Ai putut să-ți folosești studiile din țară, în reconstruirea carierei în Norvegia?
Gabriela Sîrbu: Sigur că da. Eu am făcut comunicare în facultate, în România, și pot să spun că e un domeniu de care nu mă plictisesc. Încă nu pot să spun că sunt expert și, deși știu multe, încă mai învăț. Am ascultat aceleași teorii de comunicare în românește, în engleză, în norvegiană, și nu m-am plictisit, și în funcție de limba în care sunt predate, apar nuanțe noi. Și încă sunt fascinată de cum folosim și cum putem folosi cuvintele și care este rezonanța lor în ochii celor care le citesc sau în urechile celor care le ascultă. În plus, există noi teorii care apar, legate de psihologie și care mă pasionează. Un exemplu pot să-l dau din pregătirea de psihologie Gestalt despre care v-am povestit mai devreme. „Gestalt” e un cuvânt de origine germană care înseamnă APARIȚIE. În engleză ar fi pop-up și se referă, de fapt, la toate situațiile în care suntem implicați în fiecare zi, cu accent pe „aici și acum/prezent”. Mi-au plăcut mult. Eram 25, dintre care 20 norvegieni și 5 străini. Am avut posibilitatea să vorbim cu norvegieni la un nivel la care ei nu se deschid în viața de zi cu zi, și nu în fața unor străini. În felul ăsta am învățat mult din cultura lor și am primit răspunsuri la foarte multe de ce-uri. De exemplu, foarte mulți norvegieni, când vorbesc într-o adunare, spun ”dacă mi se permite”, în vreme ce în România sau în alte culturi, lumea spune pur și simplu, ce are de spus, fără neapărat să „i se dea voie”. Sau întâlnim foarte des grupuri în care oamenii vorbesc unii peste alții fără să se asculte unul pe altul. Am aflat că această formulare de început acordă respect persoanelor cu care vorbești și care sunt acolo să te asculte. Atunci este mai ușor să spui ce gândești. Încă un exemplu: mi s-a explicat termenul de timp. În pregătirea noastră ca terapeuți, timpul a fost utilizat ca metodă pedagogică. Prin timp, aici ni s-a dat posibilitatea să integrăm cu corpul informația primită. Aveam cursuri de câte 2-3-4 zile în fiecare lună. După fiecare curs trebuia să scriem un jurnal cu ce s-a întâmplat cu noi: ce gânduri, idei, ce stări și experiențe am avut, ce am simțit, ce amintiri s-au stârnit. Jurnalul respectiv era trimis colegilor noștri de grupă de colocviu cam la două săptămâni după curs. Asta a însemnat că în cele două săptămâni noi aveam timp să prelucrăm și să „rumegăm” evenimentele care s-au întâmplat la curs. După care mai urmau încă două săptămâni în care ne pregăteam pentru cursul următor. A fost un exercițiu foarte bun, pentru că am realizat că se întâmplau lucruri diferite cu fiecare dintre noi, deși participam la aceleași evenimente și primem aceeași informație. În sensul că de foarte multe ori, ce se întâmplă cu oamenii din jurul meu nu are nicio legătură cu mine. Iar ăsta e un lucru pe care mulți norvegieni îl știu din instinct, însă pe care nu știu să îl pună în cuvinte. E în natura lor. Așa m-am apucat eu din nou de scris și am învățat să devin mai tolerantă. Deci, chiar dacă nu mai lucrez ca jurnalist după tradiția clasică, eu fac comunicare pentru că lucrez zilnic cu oameni și pentru că este necesar să comunic zilnic.
