Căutare

Share this article

Katharina Scheidereiter este coordonatoarea departamentului de CSR al Kaufland România și unul dintre oamenii care au schimbat la față implicarea corporațiilor în cauzele sociale, de mediu și de educație din România.

S-a născut în Germania, iar un documentar despre un cuplu de tineri din canalele Gării de Nord, pe care l-a văzut la 14 ani i-a schimbat radical viața: la 19 ani, imediat după bacalaureat, s-a mutat pentru un an în Cluj, ca voluntar, iar câțiva ani mai târziu a ajuns la București și a început să închege departamentul CSR din Kaufland.

A crescut într-o familie cu atenție specială pentru drepturile omului și egalitate de șanse și pare că și-a făcut o misiune din a egaliza nedreptățile, neșansa prin naștere, din jurul ei.

Iată povestea unei tinere care muncește de la 16 ani și care spune că „trăiește” încă o poveste de dragoste cu țara noastră.

Cum te-ai hotărît să vii în România?

M-am uitat la un film despre copiii străzii, din România. Era un documentar difuzat de ARTE, adică nu neapărat un program la care se uitau adolescenții de 14 ani, din Germania sau de oriunde. Dar nu știu cum am ajuns acolo și m-a captivat povestea, chiar dacă filmul era unul alb-negru, filmat prin 1996: era vorba despre un cuplu de tineri de pe stradă, copiii ai străzii care trăiau în canalele Gării de Nord din București ori prin găuri de metrou, acolo unde își găseau un adăpost. Iar ce am văzut m-a „lovit”, a fost un șoc să realizez că eram la aceeași vârstă ca și ei, dar aveam o cu totul altă viață.

Adică? Ce viață aveai tu? Mai ales că viața de stradă este un fenomen foarte frecvent, din SUA până în Germania ori România.

Sigur că nu îmi era deloc un fenomen străin.

Nici eu nu aveam o viață extraordinară: părinții divorțaseră, eu locuiam cu mama, care își trăia atunci o a doua primăvară. Eram din generația cu cheia la gât și conserva în dulap, nu neapărat cu masă caldă. Dar nu aveam nicio grijă, nici legată de un acoperiș deasupra capului, de haine ori de mâncare. Or, tinerii din documentarul ARTE aveau exact aceste griji, ale zilei de mâine. Iar ei, cu puținul pe care îl aveau, au încercat să întemeieze o familie: fata era însărcinată și se bucurau de venirea unui copil. Iar perspectiva asta romantică, în ciuda tuturor dificultăților, ei doi au încercat să își croiască un viitor, m-a emoționat.

Din acel moment am început să mă informez din ce în ce mai mult despre orașul pe care îl văzusem în documentar și am aflat, spre rușinea mea, la vârsta de 14 ani, nu știam asta, că Bucureștiul era Capitala României.

Katharina Scheidereiter

Ce au spus prietenii tăi când ți-au văzut interesul pentru o țară obscură din Europa de Est?

Îți dai seama că am auzit tot felul de reacții, de la „unde este orașul ăsta sau țara asta”, până la „de ce nu te orientezi către America, Franța, Anglia”, unde se duce toată lumea?

Tocmai asta mi se părea de ajuns: că nu se interesa nimeni de această țară necunoscută, dintr-o Europă de Est la fel de neștiută.

Nu este cam curajos pentru o fată de 14 ani?

Cred că da, dar am și crescut în ideea asta, de implicare.

La 15 ani, o să vezi că se arată încet-încet un lung șir de întâmplări și coincidențe fericite, vărul meu a plecat în Australia, cu un program de schimb de elevi. La el am văzut o broșură a organizației care organiza programul, am răsfoit-o, nu mă întreba de ce!, și am văzut că ultima țară de pe listă era România. Nu mi-a venit să cred.

