Cum a reușit o româncă să își găsească fericirea în Norvegia. Povestea Gabrielei Sîrbu despre adaptarea într-o lume nouă

Nu ți-a fost greu niciodată?

Gabriela Sîrbu: Ba da. Însă cred că avem modalități diferite de a gestiona greul. Și cred că ce înseamnă greu pentru unii, pentru alții e ușor. Eu am fost mereu un om muncitor. Deci mie nu mi-e greu să fac ce-mi pun în plan. La mine durează mai mult să hotărăsc ce vreau sa fac. Dar după ce am hotărât, fac un plan și trec la treabă. Și, când faci câte puțin în fiecare zi în direcția pe care o dorești, iese. Este adevărat că nu iese întotdeauna foarte repede, sau exact așa cum mi-am propus, însă experiența îmi arată că lucrurile se așază așa cum este cel mai bine pentru toată lumea, inclusiv pentru mine. În fond, viața se întâmplă pentru noi, nu împotriva noastră, chiar dacă uneori ne este greu. Din greul acela avem ceva de învățat.

Cum e să trăiești tot anul într-un sat cu 10 case?

Gabriela Sîrbu: Este foarte liniște și calm. Pot să-mi aud gândurile. Casa mea este locul în care mă odihnesc, în care îmi încarc bateriile și în care mă simt foarte bine. Sunt o persoană introvertită, așa că îmi refac forțele în propria companie și în liniște. Mie îmi place să stau în compania mea, însă îmi place să fiu și sociabilă, și atunci aleg oameni cu care petrec timp sau merg la evenimente în care să întâlnesc oameni cu aceleași interese ca și mine. Îmi place să merg la teatru, la concerte, să merg pe munte vara împreună cu prietenii. Însă tare mă bucur când ajung acasă și este liniște, și pot să beau un ceai și să las evenimentele experimentate să se așeze în minte și în suflet. Și apoi, eventual, pe unele dintre ele să le aștern pe hârtie.

E un lucru de obișnuință, însă și de cum ești construit ca om. Eu nici în copilărie nu aveam extraordinar de mulți prieteni, și nici la maturitate, când trăiam în România, nu pot să spun că aveam foarte multe persoane în jurul meu. Număram pe degete oamenii pe care îi aveam alături și, surprinzător, unii dintre oamenii ăștia mi-au rămas alături și acum, chiar dacă vorbim și ne vedem foarte rar. În plus, o parte dintre ei trăiesc și ei acum în alte țări.

Cât de greu a fost să devii proprietar de casă?

Gabriela Sîrbu: Am fost norocoasă. Eu am luat cu mine valoarea românească, sau europeană, de a avea o casă pe pământ, la țară. Valoarea asta și experiența din București, unde drumul dintre casă și birou era de o oră, m-au făcut să văd că drumul de o oră de la biroul din oraș și până în satul în care aveam să locuiesc, tot de o oră, e floare la ureche. Doar conduc. În mașină mi-am perfecționat norvegiana ascultând literatură norvegiană. Tot în mașină am învățat puțină franceză, mi-am ascultat bibliografia de la cursurile de psihologie… mașina mea e o universitate pe roți. Bibliotecile de aici sunt foarte bine dotate cu audiobook-uri. Mi-am mai și cumpărat eu ce mă interesează. Revenind, casa fiind la țară, era foarte ieftină, iar banca mi-a dat rapid un împrumut mic pentru a o cumpăra, mai ales că era vorba de o casă foarte veche. Am renovat o parte, mai am de renovat, dar e locul în care mă simt acasă. Îmi oferă siguranța și confortul de care aveam și încă am nevoie.

Cum a fost să-ți găsești ceva potrivit de lucru?

Gabriela Sîrbu: Eu am venit în Norvegia să fac un master, așa cum am povestit. După ce l-am terminat, am schimbat cariera pentru că nu puteam să lucrez ca jurnalist aici. Chiar dacă vorbeam și scriam limba bine, jurnalismul nu mă mai atrăgea foarte tare. Îmi place să spun că lucrezi ca jurnalist când ești tânăr și crezi că poți schimba lumea. Eu am ajuns la concluzia că singura lume pe care o pot schimba este lumea mea. Și atunci am avut nevoie să mă gândesc și să văd ce mi-ar plăcea și am început să lucrez în administrație de studii, la universitate. Coordonatorul de studii de la masterul pe care l-am făcut mi-a fost un model. Mi-a plăcut ce făcea și atunci am zis că vreau și eu să fac același lucru ca și ea. Acum suntem colege.