Horia Ghibuțiu, jurnalist și scriitor: „Presa din 2018 și-a pierdut din prestigiu și din autoritate, însă nu și din influență”

Horia Ghibuțiu face parte din liga veche de jurnaliști. Acum, aș spune eu, nu este numai jurnalist, poate fi considerat și scriitor. A lansat o carte, o carte cu postări din social media pe care le scris în timp ce călătorea cu metroul. „#În timp ce tu dormeai” este titlul cărții și așa cum îi spuneam și lui, până să știu despre ce e vorba în carte mi-am imaginat un roman polițist sau o poveste de dragoste. de fapt, este un titlu excelent ce surprinde exact esența cărții: în timp ce unii dintre noi dormim, alții călătoresc cu metroul sau cu alt mijloc de transport. și pentru cine nu stă numai cu ochii în telefon, în metrou se desfășoară adevărate povești.

Horia Ghibuțiu are el însuși o poveste personală, este totuși jurnalist și practică meseria asta de foarte mulți ani, așa că am trecut de la carte la presă, de la gazetărie iarăși la carte, dar nu am trecut nici peste perioada în care Horia coordona FHM, revistul acela de gen masculin :).

 Ultimul tău loc de muncă în presă?

Cu toată franchețea, n-am plecat din presă – jobul de producător al emisiunii „Morning Glory cu Răzvan Exarhu” mi se pare că are de-a face cu presa, de la selecția subiectelor până la munca în echipă. Iar înainte, în cadrul aceleiași companii, am lansat Un site de muzică, tot jurnalism se cheamă că am făcut!

Când te-ai gândit că ai putea să te faci scriitor și în ce context?

Ha-ha, sună destul de pompos „scriitor”, încă nu consider că aș merita apelativul, doar pentru că am publicat o carte. Sau poate că în mintea mea a fi scriitor înseamnă să scrii beletristică, or, ceea ce fac eu în volumul „#ÎnTimpCeTuDormeai” pare să aibă niscaiva trăsături literare, însă, vorbă veche, mai e mult până departe! Cât privește primul gând, ehei, m-a bântuit încă de când frecventam cenaclul literar din „Matei Basarab” și scriam tentative de nuvele polițiste cu final neașteptat!

Cum ai devenit jurnalist?

Povestesc în carte – cumva, am simțit că am aparținut acestei bresle de când scriam cronici după meciurile de fotbal cu nasturi! Propriu-zis, jurnalist cred că ești, nu devii, găsesc că e o ocupație vocațională: dacă simți chemarea, cu asta te vei ocupa. Pentru conformitate, angajarea mea la cotidianul „Tineretul liber”, în 1990, poate fi considerată cea care a atestat apartenența mea la această nobilă, dar scăpătată, profesie.

Îți amintești prima zi în care ai luat contact cu presa, primul loc muncă și despre ce ai scris?

Sunt mai multe momente – aș începe cu cel în care, adolescent fiind, m-am trezit că-mi răspunde Andrei Partoș la Poșta Redacției, în revista „Săptămâna” (circa 1986). Eu îi trimiteam considerații despre muzica ascultată la Europa Liberă, dumnealui îmi publica destul de des crâmpeie din acestea, eram fudul cum nu-ți imaginezi: îmi amintesc de un moment în care eram afundat tot în revista deschisă larg. Mergeam pe Calea Victoriei, un prieten mă ținea de cot ca pe un nevăzător, în timp ce eu trăiam voluptatea unică de a-mi vedea numele tipărit… Înainte de „Tineretul liber”, și asta istorisesc în carte, am făcut o cronică de fotbal în „Libertatea”, în iunie 1990. Nu mai știu titlul original, căci mi l-au schimbat și a apărut „Progresul redivivus”.

Bănuiesc că toate mediile în care ai lucrat ți-au fost dragi (sau pe-acolo), dar trebuie să fie unul despre care ai simțit că te caracterizează cel mai bine… Care a fost acesta? Radio/presă scrisă/ tv/ online?

Cred că presa scrisă e cel mai aproape de felul meu de a comunica. Însă mă consider jurnalist „tradigital”, asta înseamnă tradițional, dar care se manifestă și în mediul digital, uite, acum am un proiect pe blog, „100 de români care mă inspiră”, cu care îmi place să mă fălesc – zic că ar fi avut loc și într-un ziar tipărit, și pe blogul meu de la Adevărul, unde, uf, n-am mai apucat să scriu…

Ce a însemnat pentru tine perioada FHM?

