fbpx

Căutare

Share this article

M-am dus să îl întâlnesc pe Horia Colibășanu cu exact aceeași emoție pe care aș fi avut-o dacă îl intervievam pe Neil Armstrong. Sunt câțiva oameni care au curajul, puterea, poate și nebunia de a deschide drumuri, pe acolo pe unde, la propriu, nu a mai pășit nimeni înaintea lor.

Horia este unul dintre ei. Și tot el ne-a făcut de multe ori să fim mândri că un român de-al nostru face lucruri excepționale. Este astăzi unul dintre cei mari mari alpiniști ai lumii: are în palmares ascensiuni de succes pe 8 dintre cele 14 vârfuri montane de peste 8.000 de metri din lume. Munți pe care i-a urcat – spre deosebire de alți alpiniști – fără oxigen îmbuteliat și fără ajutorul șerpașilor: K2 (8.611m), Manaslu (8.163m), Dhaulagiri (8.167m), Shishapangma (8.027m), Annapurna (8.091m), Makalu (8.463m), Lhotse (8.516m), Everest (8.848m). Este singurul român care a cucerit vârfurile Annapurna, K2 și Dhaulagiri, din Top 5 munți mortali ai lumii.

Una dintre cele mai dificile și mai emoționante experiențe ale sale a fost în 2008, pe vârful Annapurna – considerat cel mai periculos munte din lume – când și-a pierdut viața coechipierul său, spaniolul Iñaki Ochoa. Horia și-a pus viața în pericol, în ceea ce s-a considerat ulterior cea mai mare misiune de salvare din Himalaya, la care s-au „aliat” cei mai mari alpiniști ai lumii la ora respectivă.

Horia Colibășanu este și singurul alpinist român care a primit distincția „Spirit of Mountaineering”, din partea British Alpine Club, primul și cel mai prestigios club montan din lume.

În 2019, inedita sa viață – împărțită între o carieră de dentist la Timișoara și alpinismul de performanță – a constituit subiectul documentarului „Superhombre”, nominalizat la Premiile „Gopo” 2021.

În urmă cu foarte puțin timp, Horia a revenit în țară după cea de-a 22-a expediție internațională şi cea de-a 17-a în Himalaya, în care o avalanșă periculoasă, la aproape 7000 de metri altitudine, ne-a făcut să ne temem pentru viața sa și a celor doi coechipieri ai săi – Marius Gane și Peter Hamor (Slovacia).

Horia Colibășanu
Marius Gane și Peter Hamor, coborârea din Tabăra 3 – 6800 m (foto: Horia Colibășanu)

Horia Colibășanu: „S-a făcut complet întuneric. Deși eram toți trei în cort, pe un metru și jumătate, nu ne mai auzeam deloc unul pe altul”

Nu știu cum aș putea să încep acest interviu altfel decât cu un mare „bine ai revenit!”, cu bucuria să te vedem înapoi sănătos și teafăr!

Ai aterizat în România foarte recent (pe 21 mai 2021), după o aventură extrem de dificilă și de periculoasă aș spune. Pe 18 martie ai plecat din țară și alături de Marius Gane și de Peter Hamor (Slovacia), ai țintit spre o premieră mondială: deschiderea unei rute noi pe vârful Dhaulagiri (8167m), în Himalaya – Nepal. Din păcate, o avalanșă puternică petrecută pe 9 mai v-a determinat revenirea din expediție.

Începem povestea ta cu punctul culminant: pentru cei care nu îți urmăresc încă pagina de Facebook, cum s-a petrecut avalanșa și cum ați reușit să supraviețuiți?

Fiind o rută nouă, nu știam ce urmează. Și, după o bucată de perete care era foarte dificil de urcat și ne-a luat mult timp să îl parcurgem, am ajuns într-o bucată mai ușoară, unde speram să fie creastă și să se poată înainta mai ușor. Eram pe la 6800 de metri.

Dar când am ajuns acolo, ne-am dat seama că locul nu era cum ne așteptam. Și atunci, a trebuit să ieșim pe fața muntelui. Din păcate, acolo nu erau locuri unde să punem cortul. Aveam greutate mare, ne mișcam încet, mai era o zi, chiar o zi și ceva de mers până la un alt loc mai sigur.

Așa că următoarele 3 ore am făcut o traversare grea ca să ajungem măcar sub un serac (o bucată mare de gheață ca un zid de casă), după care te poți adăposti. Numai că nu am ajuns la unul mai mare așa cum speram. Eram epuizați. Cu o zi înainte avusesem iarași o etapă foarte lungă și nici unul dintre noi nu se odihnise noaptea prea bine.

