Gabriela Dumitru, director artistic #TAG Theatre: „Orgoliul n-are ce căuta în viaţa unui actor, în viaţa unui artist”

Gabriela Dumitru este regizor, a terminat UNATC-ul în 2002. Apoi a montat câteva piese la Teatrul de Comedie şi la Teatrul Mic. Cu piesa „39 de trepte” de la Teatrul Mic a mers în turneu la faimosul Festivalul de la Edinburgh. A simţit că îi trebuie un teatru al său, aşa cum şi-l doreşte. În 2015 a creat #TAG Theatre, al cărui director artistic este. #TAG este un teatru mic, cu 50 de locuri, dar cu „suflet mare”. Aflat în fostele ţesătorii „Flamura Roşie”, din Tineretului, #TAG este teatrul din care se vede cerul – prin fostele ferestre ale ţesătoriei. Gabriela Dumitru crede cu tărie că în momentul în care o trupă nu se întâlneşte zilnic, şi nu se antrenează împreună, apar tot felul de „boli” ale trupei (frică, răutate, minciună, invidii – nişte copilării, de altfel), iar, fără antrenament actorii nu se dezvoltă destul pentru a crea actul artistic, pentru a crea acea „magie” în fiecare seară. Am păşit alături de ea în lumea actorilor, am despicat în patru iţele „magiei” actoriceşti şi am vorbit despre acest proiect „donquijotesc” numit #TAG Theatre. 

Cum a început, de unde a pornit ideea #TAG Theatre?

Am pornit de la proiect, pentru că mai întâi dai drumul la treabă şi apoi te descurci (râde). Hotărârea a fost că trebuie să îmi fac o trupă, trebuie să fie actori antrenaţi, eu cred că nu se poate ca actorii să termine facultatea şi „la revedere”. Şi tot povestind cum mi-ar plăcea şi cum ar trebui să fie, a început să capete formă.

Singură te-ai apucat de chestia asta?

Nu. A fost o întreagă echipă la început care era mai mare, apoi a rămas mai mică… Eu între timp tot puneam pe o hârtie idei. Scriam acolo că „actorul trebuie să facă asta, să facă asta, să facă asta”. Ce mi-am dorit eu, şi sper ca într-un final să se obţină la #TAG, e să aducem mai multe arte care să funcţioneze în spaţiul acesta. Dar asta va mai dura.

Am făcut un parteneriat cu The Actors Centre de la Londra şi ei, crezând foarte mult în acest proiect, au hotărât să ne susţină. Şi atunci am zis „ok, avem The Actors Centre, îi dăm drumul!”. Am găsit spaţiul întâmplător. În momentul în care am semnat actele pentru chirie nu aveam nici un ban! Dacă generezi un proiect, banii încep să vină, în general. Se întâmplă, se adună! Ne-a ajutat la un moment dar şi o doamnă foarte drăguţă să facem un proiect pe fonduri europene… Pentru că ideea mea era destul de greu de pus în practică din punct de vedere financiar, pentru că la început, timp de un an de zile nu s-a produs nimic!

În aprilie 2015 am zis gata, nu mai pot, vreau să îmi fac un teatru al meu şi prin septembrie i-am dat drumul. Am făcut casting, au venit vreo 80 de oameni. Iar mie nu-mi place să fac interviu la casting, ci workshop, am împărţit actorii câte 15, să văd ce potenţial au – pentru că în principiu toată lumea are potenţial, dar unii sunt mai bine antrenaţi fizic, alţii stau mai bine cu mentalul, alţii stau mai bine cu imaginarul. Şi atunci trebuie să vezi la ce stadiu au ajuns şi, pe cei care sunt mai avansaţi îi alegi.

