clădit această încredere, foarte greu de construit la noi în țară și foarte simplu de pierdut.

Cum și de ce ați început să lucrați pentru Salvați Copiii?

Cred că dorința de a face dreptate m-a adus în această organizație. Apăruseră imaginile orfelinatelor groazei și mi s-a părut revoltător cum niște copii sunt obligați să suporte neputincioși nedreptățile unor adulți. M-au șocat.

Nu știam prea multe despre Salvați Copiii atunci, mai ales că ea a fost creată în aprilie 1990, de către Dan Hornea, omul care a pus-o pe picioare, dar care ulterior s-a orientat spre business, iar eu am venit să dau concurs după vreun an și jumătate.

Am dat concurs pentru postul de director economic undeva prin octombrie-noiembrie 1991. Nu mai știu cu exactitate luna, dar îmi amintesc bine contextul: sediul era undeva în blocul Eva, unde am ajuns împreună cu o prietenă.

Era o perioadă în care totul părea în cădere liberă în România imediat după revoluție. Eu aveam 31 de ani, Andrei, fiul meu, avea aproape 2 ani și cred că el a contribuit la noua mea orientare de carieră. Fiindcă am ales Salvați copiii chiar dacă aveam un post care mă aștepta la Bancorex.

Terminasem software și lucrasem la Centrul de Cibernetică în Construcții, unde făceam softuri pentru urmărirea lucrărilor de construcții și retribuirea muncii.

Cine din familie v-a inspirat către această profesie de programator?

Economistul familiei era tata, Costică Constantinescu. Mama, Maria, era farmacistă, șefa de producție la Biofarm. Deci nimeni dintre ai noștri nu avusese vreo înclinație spre programare.

Ce făceați la Revoluție?

Eram în București, mergeam la serviciu. Îl născusem pe Andrei în septembrie 1989, iar în noiembrie am reînceput munca. Concediul maternal era de 45 de zile în acea vreme. Apelam la mama, la tata, la socri, la familie să aibă grijă de el. Mutam copilul de la unul la altul, iar noi mergeam la serviciu.

La începutul lui decembrie, probabil mai sensibilă pe fondul faptului că alăptam, am alunecat pe gheață și mi-am luxat maleola. Iar fix în perioada revoluției aveam piciorul în ghips. Eu și cu generalul Stănculescu mai eram invalizi în perioada aia. (râde)

A fost greu atunci, cu multă presiune pe noi. Stăteam la părinții mei, care aveau locuința pe Crișana, lângă Radio, unde se trăgea intens. Dar eu, imperturbabilă, seară de seară, încălzeam apa și îi făceam baie lui Andrei. Știam că asta trebuie făcut. (râde)

Mă gândesc că și maternitatea, și faptul că vedeam imaginile de la televizor, ale orfelinatelor groazei, apoi ale copiilor străzii au contribuit la alegerea mea de mai târziu și nu m-am dus la Bancorex, ci la Salvați Copiii.

Ai mei, sigur, au fost mai circumspecți la început: „cum adică Organizație Neguvernamentală?”, „Nu mai bine te duci tu la bancă?!” (râde)

Ulterior mama s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă, au urmat tratamentele, spitalele și nu a mai găsit energia să mă întrebe, cred, de ce nu am ales un job în bancă.

Dar încet-încet ai mei au înțeles misiunea și au început să aprecieze faptul că schimbam niște lucruri din realitatea din jurul nostru, cu această organizație. Apoi mă vedeau la televizor, prin conferințe de presă ori interviuri și cred că erau mândri de fiica lor. Devenisem importantă, să zic, importanță pe care eu nu o apreciez foarte mult. Dar pentru ei părea o chestiune serioasă, faptul că apăream la tv. Lucru care nu s-a dovedit a fi întocmai, mai ales că la televizor apar tot felul de oameni. (râde)

Însă ei, obișnuiți cu televiziunea care făcea o selecție foarte riguroasă a personajelor care apăreau, vedeau asta ca pe un semnal că munca legată de copii era serioasă, că situația drepturilor copiilor este un subiect relevant.

Ce ați găsit în teren când ați început munca?

Cea mai sensibilă misiune de atunci a fost vizita în spitalul Colentina, la copiii diagnosticați cu HIV SIDA, părăsiți în pătuțurile de fier.

Începusem un program cu asistente medicale din Anglia, alături de Health AID, prin care încercam formarea personalului medical de aici. Apoi am dezvoltat un sistem de căsuțe de tip familial, unde am încercat să îi mutăm pe copii, cu asistență de specialitate. Era o șansă la viață pentru ei. Așa cum s-a dovedit de altfel. O parte dintre acei copii, luați la timp din spital, sunt astăzi în familii, adulți autonomi.