Așa că am ales să ne montăm cortul lângă seracul ăsta mai micuț. Părea sigur. Era după-amiază și deodată a început să ningă foarte mult. Și nu oricum, era o zăpadă foarte umedă, grea, încărcată de apă. La un moment dat, a venit o alunecare de zăpadă. Peter, colegul meu, a curățat-o și am sperat că asta e tot. Apoi a început o alunecare și mai mare, a trecut peste acest serac unde eram adăpostiți. Primul lucru la care ne-am gândit a fost să nu ne rupă cortul… Deodată, a venit o cantitate foarte mare. S-a făcut complet întuneric. Deși eram toți trei în cort, pe un metru și jumătate, nu ne mai auzeam deloc unul pe altul.

Citește și: Dan Vasilescu, alpinist: „Cu moartea te obișnuiești, devine prietena ta. Când trec pietrele pe tine, îți sparg capul, oricât de bună ar fi casca, nu mai ai spaime.”

Și atunci am încercat să scot cât mai repede briceagul, dintr-un buzunar de la piept, ca să pot tăia cortul. Era singura soluție în cazul ăsta. Eram plin de adrenalină. A trebuit să mă grăbesc foarte tare, simțeam deja cum aerul extrem de puțin – rămas în spațiul foarte mic dintre cap și brațele mele strânse pe piept – se termina. Am scos briceagul, am tăiat cortul și a trebuit să împing cu o forță de aproximativ 300 de kilograme zăpada ca să mă pot ridica în picioare.

O dată cu mine a ieșit și Peter. Gândul următor a fost să găsesc lopata ca să-l scoatem pe Marius. Doar că în graba și adrenalina asta, uitasem că săpam cu mâinile goale, fără mănuși. Și mi s-au albăstrit imediat degetele. Așa că mi-am dat seama că o urgență erau și mănușile, ca să nu-mi degere mâinile și să-mi pierd degetele.

L-am scos pe Marius – am recuperat echipamentele, dar… nu mai aveam cort! Și eu și Peter îl tăiasem ca să putem ieși. Așa că, după șocul ăsta și cu toată oboseala, a trebuit să ne săpăm o mică grotă, ca să avem unde să dormim noaptea.

Nu a fost prea ușor de dormit acolo, nu aveam spațiu de întins picioarele, mă dureau genunchii…  A fost un pic chinuitor, dar a trecut și noaptea aia…

Horia Colibasanu
În grota de zăpadă – Tabăra 3

 

Problema principală era că nu mai aveam cort, deci trebuia să ne întoarcem. Și, în plus, nu a mai venit altă „fereastră” de vreme bună. Dar chiar și așa, era o problemă foarte mare fața aceea de munte, era imensă. Nu aveam unde să poposim și nu se putea urca și coborî într-o zi. Deci erau nenumărate probleme.

Ce simte un om într-un moment atât de riscant pentru viața sa? În afară de gândurile legate de ieșirea la suprafață, au fost alte gânduri/emoții pe care le-ai avut în clipele critice?

 Când ești complet acoperit, nu știi ce s-a întâmplat exact. Nu ai o reprezentare corectă. Nu știam nici ce era cu colegii mei, putea să îi lovească o bucată de gheață. Nu ai timp să te gândești atât de amplu. Ai frânturi de gânduri care trec în fracțiuni de secundă. Trebuie să acționezi foarte rapid și atunci te umpli de adrenalină. E o succesiune foarte rapidă a lucrurilor. Cum să faci, în ce ordine?

După ce a trecut criza maximă, te gândești: cât de aproape eram de moarte?

Eu zic că dacă nu aveam și eu și Peter briceag creștea neputința. E groaznic. Mă gândesc la ce simt cei ce trăiesc explozii sau cutremure foarte mari și sunt sub beton. Ești prins, ești apăsat și e o senzație extrem de neplăcută.

Horia Colibasanu
Urme de avalanșă, (dimineața de după avalanșă) – în Tabăra 3

 

În pasiunea ta, riscul este un partener de drum aproape constant. Reușești să te bucuri de experiența ascensiunii fără să conștientizezi la fiecare pas pericolele? Cât de greu este să învețe un suflet uman „gestiunea” fricii?