M-am dus la mama, i-am arătat broșura și i-am spus că vreau să aplic pentru România. Ea nu m-a luat deloc în serios. (râde) De-abia când am început să merg la interviuri pentru acest schimb de elevi a început și ea să ia în serios determinarea mea.

Am trecut de toate interviurile și am devenit prima fată care a plecat în România prin acel program.

Katharina Scheidereiter

Eu îmi făcusem deja un plan: petrec un an în România, cu programul de schimb de elevi, urma să învăț limba română, iar după ce dădeam Bacalaureatul în Germania, urma să revin în România și să fac ceva util aici. Doar că așteptările mele au fost puțin diferite: am nimerit în Timișoara, nu în București, la Școala Germană, nu la o școală românească, la o familie de medici, cu o super casă și două mașini, și nicidecum la o familie oarecare, așa cum mă gândeam eu că voi găsi aici. (râde) Nu era România pe care eu voiam să o cunosc. Așa că o vreme am făcut naveta, în weekend-uri, cu trenul la București, la niște prieteni pe care mi-i făcusem aici. Dar nu m-a ținut mult, fiindcă distanța și durata deveniseră extrem de obositoare.

După șase luni m-am întors în Germania, iar ca să nu uit limba română ce-o învățasem până atunci, am primit cadou de la colegi două casete cu muzică. Cu muzică românească pop! Și le ascultam pe repeat și le știam pe dinafară. Acum știu toate piesele din Nostalgia, pentru că le-am învățat de la 17 ani. (râde)

Nu a durat mult însă și am revenit în țară, la Cluj, la un centru de copii defavorizați, unde am rămas un an de zile, pentru a face voluntariat.

Ce așteptări aveai tu și ce ai întâlnit aici?

Voiam să cunosc România autentică, nimic în plus, nimic mai puțin. Cât am stat în Timișoara, mi-am făcut o prietenă care locuia într-un cartier de muncitori. Ei bine, acolo mă simțeam în largul meu, cu toți oamenii aceia relaxați, care petreceau ziua în fața ușii, deschiși, prietenoși, exact așa cum îmi imaginam eu, și nu aia fițoasă, cu garduri înalte de fier forjat. Pentru asta puteam să merg în Franța sau în Anglia.

Care erau visele tale înainte de a avea această revelație a României profunde?

Cochetam cu psihologia, mă gândeam că aș putea încerca ceva în zona asta, tot în zona socială, aș zice.

Oricum, familia mea are această orientare de implicare socială, tata a lucrat în Sindicat, și era un fervent activist pentru drepturile muncitorilor, iar mama a fost asistentă medicală. Deci tot timpul a existat această atenție pentru cei de lângă noi. În grădiniță, vorbeam la o masă în trei limbi: turcă, germană sau italiană/spaniolă, în funcție de cine se mai alătura grupei. Deci multiculturalitatea la ea acasă, foarte integrativă educația. La școală eram 30 de copii înscriși, dintre care doar 6 nemți, cam așa arăta raportul etnic la mine în clasă.

Katharina Scheidereiter

De foarte mică am început să mă întreb de ce unii oameni au noroc să se nască într-o țară anume și, din start, să aibă mai mult noroc decât alții. Practic unii au un drept prin naștere, complet nemeritat, iar un prieten mi-a zis cândva: „cred că tu ai o mustrare de conștiință că te-ai născut în Germania și vrei să echilibrezi balanța sorții!” Așa o fi, nu știu. Cert este că încerc să transform acest drept de naștere în ceva pozitiv, clar.

La ce te așteptai și ce ai găsit la acel centru pentru copii defavorizați?

Copiii de acolo veneau din pătura extrem de săracă, a căror principală grijă era pâinea de a doua zi. Nimic nu era plănuit sustenabil și pe termen lung. Micuții veneau din familii cumva disfuncționale, deci nu erau în grija statului.