Am fost la ei în spital, i-am văzut, am vorbit cu ei, am priceput de ce se simt abandonați, o dată de părinți, apoi de sistemul medical, lucru ce a funcționat ca un duș rece, o piatră de încercare pentru mine.

Apoi am început și a fost la fel de solicitantă pentru mine munca alături de copiii străzii, în special în Gara de Nord, unde era focarul fenomenului și unde am încercat să facem primele servicii de asistență stradală și primul centru, Gavroche, pentru copiii străzii.

Ați ajuns și în orfelinatele groazei?

La Craiova erau 60 de copii în 4 camere. Aveau 5 mese și așteptau la rând să meargă să mănânce. Pe culoarul dinspre sala de mese erau înșirate olițele unde își făcuseră nevoile. Nu vreți să știți cum mirosea acolo.

Când vorbeai cu copiii și le întindeai mâna, veneau spre tine. Era limpede că își luaseră handicapul din tăcerea și refuzul altor oameni. Era ca un zid care se încălzea imediat ce îl atingeai. Am găsit acolo niște copii care comunicau, care zâmbeau, dar, prin refuzul celorlalți oameni de a-i atinge, s-au transformat în niște ziduri inerte.

După această întâlnire am scris tuturor autorităților care s-ar fi putut implica în ameliorarea condițiilor de acolo. Am scris și am făcut toată presiunea posibilă pentru a schimba acele tratamente.

Lucrurile nu sunt ușoare, mai ales când lucrezi pentru oameni și vrei să creezi ceva nou și mai bun, iar pentru asta trebuie să vorbești cu alți oameni și să obții avize, toate astea cer energie. Iar autoritățile nu erau așa deschise cum îmi închipuiam eu atunci. Așa încât trebuia să găsesc alte soluții, alte căi și așa mai departe. Iar toate aceste zbateri au avut nevoie de multă înțelegere și de la Adrian, soțul meu, și de la Andrei, fiul meu. Am încercat să îi implic și pe ei.

Pe Andrei îl luam cu mine. A văzut case de copii, centre ale copiilor străzii, tabere pentru copiii noștri. A participat pur și simplu, iar mai târziu a devenit și el voluntar și face lucruri pentru alți oameni, nu doar pentru Salvați Copiii, ci și pentru alte organizații.

Adrian, și el a înțeles, dar poate mai puțin ca Andrei, dar a încercat, oricând am avut nevoie, să găsească o soluție de sprijin pentru organizație.

Am avut multe discuții și acasă și am încercat împreună să ne sfătuim, să găsim soluții. A fost destul de greu la început, iar munca era creată de toată familia.

Cât de complicat a fost să vă integrați în organizație? Un model occidental, cu proceduri și cutume cu care nu erați obișnuită, pentru care societatea nu era pregătită. Îmi imaginez cu nu aveați comportamentele, obișnuința de a lucra cu niște proceduri de ONG. Cum a fost?

Complet alte comportamente, proceduri, rigori, organizare, statut, adunări, discuții.

Modelul românesc al organizației a fost preluat din Suedia. Și am lucrat mult la început cu partenerii de acolo. Am găsit acolo multă rigoare, lucru care s-a potrivit foarte bine cu profilul meu. Tot timpul am încercat să fie totul foarte corect, concret, bine planificat și cred că ne-am „asortat”.

Ei veneau aici, au ținut cursuri, seminare de pregătire despre ce înseamnă un ONG, cum trebuie să ne organizăm, care ar fi prioritățile. Dar era un schimb de date și informații: ei veneau cu structura, pe care noi, românii, o umpleam, cu ce credeam că funcționează și este necesar la noi. Cu ei am învățat că totdeauna trebuie să spui punctul de vedere și să îl argumentezi. Au avut o abordare foarte respectuoasă.

Dar primul șoc l-am avut când am ajuns în Suedia, prin 1992-1993. (râde) Atunci mi-am dat seama că eram niște „sălbatici”, că ne miram de orice. Mi-am dat seama de diferențe, de transport, de magazine, de atitudinea celor din jur, calmul lor, deschiderea, încrederea, dorința de a te ajuta, oameni în stare să te ducă de mână până unde aveai nevoie dacă observau că nu te descurcai. Totul era relaxat acolo, liber, strălucitor, din belșug.

Încă au rămas diferențe între noi și ei, la nivel de privire, atitudine, dialog. Noi nu am învățat încă să discutăm cu oamenii pe o anumită temă, nu am învățat să ne batem capul pentru cea mai bună idee, iar la noi oamenii încă au privirea încrâncenată ori tristă. Nu știu de ce nu suntem mai senini. Mai ales că nici în străinătate oamenii nu o duc mai bine, dar probabil că au niște sisteme care îi protejează mai bine.