Aș zice că e 50-50%. Nici să nu te bucuri total și să uiți de siguranță, nici să stai complet panicat… O bună parte din traseu este cu corzi, acolo e sigur, dar poate fi greu ca efort. În alte părți e gheață – peste tot e mai greu sau mai ușor din alte puncte de vedere. Te obișnuiești…

Horia Colibășanu: „Din acțiunea de salvare de atunci, dintre cei patru care am fost sus acolo, doar eu mai sunt în viață….  ”

Dar simți vreo diferență în această gestiune a fricii acum față de primele tale expediții?

Cred că e cam la fel de multă frică! Pentru că, la început, mergeam în expediții mai ușoare și acum sunt expediții din ce în ce mai grele. Înainte, mă temeam din lipsă de experiență, acum mă tem pentru că e din ce în ce mai periculos. E direct proporțională deci povestea cu frica!

Știi cum e? La un doctor foarte bun, în decursul carierei lui, procentajul de reușită scade puțin. Nu pentru că devine un medic mai slab, ci pentru că începe să preia cazuri tot mai grele. Procentajul per cazurile simple e de fapt imens, reușita scade pentru că face lucruri tot mai complexe.

Eu fac implantologie la mine la cabinet. La început aveam un succes de 100%, dar eram extrem de precaut în cazurile alese. Apoi a început să scadă ușor procentul. Și mi-am zis: „ce fac? Mă prostesc?” Și apoi mi-am dat seama că trecuseră 10 ani și eu de fapt eram în cu totul alt „film”: făceam lucruri mult mai complexe. De fapt, procentajele mele erau foarte bune, raportat la dificulatea cazurilor respective.

Sunt puțini alpiniști care încearcă rute noi. Nu prea ai nici de unde să-ți alegi coechipieri pentru așa ceva. Riscul este mult mai mare la genul ăsta de expediție. Se poate întâmpla practic orice: aici partea de explorare e foarte importantă. Mergi, la propriu, pe un drum neumblat. Deci nu știi la ce să te aștepți.

Pentru mine, ăsta e adevăratul alpinism!

Horia Colibasanu
Tabăra 1 – 5000 m

 

Citește și: Destinul cutezătorului alpinist care a visat să înfrângă Everestul cu poza iubitei la piept

Să mergi așa pe o potecă deja creată, să ajungi sus, ești un turist, ești ceea ce noi numim trekker de altitudine („turist” de altitudine). Dar să urci pe o rută despre care nu știi nimic, nu știi cum să o rezolvi…

Au fost momente când stăteam și 2-3 ore pentru a parcurge 7 metri! Și au fost zile când urcam o mie de metri într-o zi. Dar nu e standard. E o poveste de… pionierat.

În afară de acest episod neplăcut atât de recent, care a fost cel mai greu moment pe munte pe care l-ai trăit până acum? Când și unde s-a petrecut?

Când a murit coechipierul meu Iñaki Ochoa, în 2008. Atunci am rămas mult timp pe munte, la 7000 de metri, am rămas singur cu el în încercarea de a-l salva. Nu a fost nici simplu, nici ușor.

Eram 3 în expediție atunci, eram pe fața sudică și creasta estică a Annapurnei (8.091 m), considerat cel mai periculos munte din lume. Cu noi mai era Alexei Bolotov, un alpinist rus care și el a murit între timp (tot pe munte). Și în ajutorul nostru a venit un alpinist elvețian – Ueli Steck, care și el a plecat dintre noi între timp. Din acțiunea de salvare de atunci, dintre cei patru care am fost sus acolo, doar eu mai sunt în viață….  Toți ceilați au murit pe munte în diferite expediții.

Iñaki a făcut un atac cerebral, probabil avea un tromb. A paralizat, nu a mai putut să meargă, era parțial conștient. Eram în etapa de coborâre, ne aflam pe la 7000 de metri. Am încercat să-l aducem jos, au venit mai multe echipe, mai multe elicoptere, dar în perioada aceea elicopterele nu ajungeau la acea înălțime. Eram pe o creastă pe care nu urca nimeni prea ușor…

Pe mine m-a înlocuit alpinistul elvețian, a venit în locul meu, cu medicamente. Iñaki a trăit până când echipa care a venit cu oxigen și chiar putea să îl ajute era la două ore distanță de cort. Era vreme rea, asta ne-a întârziat cam cu o zi. Altfel, erau șanse să-l salvăm…

Horia Colibasanu
Creasta NV – Dhaulagiri – partea de rută între 5000 și 7000 m

 

Porți cu tine vreun talisman în expediție?