Norvegia la noi vine pe două căi: peisajele frumoase și criza familiilor cărora li s-au luat copiii…
Gabriela Sîrbu: Da, știu. Protecția copilului intervine în familiile în care părinții români, de exemplu (sau alte naționalități cu culturi asemănătoare) sunt foarte stricți. Au mentalitatea din România: copilul meu să fie cel mai bun la școală, să mă asculte, să fie disciplinat. Și mulți nu au cuvintele necesare pentru a educa copilul fără să ridice mâna. În Norvegia este interzis prin lege să lovești copiii din 1972. Aici copiii se educă cu vorba, deși știm foarte bine că și vorbele pot lovi foarte rău. O parte din părinții românii, când sunt foarte furioși, nu știu cum să-și gestioneze sentimentele, intonația vocii și gesturile, astfel încât să nu țipe la copii și să nu-i lovească. Sunt și diferențe de cultură în ceea ce privește educarea și creșterea copiilor. De exemplu, aici sunt încurajate prieteniile, și o parte din părinții de alte naționalități nu înțeleg că timpul pe care copilul lor îl petrece cu colegii de școală, sau de la activitățile extrașcolare, este la fel de important ca și notele pe care le obțin. Și atunci nu-și lasă copiii să-și facă prieteni, pentru că este mai important să stea acasă să învețe și să ia note mari. Iar copiii românilor mai povestesc la școală sau prietenilor că au fost pedepsiți, că s-a țipat la ei, că au fost amenințați de părinți sau zgâlțâiți. Iar aici este datorie publică, profesor fiind sau vecin, să informezi autoritățile în cazul în care observi că un copil este tratat într-un mod mai puțin fericit în familia lui. În același timp, prin clasa a 4-a, cred, copii sunt informați la școală despre ce drepturi au și în ce cazuri pot primi ajutor de la protecția copilului. Și pot suna și singuri.
Nu se gândește nimeni că acel copil a exagerat?
Gabriela Sîrbu: Câteodată da, câteodată nu. În primul rând aici copiii sunt luați în serios. De exemplu, formularea aceasta „copilul a exagerat” este considerată ofensivă la adresa copilului. Sau în psihologie se numește „gas-lighting” și o întâlnim foarte des. Se întâmplă atunci când o persoană nu este crezută și nu este luată în serios în ceea ce spune, însă mai ales în ceea ce simte.
Ceea ce pot să spun este că cei de la Protecția Copilului nu intervin imediat. Așteaptă și dau foarte multe șanse familiei să învețe, au multe discuții cu părinții. Însă mai depinde și de cât de maturi sunt cei care lucrează în sistemul ăsta. Limita a ceea ce poate fi interpretat ca violent și abuz este alta decât ceea ce interpretează un român ca violență și abuz. E o diferență foarte mare de cultură. Pentru curioși, aș recomanda cărțile psihologului Alice Miller.
Ce se întâmplă cu celelalte categorii vulnerabile? Violența domestică, de pildă?
Gabriela Sîrbu: Sunt extraordinar de multe centre care au grijă de astfel de oameni. Există centre de criză. Sunt vreo 20-25 de centre care se ocupă de cei care au suferit incesturi și violuri, exista vreo 10 care lucrează cu alternative la violență. O mulțime de organizații care se ocupă de ajutorul persoanelor care, de exemplu, au avut și încă mai au părinți care sunt alcoolici sau narcomani, etc.
Da, se întâmplă și în Norvegia. Însă fiind atât de puțini oameni la număr și fiind un stat care are bani, își permit să aibă centre de criză și să gestioneze astfel de situații. Singurul motiv pentru care unele victime nu cer ajutor, este pentru că nu prind curaj la timpul potrivit, sau pentru că nu știu că există astfel de resurse, pentru că probabil sunt imigranți. Însă există multe resurse. Am văzut acum că este o linie roșie înființată dedicată femeilor abuzate vorbitoare de limba română, la care să sune româncele sau moldovencele din Norvegia. Abuz domestic este și la norvegieni. Eu personal cunosc oameni care au trecut prin asta fie ca abuzatori, fie ca abuzați, mai ales că lucrez și ca terapeut. Însă există un sistem care gestionează și care ajută în astfel de situații.
Ce crezi că ar mai fi interesant să știm despre viața în Norvegia?
Păi cred că este bine de știut că ce am povestit eu acum este o poveste foarte lungă făcută foarte scurtă. Este doar o frântură din imaginea celei mai nordice culturi europene. Părerile mele sunt subiective și se poate ca alți imigranți să aibă altfel de experiențe decât cea pe care am avut-o eu.