Au fost iniţial 18, antrenaţi cu câţiva profesori de la Londra, timp de trei luni şi nu numai. Unul dintre profesori a fost Martin Bartelt, profesor la Scuola Dimitri, şcoala de clownerie, care le-a dat bazele pentru mişcare, apoi a venit un profesor de la Royal Academy of Dramatic Arts din Londra, iar pentru workshop-urile de vorbire „The Voice Hub”.

Parteneriatul acesta cu The Actors Centre te ajută să aduci astfel de profesori fără costuri?

Mă ajută în primul rând să vină în România, pentru că profesorii foarte buni de actorie nu sunt neapărat interesaţi să vină să ţină workshop-uri pe la noi, indiferent de suma pe care le-o oferi. Ei sunt interesaţi dacă văd un proiect şi cred în el şi cred că se întâmplă ceva real. Altfel, nu vin! Noroc că directorul The Actors Centre, Paul Clayton şi managerul de atunci, Louise Coles, au zis „ne place ideea ta, te susţinem, hai să vedem ce facem!”. Au venit, au văzut spectacole prin Bucureşti, au înţeles ce se întâmplă şi mi-au oferit susţinere. Au trimis profesori foarte buni care au reuşit – atenţie, într-o săptămână – să facă minuni cu actorii.

Actorii s-au triat în timp, au rămas doar 9, pentru că aici e o muncă de echipă. Din punctul meu de vedere, nu se poate ca într-o trupă să existe un lider. Cine nu poate scăpa de chestia asta de „a fi lider”, nu poate lucra in echipă. Apoi actorii au făcut cu mine un workshop 8-9 luni. În perioada aceea lucram pe tehnici de Michael Cehov, şi Yoshi Oida, mai multe… respiraţie în primul rând (un actor trebuie să respire foarte bine), stretchingul zilnic… Ce se întâmplă, de fapt la un actor? Corpul e o membrană care rezonează iar emoţia se transmite din interior în exterior. Corpul neantrenat nu lasă să treacă nimic, el poate să aibă un univers fabulos în interior, dar nu iese, nu se exprimă. Noi, vrând-nevrând, în viaţă luăm tot felul de obiceiuri, corpul nostru învaţă nişte lucruri greşit. Actorii trebuie să fie conştienţi de corpul lor şi să poată adopta alte corporalităţi spre a le exprima publicului. Trebuie să încerce să redevină fiinţa umană aşa cum a fost ea creată, cu frumuseţea ei ideală, pe cât posibil. Pentru că dacă el este echilibrat, în momentul în care aduce un personaj, acesta se vede foarte clar şi frumos. Idealul-ideal este ca actorul să fie o fiinţă umană minunată, atât corp, cât şi minte şi suflet.

Deci, practic tu lucrezi la eliberarea lor, îi transformi într-o pânză albă peste care să vină personajele…

Lucrează fiecare cu el însuşi. Eu creez contextul. Asta este ideea. Pentru că dacă pânza e deja murdară, orice aş desena, nu se vede. Şi în timpul spectacolului iese mai tare „murdăria” aia la suprafaţă. Majoritatea şcolilor de teatru, cele mai bune dintre ele, au acelaşi principiu. Şi eu am încercat să aplic asta la #TAG. Actorul este un creator. Eu asta cred. Este liber să creeze, are capacitatea să distingă, are capacitatea să ştie cum îi funcţionează acest instrument (căci corpul uman este cea mai mare „tehnologie” a lumii). Acesta este instrumentul pe care ei îl au şi pe care trebuie să-l folosească. La Royal Academy, spre exemplu, fac absolut toate tehnicile de actorie şi fiecare îşi alege propria lui metodă, propriul lui instrument prin care el funcţionează. Fac yoga, fac sport, fac scrimă, fac toate tehnicile de actorie, şi, la finalul facultăţii, iese un actor conştient de capacităţile sale şi de modul în care le poate accesa. Cei de la The Voice Hub, de exemplu, au explicat foarte clar: toată lumea cântă. Dacă vorbeşti, înseamnă că poţi să cânţi. Ai un aparat în gât care funcţionează. Trebuie să ştii cum funcţionează şi, antrenându-l, cânţi. Cei care l-au antrenat de mici, care nu l-au dat deoparte niciodată, cântă mai frumos, cei care nu l-au folosit se zice că „nu cântă”. Dar nu e adevărat. Dacă ar lua vreo 5 ani să se antreneze, vor cânta. La fel e cu toate artele. Totul se poate. Dar din diferite motive şi din ceea ce ne-a spus „societatea că nu se poate” noi ne modificăm.

