Aţi ales să faceţi cununia chiar în ziua Bucharest Pride. Presupun că nu a fost o întâmplare. Ce aţi vrut să transmiteţi în acest fel?
Urma să mergem la Pride și am zis: de ce să nu ne căsătorim chiar în aceeași zi? Dacă tot voiam să facem asta, să fie două sărbători în aceeași zi, mai ales că nu plănuiam să facem și petrecerea de nuntă tot atunci. În plus, s-a potrivit și ca un fel de manifest, fiind prima căsătorie între două persoane de același gen din România de care știm.
Cum a fost la Starea Civilă? Voi aţi avut şi emoţii suplimentare faţă de majoritatea cuplurilor. V-aţi temut că o să vi se pună beţe în roate?
Da, ne-a fost teamă că nu o să ne lase să ne căsătorim, fiindcă tot spuneau că Evie nu seamănă cu poza din buletin sau că ar trebui să se îmbrace conform sexului din buletin. Apoi însă ne-am informat cu privire la legislație și am văzut că nu există restricții legate de cum să se îmbrace cineva în orice situație, doar să fie decent, orice comentariu împotrivă fiind discriminare. Am printat legile și am mers cu ele la starea civilă. Unde bineînțeles că am avut parte de discriminare din partea funcționarei, care voia să o trimită acasă pe Evie să se schimbe – să nu mai poarte rochiță, ci pantaloni. Dar i-am arătat legile, i-am spus că am vorbit cu o avocată care ne-a confirmat că nu există vreo lege care să ne interzică să ne îmbrăcăm cum vrem și până la urmă, după ce s-a consultat cu șeful ei ne-a primit și ne-am căsătorit.
Ce se întâmplă după ce Evie îşi schimbă numele? Care va fi atunci statutul vostru?
Problema ar putea fi cu schimbarea sexului în buletin, nu cu numele, fiind primul caz din România de acest gen de care știm, când o persoană căsătorită vrea să își schimbe sexul. Nu ar fi normal nici să se anuleze căsătoria, nici să i se refuze schimbarea sexului din cauza căsătoriei. Poate că vom contribui la modificarea legislației și în România se vor putea căsători și persoanele de același sex, cum se poate în atâtea alte țări din vest, iar schimbarea sexului să fie făcută mult mai ușor, pe cale administrativă, fără a mai fi nevoie să meargă persoanele trans pe cale juridică pentru asta.
Aţi făcut o mişcare super curajoasă într-o ţară extrem de intolerantă faţă de minorităţile sexuale. V-a fost teamă vreo clipă de reacţiile celor din jur?
Credem că România este compusă din bule, cum se zice. Noi trăim în bula oamenilor toleranți, liberali, progresiști, așa că nu avem de-a face cu prea mulți oameni intoleranți, conservatori, tradiționaliști. Astfel că nu ne-a fost teamă și nu ne este. Credem că tinerii din România, majoritatea lor, urmează modelul din vest. Diferența asta între bule s-a văzut foarte clar și în comentariile de pe social media în urma interviurilor pe care le-am mai dat: pe Facebook, unde există o populație poate majoritar mai în vârstă și din provincie au fost multe comentarii negative și agresive, de tipul: din cauza persoanelor LGBTQ+ e secetă sau sunt inundații, fiindcă îl supărăm pe Dumnezeu. Pe Instagram, Reddit şi în special TikTok au fost sute de comentarii pozitive.
Aş vrea să vorbim puţin despre cum aţi descoperit fiecare orientarea sexuală şi cum aţi gestionat situaţia. În primul rând, din punct de vedere emoţional, apoi familial şi social.
Nu o vedem ca pe o situație, ci ca pe ceva normal. 🙂 Așa cum poți avea un “type” în persoane creative, libertine sau în persoane calculate, business, așa poți avea și un “type” legat de gen: te atrag mai mult femeile, bărbații sau persoanele androgine etc. Iar asta uneori se poate schimba de-a lungul vieții, fiindcă oamenii se schimbă în diverse feluri. Pentru mine, de pildă, genul nu contează, ci personalitatea. Dacă găsesc pe cineva cu care mă înțeleg bine nu contează ce gen are. Asta ar însemna că sunt pansexuală.
Din punct de vedere social, cum ziceam, atâta timp cât trăiești în bula oamenilor care sunt cam ca tine nu ai de ce să ai probleme. Dacă între oamenii apropiați sunt oameni intoleranți nu avem ce face decât să ne vedem mai rar, fiindcă unele valori sunt prea divergente, din păcate.