Da, am la gât câteva talismane. Anul aceasta am luat cu mine și un șirag, un fir colorat, cu care se tot joacă fiul meu. A fost foarte încântat când eram în expediție și a văzut ce aveam cu mine!

Cred că am 4 talismane. Unul e un șiret primit de la Lama, în Nepal, ca o binecuvântare să fie înduplecate spiritele muntelui care te lasă să urci. Ăsta e un medalion de la un alt Lama, când am mers pe Annapurna, celălalt e un nasture din Kyrgyzstan, când am fost în prima expediție la peste 7000 de metri. E un nasture din argint cu coral.

Și asta e o piatră Xi. Sunt de fapt niște agate. Cică se găsesc în pământ.

„Cum adică în pământ?” – m-am întrebat când am aflat despre ele. Am citit apoi povestea lor. Se găsesc în Tibet, erau purtate de călugării tibetani și îi îngropau cu ele. De-asta le găseau în pământ…

Sunt cu atât mai valoroase cu cât au urme de șiret, sunt prelucrate… E o poveste întreagă cu pietrele astea. Poartă noroc, sănătate. Unele ajung să coste și 10.000 de dolari.

Medalionul meu era purtat de Iñaki. Se spune că așa se transmite karma: de la cel care îl are către cel care îl primește. Și, într-adevăr cumva, faptul că tot timpul el o scotea la capăt pe munte mi s-a transmis și mie. Mi l-a dăruit și apoi el și-a luat altul, dar care se pare că nu a fost la fel de norocos, pentru că în anul acela a și murit… Dar uite că ăsta pe care mi l-a dăruit mie încă este norocos! Țin destul de mult la el și nu l-aș da pe nimic.

Ai mai urcat pe Dhaulagiri prima oară în 2007 (pe ruta clasică) și ai revenit aici în 2019, în aceeași formulă de 3 sportivi pentru a deschide această rută – pe creasta nord-vestică a muntelui – dar ați fost nevoiți să vă opriți și atunci, din motive meteorolgice. De data asta ați cucerit aproximativ 1000 de metri în plus. De ce ați ales să deschideți o nouă rută tocmai spre acest vârf?

Nu mai sunt foarte multe vârfuri care să aibă rute noi fezabile. Fiecare munte are 6-7-8 rute pe care se umblă și cele nefăcute sunt cam la limita imposibilului! E foarte umblat deja Pământul ăsta… Pereți foarte înalți, foarte greu de urcat…

Peter Hamor a avut ultimul „optmiar” (vârf înalt de 8000 de metri) aici, pe Dhaulagiri. El a văzut zona asta, căuta un nou proiect și a zis: „uite, cred că zona asta ar putea fi folosită!” A citit despre creasta asta, s-a documentat, și a zis: cred că asta ar putea fi o rută nouă!

Noi am mai încercat să facem împreună o rută nouă pe Everest și una pe Manaslu (8.163m), dar, din păcate, nu am reușit nici una din motive de risc (vreme, zăpadă etc.)

Horia Colibasanu
Dimineața, în tabăra de bază, plecarea spre vârf – Horia Colibășanu, Marius Gane și Peter Hamor

 

„Acum 20 de ani era o perfomanță să urci Everestul cu oxigen. Acum nu mai este chiar la fel.”

Ne-am întors acum pentru că voiam să mai folosim corzile fixe montate de noi în 2019. Dacă stau foarte mult acolo se degradează. Le prindem cu niște pitoane și sunt fixate pe peretele muntelui. Și anul trecut am încercat să reajungem acolo, dar cu pandemia asta nu ne-au lăsat. Nu ne-au dat permise de vârf.

Și anul ăsta ne-am zis: „hai să mergem acum, poate mai găsim ceva!” Și, într-adevar, ceva am mai găsit, dar și foarte multe au fost distruse: cam 80%. Dar cele 20% rămase erau în puncte foarte importante ale traseului, deci ne-au ajutat.

Într-o astfel de expediție, cât de mare e satisfacția ta dacă ai ajuns sau nu până la vârf? Cât te bucuri de scopul atins și cât de drumul parcurs în sine?

În alpinismul de altitudine e bine să nu te cramponezi de un proiect.

La început, eram mai necăjit când nu reușeam. Mi se părea și că-mi va îngreuna găsirea de sponsori, de parteneri. Acum, făcând drumuri mai grele și având mai multă experiență, nu mai revin așa. Dacă știu că am făcut tot ce am putut, mă bucur de călătorie, nu de rezultatul ei, nu de punctul ultim atins.

