Cum a reușit o româncă să își găsească fericirea în Norvegia. Povestea Gabrielei Sîrbu despre adaptarea într-o lume nouă

Spunând acestea, întrebările imigranților sunt cu rădăcina în cultura țării din care vin, iar atunci, eu am ocazia să explic cum e aici, într-un limbaj care să fie pe înțelesul celor care nu cunosc cultura norvegiană. Eu am trecut deja prin procesul de adaptare și știu ce mi-a fost mie greu să înțeleg. Și atunci pot să explic lucruri pe care norvegienii nu le pot explica, pentru că ei le au în șira spinării, ei au crescut cu ele, sunt implicite. Este la fel în orice țară. Și în România există comportamente și situații pe care oamenii nu știu să le explice, pentru că sunt considerate normale și de înțeles pentru toată lumea. Însă nu sunt chiar așa de evidente pentru cei care vin dinafară. Și eu am început să le experimentez acum, când vin în vacanțe, pentru că totuși, în 20 de ani se schimbă generații de oameni, și chiar dacă multe lucruri au rămas la fel, sunt și multe lucruri noi.

Un alt proiect cu care lucrez, mai de suflet pentru mine, este cabinetul de practică de psihologie Gestalt pe care l-am deschis în 2017. Aici lucrez ca terapeut. Oamenii care vin la mine sunt în majoritate imigranți, pentru că experiența mea de imigrant atrage. Avem un mod diferit de gândire și nu toți terapeuții sau psihologii norvegieni reușesc să întâmpine într-un mod adecvat persoanele care vin din alte țări. Din nou, cultura diferită își spune cuvântul. Am și un blog unde scriu articole despre această temă complicată a migrației, din punct de vedere emoțional. Doritorii îl pot accesa aici: www.migrationofemootion.com/blog

În același timp ofer și cursuri și workshopuri de comunicare multiculturală, pentru că deși cu toții suntem oameni, venim din culturi cu valori diferite și atunci există destul de multe neînțelegeri. Știm cu toții că nu este ușor să comunicăm nici când vorbim aceeași limbă, darămite când ne exprimăm într-o limbă care nu ne este limba maternă nici pentru noi și nici pentru interlocutor.

Tot în cadrul acesta, de lucru cu imigranți, am publicat și o carte, în care vorbesc despre diferențele culturale și despre regulile nescrise și nevorbite din cultura aceasta, cea mai Nordică din Europa. Cartea se numește: “Speak the unspoken: exploring the unwritten rules of North Norway”. Este scrisă în limba engleză, și pentru curioșii și doritorii din România, poate fi găsita pe Amazon. În Norvegia poate fi comandată online pe www.norli.no.

Am pus pe hârtie o parte din experiențele pe care le-am trăit eu ca emigrant aici, în Norvegia, și explic o serie de lucruri, pentru ca cei care vin aici să aibă o experiență mai ușoară decât am avut-o eu. Pentru că având darul acesta al cuvintelor, am realizat că pot să explic într-un mod în care oamenii înțeleg.

Și încă un rol pe care îl am în societate acum, este acela de mediator de conflicte pentru Consiliul Norvegian de mediere a conflictelor.

În Norvegia sunt foarte puțini oameni – cam 5,5 milioane de oameni, din care 600 de mii sunt imigranți. Și atunci este important să ai o relație bună cu cei din jur. Nu îți permiți să te cerți, deși se întâmplă, pentru că toți oamenii au discuții în contradictoriu. Însă aceste conflicte trebuie discutate. Iar când acești oameni nu reușesc să se întâlnească singuri pentru că sunt prea aprinși, e nevoie de o persoană neutră care să faciliteze întâlnirea respectivă: un mediator. Statul norvegian a înființat Consiliul de mediere care se ocupă de acest lucru, și care îi plătește pe acești mediatori, printre care sunt și eu, ca să intervină. Este o ofertă care poate fi accesată atât de cei de la Poliție, cât și de oamenii simpli: conflicte penale și conflicte civile. Astfel li se dă persoanelor implicate în conflicte, posibilitatea de a se întâlni. Este opțional, este confidențial, iar mediatorii sunt obiectivi, nu iau partea nimănui. Și atunci, în prezența unei persoane neutre, care emană calm, liniște și siguranță, oamenii se simt în siguranță să vorbească și cred că ceea ce spun ei va fi gestionat într-un mod profesionist. Astfel, rolul meu este să gestionez și să conduc întâlnirile astea. În conflictele penale sau în cele cu daune foarte mari este foarte important ca cel care a făcut un rău altei persoane să vadă consecințele și să-și ceară scuze, eventual să plătească pagubele. Se ajunge mai ușor în felul acesta la o înțelegere și la o conștientizare. Sunt cazuri în care, după ce rezolvăm problema, oamenii stabilesc că nu se vor mai saluta, de exemplu. Sau dacă sunt tineri și este posibil să se întâlnească la o petrecere, se pun de acord ca ultimul venit la petrecere să rămână, și cel care era deja acolo să plece, etc. Însă, în majoritatea cazurilor, oamenii ies împreună din încăpere, vorbind.

Acest model poate fi găsit și în Europa.

Când ai fost ultima dată implicată într-un conflict?

Gabriela Sîrbu: Nu-mi aduc aminte. Am fost la început, venind din România si gestionand situații prin metoda confruntării, care nu este favorită în această societate. Însă am învățat să mânuiesc altfel cuvintele când am înțeles mai bine mentalitatea norvegiană. Cu toate acestea, tot mai am o tendință să folosesc cuvântul „ceartă”, de exemplu, deși mă refer doar la o discuție, și atunci observ cum persoanele cărora le povestesc ce am de povestit despre „cearta” mea se sperie, pentru că să ai conflicte sau să te cerți, nu prea este acceptat în această societate. De aceea există astfel de arene unde oamenii „vorbesc”, nu se „ceartă”.