Sigur că a conduce o publicație de expresie masculină presupune și o doză de superficialitate, dar am amintiri duioase legate de perioada FHM (nu, nu doar cele de la ședințele foto cu celebrități sumar echipate!). Însă și acolo îmi place să cred că făceam presă, de la publicarea unor comentarii ale unor condeie respectate – Radu Paraschivescu, Adrian Georgescu, Andrei Crăciun, Vlad Stoicescu – până la realizarea unor dosare de presă solide, bunăoară, cel dedicat mișcării „Occupy”.

Ești din liga veche de jurnaliști, lucru ce te îndreptățește să-ți dai cu părerea: cum ți se pare ție presa anului de grație 2018? Cine suntem și către ce ne îndreptăm din punct de vedere media?

Presa din 2018 e fix cum era și odinioară, doar că un pic disipată și regrupată. Și-a pierdut din prestigiu și din autoritate, însă nu și din influență. Pare o nouă dezordine mondială, cu toate acestea, oameni care slujesc adevărul bine spus se găsesc din plin, așa cum cred că s-a văzut și pe 10 august 2018, când am asistat la un media coverage impecabil.

„În timp ce erai ziarist” aș spune că indiferent de patron/mogul/interese financiare sau politice, presa avea o linie orientată către democrație. Azi?

Ca la începuturile sălbatice ale presei libere din România, există presă democrată și presă nedemocrată! Sigur că din păcate sunt mai vizibili acum cei care par să fi moștenit non-valorile de la publicații de sumbră amintire, gen „Infractoarea mov” ori „România mare”…

Ce idei ar trebui să-l mâne în luptă pe un jurnalist?

Ideea de a căuta și documenta adevărul. Și de a-l prezenta chiar dacă e neconvenabil.

Hai să ne întoarcem la carte. Unde mergeai tu dimineața cu metroul atunci când ai început să faci acele însemnări în social media?

Mulțumesc pentru întrebare, la serviciu mergeam, unde, pe la 5.25, mă apucam de treabă!

Înainte de a citi cartea, poți să-mi dai exemplul unei povești întâlnite în timp ce „eu dormeam”?

Sigur, încă mă frământă povestea nedeslușită a unei femei care se suia la Dristor, se așeza și pândea eliberarea ultimului scaun din ultimul vagon, pe partea stângă, pe care-l ocupa invariabil după ce altă femeie cobora la Obor. De ce nu se așeza de la capăt pe acel scaun e un mister pe care nu-l pot risipi.

Când am văzut titlul mă așteptam la un thriller, nicidecum la niște însemnări din timpul călătoriilor cu metroul. Cum ai ales acest titlu?

L-a ales soția mea, cu tot cu hashtag, fiindcă exprimă esența lucrurilor pe care le fac eu, iar alții, mai puțin: merg, mă gândesc și scriu în timp ce alții dorm.

A fost greu să te faci scriitor? Adică a fost greu să convingi o editură să-ți publice cartea?

Slavă Cerului, n-a fost, admit însă că e posibil să fi contribuit un pic și cei 28 de ani de presă care au adus un strop de notorietate. Habar n-am cum stau lucrurile de fapt, dar îmi place să cred că am o reputație acceptabilă.

Crezi că va fi la fel de citită precum erau de urmărite postările tale din social media? Ce așteptări ai de la această carte?

Îmi doresc să fie citită de cât mai mulți oameni, însă nu pot controla fenomenul: din momentul publicării, aceste scrieri nu-mi mai aparțin, sunt ale fiecărui cititor, e dreptul acestuia de a le interpreta în fel și chip.

Vom avea un volum II sau un alt subiect? Bănuiesc că odată ce ai prins gustul scriiturii, e greu să nu te gândești la ce va urma…

Așa credeam astă-vară, că la reluarea emisiunii după vacanță va urma un nou „sezon” de postări, însă ne-am mutat, avem un sediu de care mă despart cinci minute cu metroul, dacă aș scrie în acest interval, aș avea răgaz doar pentru „haiku”- uri.

De ce Morning Glory? De ce nu editorial sau analiza actualității socio-politice? Poți să strigi la Rock FM atunci când vocea ta are ceva de spus? Te îngrădește ceva sau cineva?

„Morning Glory” – pentru că atunci când a venit Răzvan Exarhu în companie, am găsit că e o ocazie splendidă să lucrăm din nou împreună. Pot să strig cât poftesc la Rock FM, dar nu pentru asta sunt plătit, așa că nu strig. Nu mă îngrădește decât rigoarea profesională. Iar editoriale și analize, să fiu iertat, în peste un deceniu de presă cotidiană, am scris de am șters vopseaua literelor de la tastatură. A fost interesant, n-am epuizat ce aveam de comentat, doar că am ales alte forme, cum ar fi chiar această carte.