Ceea ce am încercat şi am reuşit în aceste luni de antrenament, a fost să existe o unitate. La sfârşitul unui an au rămas 5 oameni. Adică, deşi depinde de noi să învăţăm, asta nu înseamnă că noi chiar vrem, din păcate. Toţi avem capacitatea de a ne schimba, de a fi aşa cum sunt copiii până în 7 ani. Din unele motive unii dintre noi nu vrem. Nu vrem? N-avem ce căuta într-o trupă profesionistă de teatru! Au rămas 5, dar pe parcurs ne-am mai adunat, de-acum suntem 11 şi funcţionăm foarte frumos. Pe 7 dintre actori i-ai putut vedea în spectacolul „Clasa Conducătoare” (veţi citi în curând cronica pe life.ro – n.r.), şi urmează să scoatem un alt spectacol, „Colaboratorii”, de John Hodge, unul dintre scenariştii care au scris „Trainspotting”, în care va juca toată trupa. Sperăm să fie gata la sfârşitul lui iunie.

Cum îţi alegi textele pe care lucraţi?

În primul rând citesc foarte mult, citesc nu numai teatru, tot ce îmi cade în mână şi mă interesează, citesc. În plus, avem o regulă, aici, la #TAG, că trebuie să montăm piese care nu au fost montate în România, deci în premieră pe ţară. Asta e regula mea, şi tot citind texte, am dat peste „The Ruling Class”, de Peter Barnes, apoi ne-am uitat la film, şi filmul începea cu unul care se spânzura. Amuzamentul face că noi aveam în tavan un cârlig pe care îl foloseam la tot felul de chestii (de scenografie) şi am glumit: „avem unde să îl spânzurăm… gata, hai să-i dăm drumul la piesă!” (râde). Dincolo de glumă, mesajul pe care îl spui spectatorului este extrem de important. De fapt, le spui mai multe, şi fiecare percepe la nivelul lui de înţelegere în acel moment. După ce am ales piesa, am improvizat (eu prefer să lucrez aşa), până la un moment dat. În exerciţii primele lucruri care ies sunt clişeele. După ce scăpăm de clişee, încep să apară lucrurile valoroase, frumoase şi spontane. Când actorul scapă de nişte bariere, creează nişte lucruri fabuloase, care mă surprind – şi asta e bucuria mea – să păstrez lucrurile pe care le fac surprinzător de frumos, iar eu doar să le pun în pagină, dând sens. Asta eu fac. Ei dau conţinutul, şi eu dau sensul lucrurilor. Aşa a ieşit „Clasa conducătoare”. Avem trei spectacole pe care vrem să le facem până la stagiunea următoare. Mai e un musical „Footloose” (a fost şi un film cu Kevin Bacon). Miza a fost aşa: în primul spectacol („Clasa conducătoare”) au schimbat multe personaje, în al doilea spectacol („Colaboratorii”) schimbă foarte repede stările (în majoritatea spectacolelor ai timp să acumulezi tensiune în scenă, aici intri direct în anumite stări) – asta ar fi miza celui de-al doilea spectacol, iar cu musicalul, miza lui este să fim liberi, să cântăm, să dansăm…

Are un moto teatrul #TAG?