E adevărat că alpinismul e pe vârfuri, ca fotbalul pe goluri. Dar uite că, după o experiență din asta mai la limită, își trece necazul că nu ai atins vârful! Am tras la maxim. În fiecare zi încercam tot ce puteam, nu ne-am menajat. Anul ăsta nu a reușit nimeni să urce pe Dhaulagiri, nici măcar pe ruta clasică, cu oxigen și cu șerpași, deci o misiune de cinci ori mai ușoară decât a noastră!

Horia Colibasanu
Tabăra de bază – 4000 m – noaptea

 

Citește și: Traducătoarea Alexandra Coliban a pornit pe urmele mamei dispărute într-o expediție pe Dhaulagiri (Himalaya) acum 30 de ani. Cum a fost întâlnirea cu ultimul om care a văzut-o în viață?

Am vorbit mult despre colegi și despre echipă. Cât de important este, când pleci la un astfel de drum, să ai o relație caldă, o prietenie sinceră cu cei cu care pleci? Cât contează abilitățile lor tehnice, să spunem, și cât latura umană?

Totul contează. Pentru că dacă cineva nu se poate înscrie fizic sau tehnic în echipă, echipa „șchioapătă” rău și nu suntem mulți. Aspectul uman contează și el.  Caracterul e esențial. Nu poți sta două luni în cort – cam cât durează o expediție – cu cineva morocănos sau mereu nervos. Cât despre calitatea morală, gândește-te: omul ăla ține în mână o coardă la al cărei capăt se află viața ta… Îți ține viața în mână.

Și când a fost povestea cu Iñaki, mă întreba lumea cum mi-am riscat viața… Păi, am făcut ceea ce sunt sigur că și el ar fi făcut pentru mine! Nu m-ar fi lăsat. El știa asta, eu știam asta, de-asta mergeam împreună.

„Da, dar nu oricine face chestia asta!” – mi s-a spus.

„Da, dar nu oricine ajunge pe creasta estică a Annapurnei, unde au ajuns 5-6 oameni în toată istoria!” Deci e o selecție foarte fină…

Unul dintre primele lucruri despre tine pe care le află orice cititor care intră pe site-ul tău este faptul că ești un „alpinist pur”. Altfel spus, cucerești vârfurile planetei noastre prin forțe proprii, fără a utiliza oxigen îmbuteliat. De ce această alegere? Ce îți aduce în experiența cu muntele această opțiune?

Acum 20 de ani era o perfomanță să urci Everestul cu oxigen. Acum nu mai este chiar la fel.

În primul rând, oxigenul schimbă efortul. E ca și cum te-ai dopa, îți dă foarte multă putere. Și, de obicei, cei care merg cu oxigen merg și cu șerpași (ghid montan din populația locală), deci sunt foarte ajutați. Iñaki spunea că să urci cu oxigen astăzi e ca și cum ai face turul Franței cu motocicleta! Deci e o altă experiență și nu are prea mare legătură cu sportul.

Horia Colibasanu
Tabăra de bază după ninsoare

 

„Ne place să ne facem câte un platouaș cu salam, slănină, cașcaval, ceapă, usturoi, chestii foarte românești!”

Ce s-a schimbat în ultimii 20 de ani în alpinism? S-au schimbat echipamentele – care te ajuta enorm, acum rutele sunt mult mai populate, sunt bine asigurate, sunt corturi peste tot, sunt firme mari care pun o întreagă infrastructură la dispoziție. Sunt prognoze meteo mult mai exacte și toate astea fac o ascensiune mult mai simplă. Avem inclusiv bocanci cu baterii, încălziți!

Noi nu putem căra foarte mult pentru că nu mergem cu șerpași. Dar cei care merg cu șerpași (și le cară ei lucrurile) au și veste încălzite, mănuși încălzite; duce șerpașul bateriile, deci trai, nu glumă!… Șerpașii cară, te ghidează, pun cortul, îți fac ceai, te ajută foarte mult.

În timpul când ești în Timișoara, te antrenezi constant sau doar înainte de o nouă expediție? Cum îți păstrezi condiția fizică?

Mă antrenez constant, încerc să fac asta zilnic. Merg cu bicicleta de șosea, merg la sală, alerg, joc fotbal – iar eu neștiind fotbal mai mult alergJ – am niște roller schi-uri, iarna sunt la schi, în weekend pe munte cât pot de mult. Doar când vin din expediție o las mai moale… Săptămâna asta, de exemplu, doar am alergat… de la un interviu la altul.