Ceea ce făceam eu acolo pleca de la ideea cu care venisem în România pentru voluntariat: nu am nimic altceva de oferit decât timpul meu. Iar asta era nemaipomenit pentru ei, fiindcă părinții nu aveau timp, profesorii nu aveau timp pentru ei, iar asistenții sociali erau tot timpul pe grabă.

Ne-am jucat, am învățat, am făcut meditații și le spuneam tot timpul: „eu sunt aici pentru tine, nu plec! Putem face ce vrei tu!”. Și răspundeau extraordinar, cu multă iubire, îmi vorbeau în limba română, chiar dacă înțelegeam sau nu.

Ce vârstă aveai?

Aveam 19 ani, adică vârsta la care terminasem examenul de Bacalaureat și aveam acel an pe care mulți tineri din Germania și-l iau pentru a explora diferite oportunități, a face voluntariat și a alege ce li se potrivește cel mai bine pe mai departe.

Eu cred că tot timpul asta am țintit: să fac voluntariat, să muncesc pentru cei care aveau nevoie de mine. Mă întrebai cine m-a influențat radical în devenirea mea de adult. Și răspunsul cel mai bun ar fi, mama, căreia i-am zis în final că vreau să plec în România. Știi ce mi-a răspuns? „Dacă asta te face fericită, du-te!” Îmi dau seama că mi-ar fi fost cu mult mai greu dacă nu aveam acest sprijin necondiționat al ei.

Deci asta te-a făcut pe tine fericită? Să fii în România.

Să știi că da. Am ajuns aici, exact unde îmi doream s fiu și am realizat că nu este doar un concediu, este chiar locul unde trăiesc și fac o muncă utilă care îmi și dă ceva, mult, înapoi.

Ce ți-a rămas ție din această experiență de lucru cu copiii și ce impact crezi că ai avut tu asupra lor?

Chiar cred că am avut un impact asupra lor și nu doar prin faptul că le-am acordat timpul meu. Dar toată lumea încerca să afle de ce m-am mutat din Germania în România. Câtă vreme toată lumea vrea sa facă drumul invers mai degrabă. Și eu le răspundeam invariabil despre cât de frumoasă este și România și cât de fain ne simțeam noi împreună aici. Fiindcă starea de bine depinde de alte circumstanțe, nu de țară. Și în Germania este foarte urît când plouă. (râde)

Iar eu am învățat că pot să mă bazez pe mine. Eram singură, într-o alt țară, cultură și am reușit. A fost greu, desigur. Când venea Crăciunul toată euforia asta mutatului aici se ducea: afară se făcea extrem de frig, mă simțeam foarte departe de familie, dar toate astea dispăreau când mă vedeam din nou cu copiii și simțeam rezultatul muncii mele cu ei, care se reflecta direct în felul în care mă simțeam. Știam că era o muncă pe care o făceam pentru mine, nu pentru un șef, nu pentru un job.

Când ajungi acolo și vezi zâmbetul copiilor, uiți și că nu ai spălat rufele, că nu ai plătit curentul sau că frigiderul este gol, uiți de toate. Indiferent cât de greu este, indiferent de ce ai în față, dacă sunt oameni care se bazează pe tine, nu te lăsa!

Apoi am aflat că există o facultate în Cluj, cu un program bilingv la care aș putea aplica și eu. Și exact asta am făcut.

Tu făceai voluntariat aici. De unde îți veneau banii cu care să te întreții aici?

Statul german își susține studenții cu bani pe toată perioada facultății, iar cei care se află la studii în străinătate primesc și o bursă.

Ai avut vreodată curiozitatea să îi cauți pe tinerii din documentarul Arte?
Da, de multe ori. Le-am scris celor de la televiziune, atunci, la 14 ani, și chiar am primit un răspuns, doar că destul de evaziv: îmi explicau că nu era producția Arte, ci a unor producători belgieni, deci nu existau fire care să ducă la acei tineri.

Iar de când am venit în România mă tot uit după oameni, mai ales că îmi amintesc niște semne specifice, cu tatuaje pe mâini, dar nu i-am găsit până acum. În plus, avem un proiect pentru oamenii fără adăpost de la Gara de Nord, prin care le oferim o masă caldă o dată pe săptămână. Și de fiecare dată când mă duc acolo, mă uit cu atenție la cei care vin, poate-poate îi găsesc.

Hai să ne întoarcem la firul poveștii! Intri la facultate și ce faci mai departe sau cum se sedimentează în tine gândul că aici trebuie să fii pentru tot restul vieții?

Procedura în facultate era să facem trei luni de zile practică, iar eu am ales o organizație din București, Fundația Friedrich Ebert. În sfârșit ajunsesem în orașul mult visat. Locuiam într-un apartament groaznic, plin de gândaci și insalubru, în zona Vatra Luminoasă, dar eram cea mai fericită fiindcă trăiam în București.

Organizația promova valorile social-democrate, legate de egalitatea de șanse, iar eu aveam un proiect care demonstra cum cetățenii, la nivel local, pot influența direct procesul decizional. Și era fascinant să vezi cum oamenii pricepeau câtă putere aveau, de fapt, sau că primarul unei localități avea infinit mai puțină forță decizională decât consiliul.

La ce te-a ajutat experiența asta?

Am cunoscut foarte bine România fiindcă aveam seminarii din Ștei în Bihor, din Dobrogea în Sighetul Marmației. Cumva știam că România era foarte frumoasă, că oamenii erau primitori, dar atunci am avut ocazia să văd cu ochii mei: oamenii care se bucură dacă vine cineva să facă ceva pentru ei și se implică, în ciuda a ceea ce se spune despre români că sunt delăsători. Nu este deloc așa, doar trebuie să îi iei așa cum sunt și nu cu superioritatea ideilor tale corporatiste, să îi întrebi și să afli despre problemele lor, de la camioanele de mare tonaj care le dărâmă casele sau fac praf, la un semafor ori o trecere de pietoni. Deci problemele lor reale, nu ce crezi tu din București că ar putea fi o problemă pentru ei.

Iar toate aceste descoperiri despre România cu relele și bunele ei te-au hrănit în plus ori te-au și dezamăgit pe ici pe colo?

Nici vorbă de vreo dezamăgire. Am 14 ani de când sunt aici și încă sunt îndrăgostită de țara asta, mă simt încă în luna de miere. Cred că este cea mai lungă relație de dragoste pe care am avut-o până acum.

Cu toate astea însă în 2011 am plecat din fundație și m-am transferat la Kaufland. Și a fost un pic șocantă trecerea dintr-un ONG într-o companie comercială. Uite un singur amănunt: în fundație lucram de la 8.00 la 17.00, în vreme ce la Kaufland, în primele zile am rămas până la 20.00. (râde) Dar, partea bună a lucrurilor a fost că CEO-ul de atunci a fost de acord să aștepte aproape jumătate de an, să îmi termin toate proiectele din fundație, înainte de a mă transfera aici.

Katharina Scheidereiter

Cum te-a schimbat experiența de aici?

Întâi de toate a fost o școală de business, apoi mi-a folosit foarte mult experiența din magazin. Cinci zile în Kaufland Colentina, adică acolo unde este cel mai mare trafic. (râde)

Mie îmi place munca asta fizică. Nu fug deloc de ea. Nemții, de la vârsta de 16 ani primesc un job, indiferent dacă merg sau nu la școală. Așa și eu, am fost chelneriță, vânzătoare, am lucrat la o spălătorie auto, lucru ce mi-a plăcut la nebunie. Și nu mai zic de fabrica de șuruburi, care a fost de departe cea mai grea muncă pe care am făcut-o până acum. Deci, cinci zile în Kaufland mi s-au părut floare la ureche. (râde)

Te simți recunoscătoare pentru joburile tale de la 16 ani, nu?

Absolut. De la faptul că știam de la câțiva ani cu voiam să mă îmbrac și îmi luam singură hainele din dulap, până la faptul că știu exact cum se lucrează într-o spălătorie auto sau într-o brutărie. Nu spun că ști exact ce ar trebui să știe un chelner. Mi se întâmplă des să ajung într-un loc unde să fiu servită într-un fel pe care l-aș schimba radical. (râde)

Cum ai ajuns să dezvolți acest departament de CSR atât de puternic și de implicat?

Știam de la început ce vreau să fac aici. Și încet-încet am început ă gestionăm o serie de proiecte de CSR. Doar că politica companiei de atunci nu susținea ideea de a comunica foarte mult despre proiectele pe care le susțineam. Adică ne implicam, aveam niște cauze clare și o strategie, dar nu comunicam despre asta.

Și îmi amintesc că m-ai întrebat despre momentele mele de cotitură. Ei bine, aș spune că unul dinte ele a fost cel în care a venit la Kaufland noul CEO, Marco Hößl, care venea din Germania și știa exact întregul concept de CSR.

Îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat azi momentul în care eram amândoi în sala de ședințe și i-am spus că vreau să preiau departamentul de CSR și să mă lase să o fac, chiar dacă pentru asta înseamnă că trebuie să îi găsesc cea mai bună asistentă. Iar el a fost de acord și mi-a dat și responsabilitatea și spațiu.

Dar ai așteptat câțiva ani să se întâmple asta, deși putea să nu se întâmple niciodată!

Exact așa. Putea să nu se întâmple niciodată.

Cu ce te mândrești din ce ai făcut până acum?

Cred că mă hrănesc mult din toate proiectele pe care le susținem. Încerc să ajung la cât mai multe dintre ele, oricât de departe de București ar fi și îmi place să ajung peste tot cu mașina, să văd locurile și oamenii.

M-a întrebat cineva cum de sunt așa de pozitivă în ciuda atâtor situații triste la care asist. Iar răspunsul este foarte simplu: oameni cu care lucrez eu sunt ONG-iștii, cei care cred și se luptă în și pentru cauzele lor. Deci modelul lor este inspirație pentru mine. Ei îmi dau o speranță pentru țara asta, fiindcă ei cred în bine și lucrează la acel bine.

Katharina Scheidereiter

Nu mi-ai răspuns la întrebarea despre lucrurile cu care te mândrești. Lasă-mă să te întreb altfel! Ce spun ai tăi, mama, tatăl, despre misiunea ta în România?

Pot să-ți spun ce au zis rudele mai îndepărtate, pentru că pentru ei este încă un mare mister. Bunica mă întreabă când plec în Turcia. (râde). Mătușa mea, care a auzit că lucrez la Kaufland, m-a întrebat: „sincer, fată, îți trebuie facultate pentru asta?”.

Mama este mândră de mine. Mai ales că ea vine din sistemul medical și a avut toată viața o implicare socială cu care m-am mândrit și eu. Apoi frații mei mai mici, am patru, care au rămas în Germania cred că sunt mândri de mine. Unul dintre ei, mezinul, mi-a urmat exemplul și a făcut voluntariat un an în Africa.

Când pleci din România?

Ți-am zis că sunt încă în luna de miere cu țara asta. Am și cetățenie acum.

Mărturisesc că până am dobândit cetățenia m-am certat puțin cu țara asta. Mi-a luat un an de zile să învăț și am învățat despre toate, incredibil: geografie, geologie, cultură, politică, istorie, imnul. Iar după ce a am trecut examenul am așteptat alte câteva luni pentru a primi buletinul, fiindcă, ce să vezi, aveam nevoie de un certificat de naștere de România. Așa că am un certificat de naștere românesc, în care scrie că m-am născut în Germania. (râde)

Iar, imediat ce am primit buletinul am făcut două lucruri de cetățean responsabil: primul, mi-am făcut credit de apartament; al doilea lucru, am votat pentru prezidențiale.

 

 

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO