Cum a reușit o româncă să își găsească fericirea în Norvegia. Povestea Gabrielei Sîrbu despre adaptarea într-o lume nouă

Cât de complicat ți-a fost să crești în carieră?

Gabriela Sîrbu: Depinde ce înțelegi prin carieră. În România și în alte culturi, carieră înseamnă să fii șef și să ai responsabilitate, să le spui altora ce să facă, să câștigi o grămadă de bani, să ai secretare și șoferi. Cel puțin așa era când eram eu acolo.

Aici carieră înseamnă posibilitatea de a dezvolta proiecte. Adică să ai posibilitatea să ai un proiect pe mână și să-l gestionezi bine. Ca și când ți se dau bucăți de lego, iar tu să faci ce crezi că e mai bun și mai frumos, așa încât să servească oamenilor. Bineînțeles totul este necesar să se desfășoare în acord cu niște reguli și legi care este nevoie să fie respectate.

Există și aici o elită, în care cariera înseamnă să fii șef, dar nu e chiar ca în România. Aici, șefii care sunt sus, sunt tot oameni, și dau bună ziua femeii de serviciu și își fac cafeaua singuri și spun mulțumesc de trei ori când o primesc făcută de altcineva. De ajutor este și faptul că există automate de cafea peste tot.

Aici se desfășoară totul cu mare respect pentru om, pentru timpul omului și pentru spațiul lui personal. Nu există consecințe atât de radicale așa cum erau când eram noi copii și poate cum sunt și acum (bătaie, note proaste, concedieri, etc). De exemplu, până în clasa a cincea, a șasea, copiii nu au note. Evaluarea se face cu privire la efortul depus, nu la rezultatul obținut. Și nu doar la școală, ci și la nivel de societate.

Dar cum ți se transmit nemulțumirile, critica, atunci când nu sunt mulțumiți de ceva?

Gabriela Sîrbu: O fac prin metoda care în tehnicile de comunicare este numită ”metoda sandvici”.  Ți se spune absolut tot ce ai făcut bine, apoi se strecoară potențialul de îmbunătățire – uite cum aș fi făcut eu dacă eram în locul tău, însă sunt conștient că tu nu ai experiența pe care o am eu și nici nu ai acces la informația pe care o am eu și atunci, pe de altă parte, e normal și era de așteptat să faci o greșeală. Însă, per total, ai făcut o treabă foarte bună, iar data viitoare când mai avem de făcut acest proiect o să știi mai bine”. Așa se dau feedback-urile de la șefi, care stau cu noi la masă în pauzele de prânz și eventual ne mai fac și cafea dacă este nevoie. Ne sunt lideri, nu ne sunt boss, și trag căruța împreună cu noi. Însă este adevărat că pentru mulți imigranți este greu să descifreze acest „potențial de îmbunătățire” dacă nu este spus direct, așa cum sunt obișnuiți în cultura de origine. Poate fi o provocare.

Ai vorbit despre carieră, care înseamnă să fii lider de proiect. Ce proiecte ai tu acum pe mână?

Gabriela Sîrbu: Păi am mai multe, pentru că în ultimii 20 de ani am făcut, așa cum spuneam, un master în mediere de pace, și o specializare de șase ani în psihologie Gestalt la Institutul de Psihologie Gestalt din Oslo. Ambele, pe lângă facultatea de jurnalism și comunicare pe care o am din țară. Așa că lucrez cu mai multe proiecte, care îmi oferă oportunitatea de a folosi o mare parte din cunoștințele și abilitățile acumulate până acum.

Un proiect despre care pot să vă povestesc este pentru universitatea de aici și unde coordonez vreo 200 de studenți la doctorat, fiecare cu planul și cu programul lui de studiu. Trebuie să am grijă ca fiecare program individual de studiu să fie așa cum trebuie când se termină, și să respecte regulile și legea educației doctorale de aici. Îmi place că am ocazia să vorbesc cu foarte mulți oameni din foarte multe țări, și că îmi pot folosi mult experiența de emigrant. Mai bine de două treimi din studenții și profesorii cu care lucrez vin din alte țări.

La ce te ajută experiența de imigrant în relaționarea cu studenții?

Gabriela Sîrbu: Pentru că este ușor să înțeleg de unde vin, am aceeași experiență ca și ei și ca student la universitate și ca imigrant. Recunosc întrebările și încercările pe care le au. Un exemplu ar fi că în Norvegia ai nevoie de security number, un soi de CNP, fără de care nu poți accesa sistemele de lucru și resursele puse la dispoziție de universitate, sau să-ți faci un cont la bancă fără de care nu poți să primești salariul. Asta ar fi una din multele încercări pe care le pot avea, pentru că acest număr nu se obține întotdeauna ușor sau repede. Și atunci, din nou intervine acea nouă definiție a timpului pe care am introdus-o la început, și pe care este nevoie să o explic noilor veniți. În felul acesta, așteptarea proceselor birocratice poate deveni mai ușoară.

Apoi, fiecare profesor conduce o grupă de cercetare. Și angajații care vin din alte țări, vin cu alte idei despre ce înseamnă leadership și studenți la cercetare. Provocarea în Norvegia este ca studenții la doctorat care sunt de fapt angajați, să producă cercetare și o lucrare de doctorat și un titlu. Și atunci, fiind angajați, oarecum la același nivel cu îndrumătorii lor, situația este mai dificil de gestionat, pentru că nu poți să-i tratezi ca pe studenții obișnuiți. Inclusiv studenții obișnuiți sunt tratați foarte bine și profesorii lor au întotdeauna ușa deschisă pentru ei. Este o societate în care oamenii sunt întâi oameni, înainte să fie profesori universitari.