Ce cuprinde rucsacul tău în astfel de expediții ca cea de pe Dhaulagiri? Cam câte kilograme porți în spate?

Depinde: dacă merg în Făgăraș pot să merg cu 30 de kilograme. De la 6000 de metri în sus mergem cu 6-7-maxim 8 kilograme. Expediția asta am avut vreo 15 kilograme în spate.

Ce duceam cu noi? Păi cortul, gaz pentru a face apă (din zăpadă topită) – trebuie să bem cam 4 litri de apă pe zi – primus (arzător-aragaz), foarte puțină mâncare, telefonul prin satelit, căciuli, mănuși, echipament, costumul de puf, cască, pioleți, colțari (deci toată partea tehnică). Marius își lua Sudoku, eu un The Economist, un MP3 player mic, ceai etc.

Horia Colibasanu
Marius Gane, pe horn, la 4700 m

 

 Ce mâncați pe munte?

Nouă ne place să ne facem câte un platouaș cu salam, slănină, cașcaval, ceapă, usturoi, chestii foarte românești!

Dar acum, pe motiv de greutate, am folosit mult mâncare liofilizată: sunt niște plicuri în care pui apă și ai inclusiv varză à la Cluj, paste bolognese etc. E o firmă specială – liofood (Polonia) – care face niște serii mici. Prepară o oală de mâncare, din care se scoate apa nu prin fierbere, ci prin înghețare. Așa nu se pierd la fel de multe vitamine și gust. Important este că ne trebuie mâncare cât mai ușoară, de-asta trebuie eliminată apa din ea.

Ce înseamnă o expediție de acest gen din punct de vedere financiar? Cât de greu este să convingi sponsori sau parteneri să te susțină?

O expediție la altitudine de genul ăsta înseamnă de la 10-15.000 de euro, până la  vreo 40.000 – pe Everest. Dacă vrei și diverse aspecte de confort – elicopter, șerpași, oxigen etc. – ajungi și până la 80.000. Dar noi nu dăm banii pe prostii!

Pentru mine acum e mai ușor, că fac de 20 de ani asta: interviuri, discursuri, îmi e mai ușor astăzi. Acum mă cunoaște lumea. La început a fost greu: am primit prima oară… 50 de lei sponsorizare! După 4-5 ani, am primit 1000 de euro. Am mers foarte mult pe banii mei.

Acum mă ajută și că am construit o „infrastructură”: am o echipă, cineva se ocupă de sponsori, cineva de presă, mai mulți oameni pentru Social Media… Toate astea mă ajută.

La Everest a fost efortul mare. Acolo numai taxa de vârf este 10.000 de dolari. Nu primești permis de urcare fără să plătești. La orice vârf e valabilă taxa, peste 6000 de metri. Cele de 6000 costă vreo 200-300 dolari, iar cele de 8000 sunt cam 2000 de dolari, mai puțin Everest care e 10.000, din cauza notorietății! Și și așa e aglomerație! Cred că și dacă ar fi 50.000 taxa tot ar fi aglomerat pe Everest!

Horia Colibasanu
Horia și Marius, pregătiți de ascensiunea în horn

 

Horia Colibășanu: „Am primit prima oară… 50 de lei sponsorizare! După 4-5 ani, am primit 1000 de euro”

Ți-ai întemeiat o familie în Timișoara, ești căsătorit și ai doi băieți (11 și 7 ani). Cât de complicat este să îți urmezi pasiunea când te așteaptă cei dragi acasă? Cum resimt ei riscul la care te expui?

Nu știu cât de greu le e lor. Soția așa m-a găsit, așa m-a luat! Acum am simțit că le-a fost mai greu, copiii mă întrebau despre avalanșă. Și în viață e important cu cine pleci la drum, la fel ca în alpinism…

După ce revii acasă din astfel de experiențe-limită, nu se întâmplă să te gândești niciodată la renunțare?

Nu, dar mă gândeam să îmi iau acum un an de pauză. Chiar dacă nu am atins vârful, efortul a fost foarte mare. Mai aveam 2 zile să atingem vârful și gata eram…

N-a fost să fie, dar de muncit 2 luni… ne-a ieșit pe nas un pic!

Cât de greu este să te readaptezi aici la revenirea dintr-o expediție? Fizic și… emoțional?