Nu v-a venit pofta să rămâneți în Suedia?

Niciodată și nicăieri unde am fost nu am avut acest gând.

Știu că am treabă aici, iar familia este foarte importantă. În plus, cred că omul este fericit și mulțumit când face lucruri pe forțele proprii, lucruri care i se potrivesc. Și probabil că mi-am găsit locul. Nu îmi plac lucrurile simple, așa că am rămas. (râde)

Noi am moștenit și am început anii ‘90 cu niște situații oribile, greu de acceptat și de imaginat: copiii străzii, loviți și abuzați de mici, copiii din orfelinate, copiii abandonați în spitale de mame dispuse să îi lase în sistemul medical fiindcă știau că dacă se duc cu ei acasă, nu vor fi bine primite.

Organizația și-a asumat multe dintre lucrurile pe care autoritățile trebuiau să le rezolve. Or, noi am creat primele servicii: pentru copiii străzii, pentru casele de copii, pentru victimele abuzului sexual, ale traficului de persoane. Lucruri grele.

Erau vremuri în care copilul, la noi în societate, nu era văzut ca o persoană, ci mai degrabă ca o proprietate a adulților, așa încât mulți considerau că ce se întâmplă în familie, fie că cel mic este abuzat, bătut, înfometat, în familie trebuie să rămână.

Dumneavoastră când ați învățat că lucrurile nu stau așa?

Când am avut copil și am primit răspunsurile lui. Când mi-a spus: „mama, nu te mai uita așa la mine, că mă sperii!” am înțeles furia pe care noi, adulții, nu o vedem dar care ne transfigurează, încât îi speriem pe bieții copii.

Andrei mi-a fost cea mai bună oglindă, nu vreo carte de parenting. Cartea de căpătâi de atunci era Mama și copilul, care îți spunea despre momentul când trebuie să îi dai de mâncare copilului și care sunt semnele virozei. Nimic despre dezvoltarea emoțională a micuțului. Așa încât copilul mi-a fost cel mai bun profesor.

Îmi dau seama că primii ani ai dvs. în această organizație au fost cu multă învățare și multă intuiție.

Da. Vedeam, ascultam și încercam să văd care sunt cele mai grele lucruri, să le identificăm, să le determinăm pe cele, din multe altele, în care organizația se putea implica.

A fost o perioadă în care am lucrat mult pe casele de copii, apoi pe prevenirea abandonului din maternități și spitale. Apoi ne-am dus către abuzul sexual, fiindcă în anii 1994-1995 apăruseră deja mulți pedofili în România, știind că aici există mulți copii ai străzii. Apoi am început să creștem servicii care să lucreze cu copiii victime ale abuzurilor sexuale, iar din experiența noastră să-i pregătim și pe cei din serviciile de protecție și autoritățile care au legătură cu subiectul: medici, polițiști și așa mai departe. Apoi am început primele servicii dedicate copiilor victime ale traficului transfrontalier, am deschis 13 centre în țară.

Am încercat tot timpul să identificăm zona cea mai vulnerabilă și să vedem unde putem ajuta, unde putem aduce specialiști din alte țări, care să ne ajute și pe noi să dezvoltăm sisteme profesionale și bazate pe cunoaștere: procurori, judecători, psihologi, polițiști.

Îmi imaginez că ați răscolit și niște relații ori un statut al unor oameni influenți. Care au fost reacțiile primite?

Au existat și reacții agresive. De pildă, când au apărut aici pedofilii străini, am avut vizite de la ambasade, acuzați fiind că încălcăm drepturile omului. Am avut atitudini neplăcute ale autorităților noastre, care negau realități românești.

Când ne-am luptat pentru introducerea în lege a interdicției de a lovi copilul, de a-l supune unor tratamente inumane, m-au chemat în Parlament, unde am dat piept cu niște oameni total ostili inițiativei, pe alocuri chiar necuviincioși: „Cum, doamnă, să faci închisoare pentru că îți lovești copilul? Chiar alte subiecte nu aveți? Lucruri mai importante de făcut?”

V-au speriat?

Sigur că da. Când te duci într-o sală plină cu oameni porniți împotriva ta? La un moment dat am făcut un spot tv pentru părinții care își loveau copiii.

Făcusem un studiu care arăta că 12% dintre părinți erau acea nucă tare, oamenii pe care orice tip de mesaj i-ar fi lăsat perfect indiferenți la ideea că „bătaia copilului nu e bună!”. Așa că am făcut un spot, cu doi deținuți care așterneau patul, îl netezeau și transmiteau sloganul: „ți-am pregătit un pat la noi în celulă!”.