Moto-ul nostru este „credeţi în incredibil”, spus de Ariane Mnouchkine, în care eu cred foarte tare. Şi ceea ce am încercat prin exerciţii este să le arăt că dacă vei crede 100% în imaginar (căci actorii lucrează cu imaginarul), te ajută să te transformi şi să fii acolo unde trebuie, fără să faci efort. De exemplu, spectacolul de săptămâna trecută, pe care l-ai văzut, ei nu-l mai jucaseră de o lună, dar ştiau că lucrurile sunt acolo şi că funcţionează, asta ajută să le aducă imediat la suprafaţă. Altfel, dacă mentalul spune „n-am mai jucat de o lună, oare mai ştii?”, în acel moment s-ar putea să nu îţi mai aduci aminte – lucrurile fiind tot acolo. Sunt la îndemână să le accesezi, dar nu întinzi tu mâna. E ca în viaţă, după părerea mea, toate lucrurile din meseria noastră sunt valabile şi în viaţă. Toate lucrurile sunt în faţa noastră, numai noi nu le vedem!

Practic, ce vrei tu de la trupa asta?

Eu nu vreau nimic de la ei (râde). Eu vreau ca fiecare actor în parte să vrea de la el. Le povesteam, încă de la început, că am un plan pe 50 de ani. Ce-mi doresc eu cu adevărat este mai mult de 50 de ani. Aş vrea să lăsăm #TAG-ul generaţiilor care vor veni ca un mijloc de cunoaştere de sine. Asta vreau să facem! Vreau să redescoperim nişte lucruri care au fost dintotdeauna. Aici nu e vorba despre teatru experimental, nu descoperim lucruri noi. De fapt readucem lucrurile de acum mii de ani, reinventăm ceva ce este – căci este acelaşi principiu de bază în actorie. Mai bine spus, începem să îl reaplicăm.  În şcoală lucrurile se spun câteodată la nivel teoretic. Ele, de fapt, sunt practice. Li se spunea actorilor „fiţi cu picioarele pe pământ!”. Asta nu înseamnă că îi spui şi el poate să facă. Înseamnă că, prin anumite exerciţii, el trebuie readus cu pământ. Profesorul a observat corect, dar nu a ştiut să îl aducă la a fi echilibrat din nou. Sunt nişte principii de funcţionare ale corpului uman, care la actor funcţionează foarte bine. Un actor trebuie să ştie să se poziţioneze în spaţiu, să ştie să se raporteze la spectatori, ca să ştie unde e şi ce poate să transmită. Mesajul verbal reprezintă 5% dintr-un spectacol. Pe lângă mesajul vizual, se transmite o energie, se face un schimb de înţelegere cu spectatorul. Aceste lucruri trebuie reamintite, ca ele să funcţioneze armonios. 

Care este viziunea ta despre un actor?

Actorul e ca un sportiv care se antrenează zilnic, e tot un performer, dar cu antrenamentul specific actorului. De la încălzire – până la păstrarea unei comunicări constante în trupă. #TAG este singurul teatru „independent” (cum se zice) din Bucureşti care are actori angajaţi. Şi asta e foarte bine, pentru că ne vedem zilnic, lucrăm zilnic, comunicăm, ne simţim foarte bine unii cu alţii.

Avem la intrare acest covoraş pe care scrie „orgoliu”. Toată lumea, inclusiv actorii, trebuie să se şteargă pe picioare, să se şteargă de orgoliu când intră în teatru. Orgoliul n-are, oricum, ce căuta în viaţa unui om, dar sigur n-are ce căuta în viaţa unui artist, care trebuie să fie liber-creator, care trebuie să ştie să zică „ah, am făcut o prostie, nu-i nimic, o iau de la capăt!”. Actorul trebuie să îşi lase toate problemele din viaţa lui, la intrarea în teatru. Nu se poate gândi că are facturi de plătit, copilul cu febră acasă etc. Lucrurile se fac pe rând (ca şi replicile şi acţiunile dintr-un spectacol). Dacă eu am capacitatea mentală de a le separa, treaba e foarte uşoară.