Emoțional nu e mare lucru. Dar fizic, da, ești mai obosit, nu dai randament. După vârful K2 – prima mea expediție la 8000 m – am venit „rupt”: 2 luni mi-au trebuit ca să-mi revin fizic.

Sau expediții în care îți mor prieteni… După momentul din 2008 cu Iñaki, mi-a luat aproape un an să mai vreau să merg în Himalaya. Nu mai vedeam rostul așa bine… Rămâne un loc foarte gol după ce îți moare un prieten bun și muntele nu-și mai găsește prea bine rațiunea de a fi în condițiile astea.

Horia Colibasanu
Pregătind echipamentul pentru cățărare

 

Ce te cheamă mereu către munte? De ce îți este dor când ești aici?

Îmi place pur și simplu, îmi e greu să descriu ceva anume. Să aud zăpada scârțâind, să simt frigul – mie-mi place frigul! – să simți cum te încălzești de la efort, să văd înălțimile alea himalayene, să simți cum se vede totul din ce în ce mai mic și mai jos…

După o tură foarte lungă, care ține și 12 ore, de exemplu la coborârea de pe vârf, e așa o stare de oboseală care pleacă de la corp și aproape că-ți amorțește creierul. Când te întinzi în cort ești stors. Mie-mi place senzația aia… Să poți să storci totul din tine, să dai ultima picătură de energie. Parcă te și golește de gânduri. Ai așa o stare, la limita epuizării, dar e o stare interesantă pentru că treci de un prag de efort și nimic nu mai contează. Nici cel mai rău lucru din lume nu mai contează! E o senzație pe care aici nu o prea atingi, eu nu o pot reproduce acasă.

Dar invers, de ce îți este cel mai dor când ești pe munte?

Familia, internetul, motocicleta, munca mea de la cabinet, echipa mea de acolo, berea, bazinul, … foarte multe îți lipsesc! Acolo nu ai aproape nimic. Ai cărți. De fapt, cu asta e invers! Uneori aștept să plec în expediție să mai am timp să citesc o carte…

Horia Colibasanu
Echipa înaintea zborului spre tabăra de bază, împreună cu Nim Nuru sherpa, managerul companiei ce organizează logistica expediției

 

Cum a început povestea ta cu muntele? Ce te-a condus către alpinism?

Mai mergeam la bunici, la Sibiu, la munte. Dar în clasa a 11-a aproape am fugit de acasă – că ai mei nu mă lăsau! – și am plecat cu un grup de prieteni pe platoul Bucegilor. Cu cortul, cu ursul, cu toate dintr-o poveste de genul ăsta!

Senzația aia de libertate, să pleci cu rucsacul în spate și să ai în el totul după tine, să fii complet independent, mi s-a părut extraordinară!

Așa că am vrut să mă întorc pe munte. Apoi am mers, în studenție, la Clubul Alpin din Timișoara, am învățat să mă cațăr, am fost apoi iarna pe munte… Erau alpiniști care îmi spuneau: „uite, pe acolo o să mergem!”

„Pe acolo e imposibil” – îmi spuneam atunci…

Citește și: Cei mai buni căţărători din lume

Și am văzut niște lucruri pe care nu mi le imaginam și care m-au acaparat…

Dacă nu mergeam un weekend la munte eram „praf” următoarea săptămână, dacă mergeam, eram alt om! Mediul, prietenii, totul îmi plăcea!

Am plecat în Caucaz în gașcă, a intervenit deci apoi și factorul aventură. Când am mers în Caucaz ne-a dat armata jos, ne-a căutat de droguri, ne furau alții lucrurile în tren…

Senzația asta că reușești să urci! Mi-am dat seama că eu nu sunt de stat pe plajă, mă plictisesc! Între a merge la mare și a merge într-o expediție, pentru mine e o diferență între a fi în pușcărie sau liber în oraș! La mare, sunt ca la pușcărie.

„Datorită stomatologiei, am putut să fac alpinism”

În afară de alpinism, mai are vreo altă pasiune Horia Colibășanu?

Îmi place să citesc – într-o vreme îmi plăcea să citesc istorie, în special despre al Doilea Război Mondial, cărți de medicină, de sport ș.a. – îmi place să bricolez, să-mi repar mașina singur…

Am început să scriu și o carte despre expedițiile mele, dar timpul nu îmi ajunge încă… Acum încercăm să facem, pentru început, o carte pentru copii, o versiune prescurtată a cărții mari. Niciodată nu am suficient timp pentru câte aș vrea să fac!