Ideea era ca măcar acest mesaj să îi sperie pe cei 12%. Iar pentru asta am fost în Parlament să dau explicații. Sigur, până la urmă ne-am despărțit prieteni, dar la noi oamenii întâi atacă și pe urmă ascultă. Or, eu nu am aceleași mijloace, nu atac, nu sunt conflictuală, nu jignesc, așa că mă consumă și mă blochează orice agresiune, pentru că mi-e frică de acel consum de energie.

Cel mai simplu e să renunți!

Păi, da, dar asta ne spuneam toți: dacă renunțam noi, cine mai face? Nu eram singură aici. Toată echipa era determinată să facă lucrurile astea. Iar echipa este esențială: știi că ai oameni pe care te poți baza, ai niște pârghii pe care te bizui. Este esențial și ți-e greu să dai înapoi.

Ați fost vreodată tentată să renunțați?

Știu că am avut perioade foarte proaste, săptămâni în care cu greu mă urneam, dar care treceau până la urmă, încât să găsesc o luminiță care să mă facă să continuu. Dar aceste momente contează mai puțin. Esențial este unde ajungi și ce reușești să faci bun pentru ceilalți. Nu mai contează cine te-a jignit.

Cum rezolvați problema fondurilor în acele vremuri?

Este greu cu fondurile, chiar și acum, la 29 de ani de activitate.

La începuturile ONG-ului, cel puțin până când România a intrat în UE, am fost ajutați, ca țară, de organizații neguvernamentale din alte țări. După ce am intrat în UE, în principiu ne rezolvasem problemele, așa încât ajutoarele străine au încetat.

Fondurile pe care noi ar trebui să ne bazăm sunt cele europene, care se dau cu prioritate către instituțiile statului. Sper să fie bine consumate, fiindcă nu prea se știe ce se întâmplă cu ele pe la diferite ministere. Mai afli din când în când că s-a mai luat un aparat, că s-a mai făcut o potecuță. (râde)

Dar, dincolo de asta, autoritățile nu respectă niciodată calendarul, apelul de proiecte se lansează foarte târziu, în perioada concediilor, în august, în decembrie. Apoi, managementul este foarte greoi, în sensul că după ce termini un proiect și vii cu raportul constați că între timp datele s-au schimbat, iar reperele de asemenea. Așa încât o iei de la capăt, cu alte date și alte cifre, chiar dacă ai muncit deja cu niște oameni care nu mai există în program.

Așadar, dacă nu ne putem baza pe aceste programe europene și cum trebuie să ne facem și noi o prognoză, un buget, niște planuri, ca orice entitate juridică, ajungem să apelăm la companii, fundații și persoane fizice care ne susțin.

An de an o luăm de la început. Nimic nu este simplu pentru ONG-uri. Mi-aș dori ca toți cei care lucrează la Fonduri Europene să treacă prin aceleași experiențe: să nu își ia salariile dacă nu dau drumul la proiecte la timp și în standarde.

Statutul de utilitate publică, atașat organizației nu vă dă acces la un sediu ori alte privilegii?

Statutul de utilitate publică ne dă „privilegiul” de a plăti și publica în Monitorul Oficial raportul de activitate și de a respecta toate legile acestei țări.

Au scos din lege accesul cu prioritate la fondurile publice. Nu am avut niciodată acces la vreun spațiu: toate a trebuit să le închiriem sau achiziționăm. Altfel, să primim de la o primărie, un minister, altceva decât apreciere, nimic.

Din fericire avem 27.000 de donatori care au încheiat contracte de direct debit cu noi și ne oferă lunar o sumă, cât de mică. Apoi avem donatorii prin sms, companiile cu 3,8% din profit, care ne sprijină. Așa putem susține programele de educație din 29 de locații, programele pentru copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate, dotarea maternităților cu aparatură, consilierea copiilor și educația părinților pentru un parenting mai bun, utilizarea în siguranță a internetului, programele anti-bullying și cyber-bullying, programele dedicate refugiaților care ajung în România. Avem multe de făcut și doar așa putem să le facem, cu donatorii noștri stabili, de lungă durată, companiile și donatorii persoane fizice.

Cu ce vă mândriți?

Nu e bine să te mândrești. Vanitatea nu e de încurajat. Dar mă bucur să văd cum copiii au ochii veseli și acolo apare încrederea, mă bucură mult să văd părinții încântați de copiii lor, să văd mămicile care își iau copiii în brațe după săptămâni de stat la distanță de ei, recunoscătoare că au avut un incubator care le-a ținut copilul în viață, mă bucură cuvintele bune ale medicilor ori profesorilor, mă bucur când aud idei de la oameni care vor să colaboreze cu noi. Mă bucură lucrurile astea fiindcă până la urmă suntem o comunitate și trebuie să învățăm să ne bucurăm unii de alții.