Surpriza mea a fost să descopăr că actorii „gândesc” foarte mult în scenă, şi de aceea, nu „răspund” la partener, pentru că activitatea cerebrală greşită e atât de intensă (Ce fac? Ce am de spus? Vai, am greşit replica! Vai, lumina, sunetul! Ce fac acum?) încât nu „îl mai văd” pe partenerul de scenă sau nu mai simt spectatorul. Pentru că – să nu uităm – la teatru, schimbul este între actor şi spectator: eu îţi spun ţie o poveste. Şi ţie ţi-o spun, şi de aceea e de fiecare dată altfel, pentru că spectatorul e altul.

De asta lucrezi cu scaune „pe scenă”, atât de aproape actori-spectatori?

Bine, acesta este şi un „dat” al spaţiului. Dar, da, actorii trebuie să fie cu totul prezenţi. Altfel nu există comunicare reală. Comunicările „ecranate”, pe mobil sau pe computer, nu sunt reale. Comunicarea se face prin simţuri, de aceea aici, actorul fiind foarte aproape, transmite mult mai repede. Norocul cu un spaţiu atât de mic este că noi, cu puterea imaginarului, reuşim să vă creăm vouă mai repede iluzia. De exemplu, la spectacolul „Clasa conducătoare” nu am folosit deloc muzică, dar au fost spectatori care se jurau că au auzit ploaia la momentul înmormântării.

În teatru toate lucrurile sunt „la propriu”. Pe vremuri se spunea „când calcă actorul acela în scenă, totul se transformă”. Da, dar el călca pe o scenă investită cu imaginarul lui şi al colegilor, şi în momentul în care călca în acel imaginar, era suficient să se transforme! Dacă noi toţi credem (la un spectacol) că suntem în Rusia anului 1938 şi e foarte frig şi ne e foarte foame, atunci când o să intre cineva în sală o să simtă frigul, pentru că noi asta am creat!

Deci nu se poate spune că există public plat, neinteresat, ci e vorba despre forţa actorului…

Este nevoie de 15 minute să se nască energia spectacolului. Cam atât e nevoie până spectatorii îşi lasă toate cele de peste zi şi participă cu adevărat la spectacol. De-asta era bine când lumea venea cu 30 de minute înainte la teatru, avea timp să intre în stare… Acum nu se mai poate asta, avem griji, alergăm, e trafic. Vii şi intri direct în sală.

Dar asta este meseria actorului. Asta a venit să facă: să creeze magia aia şi să lucreze cu spectatorul acela care a ales să vină la teatru. Căci dacă voia altceva, se uita la televizor!

Cuvântul actor porneşte de la cuvântul „act”. Tu actor creezi actul acela, în fiecare seară, îl creezi în faţa spectatorului, cu spectatorul, pentru spectator. De-asta „se pierd” unele spectacole, pentru că actorii mecanicizează spectacolul, nu mai creează actul.

Pare uşor donquijotesc ce vrei să faci tu cu acest teatru. Nu ţi-a zis nimeni că e utopic?

Da, e o utopie. Şi, da, mi s-a zis. Dar sunt de părere că utopia o strică oamenii, ea există oricum. Ea există şi la oameni, o mai stricăm, o mai reparăm, dar important e să ne dorim să o atingem! Universul oricum e perfect, indiferent că facem noi ceva sau nu, dar trebuie să tinzi către asta, că dacă nu ţinteşti foarte sus, unde ajungi?

Dă-mi nişte hashtag-uri pentru teatrul #TAG!

Avem deja nişte hashtag-uri conturate: #tagthedream, #teatruldincaresevedecerul, #credeţiînincredibil…

Şi un hashtag al tău?

Un hashtag al meu? Eu mă confund cu TAG. Hashtag #TAG, asta sunt eu! (râde)