Am și o autorulotă cu care merg cu copiii prin Europa. Când nu terminăm un muzeu, dormim în fața muzeului și continuăm a doua zi!

Horia Colibasanu
La o cafea în cort, la 5000 m

 

Dacă mâine ar fi să pleci într-o nouă expediție, către ce te-ar conduce ea?

Aș merge undeva mai ușor. L-aș duce pe fiul meu cel mare pe un munte. L-am întrebat: „Nu vii cu mine-n expediție?”

„Nu, am școală, am treabă.” – mi-a răspuns el.

Nu știu ce s-a schimbat între timp – dar îl voi întreba zilele astea!

„Tata, știi, m-am gândit, aș vrea să vin cu tine-n expediție!” mi-a zis acum. Și aș vrea să-l duc undeva până-n tabăra de bază, că asta se poate.

El a fost cu mine pe niște trasee unde nu el a fost ultimul! E destul de bine antrenat, face și schi, am fost odată cu el la minus 17 grade! Dacă îmi va călca cumva pe urme – deși sper că nu! – măcar să învețe de la mine partea asta de prevenție, partea medicală etc. Să nu facă prostiile pe care le-am făcut eu la început!

În timpul când nu ești pe munte, ești medic stomatolog în Timișoara. De ce stomatologia? Cum se îmbină meseria ta cu pasiunea pentru alpinism?

Când am terminat liceul, aveam un spectru larg de posibilități. Făcusem mult atletism, nu mă omoram cu învățatul…. Învățasem fizică. Opțiunile erau IEFS-ul (facultatea de educație fizică), să merg la SRI – nu știu de unde auzisem de la prieteni că e ceva interesant – m-am gândit apoi la Construcții și la Medicină.

Și, ca să nu depind de un spital, tata, care era dependent de diverse pe șantier – ca inginer constructor – mi-a zis că e complicat ca medic, mai ales când se întâmplă crize. Ca stomatolog, tot timpul ai de lucru și ești mai independent. Datorită stomatologiei, am putut să fac alpinism. Și din punct de vedere financiar, dar și ca să pot pleca 2 luni pe an. Nu toată lumea poate pleca atâta în concediu. Doar că atunci când muncești, trebuie să tragi tare la cabinet – și calitativ și cantitativ.

Horia Colibasanu
Peter Hamor și Marius Gane, în ascensiune spre Tabăra 2

 

Care este lecția cea mai importantă pe care ți-a transmis-o muntele și pe care ai adus-o în viața cotidiană?

Cred că cel mai important, de departe, muntele m-a învățat despre importanța caracterului uman. Dacă ai de-a face cu un om  de caracter, poți merge înainte și lucrurile vor fi bune. Fără caracter nu se poate construi nimic. Educația e o spoială care se adaugă, inteligența e o calitate importantă, dar nu vitală. Cred că mulți dintre cei care au diverse probleme de viață, de cuplu ș.a. nu au pus pe primul loc caracterul celor cu care au de-a face. În alpinism, am învățat mai puține despre munte și mai multe despre oameni…

Pentru că muntele, în final, e un morman de bolovani. O fi înalt, dar înveți în primul rând despre tine și apoi despre ceilalți.

Și mai important este să-ți educi copiii în direcția asta. Nu prin vorbă, ci prin exemplu personal și prin faptul că îi duci într-un mediu curat, de oameni de caracter. Dacă nu, peste 20 de ani ți se întorc toate în cap și te întrebi: „dar nu știu de ce copilul meu se droghează?” Ca părinți, vom fi până la urmă niște părinți îngrijorați, indiferent de ce munți ai urcat și de ce cărți ai scris…

Și, în încheiere: care e cel mai frumos moment pe care l-ai trăit până acum pe munte, ce ai scrie în cartea ta?

Au fost multe momente frumoase. Probabil, ca emoție pură, cred că cel mai intens a fost atunci când eram abandonați pe Annapurna și am aflat că vine un elicopter cu oxigen și cu cei mai buni alpiniști din lume.

Atunci a fost un moment de euforie… pentru că am început să sper că nu vom muri amândoi – și eu și Iñaki – acolo sus pe munte. Chiar dacă erau șanse mici, am sperat atunci că poate vom trăi amândoi… Dar două ore au făcut toată diferența. Atunci mi-am dat seama, că în orice lucru, cea mai importantă e speranța…

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO