Life StoriesSports
Life StoriesSports
Horia Tecău: ”Când corpul cedează, mintea îţi joacă feste şi te apucă disperarea sau îndoiala, îţi rămâne un singur refugiu: credinţa!”
Monica Tănase
|Reading time: 12 mins
Share this article

Horia Tecău este unul dintre cei mai titraţi campioni de la noi. A câştigat câteva dintre cele mai râvnite titluri ale sportului alb: numărul 1 mondial la Wimbledon, în 2015, US Open, în 2017, şi medalia olimpică la Rio de Janeiro.

Victoriile repetate l-au adus în atenţia publică nu mai mult decât actele de caritate în care a ales să se implice. Astfel, anul trecut, Horia Tecău a devenit ambasador UNICEF Romania, a primit premiul ”Arthur Ashe” pentru acţiuni umanitare, iar în 2015 a devenit unul dintre donatorii care au susţinut Fundaţia Salvaţi copiii în campania pentru dotarea maternităţilor din România cu aparatură destinată îngrijirii copiilor născuţi prematur. Donaţia s-a ridicat la suma de 60.000 de euro, iar banii au ajuns la spitalele din Constanţa şi Arad.

De ce ai ales să te implici în cauze de binefacere?

A fost un moment în care am simţit că vreau să întorc o părticică din ce am primit, acolo unde este nevoie de ea. Şi m-am gândit unde ar fi cel mai bine să o fac. Mi-au venit în minte copiii, mai cu seamă aceia care nu se pot ajuta singuri, iar nevoile lor sunt primare, de supravieţuire. Atunci am avut o discuţie cu Amalia Năstase şi cu Salvaţi copiii. Am fost în maternităţi să vizitez secţiile, şi la Constanţa, şi la Arad şi m-a copleşit pasiunea oamenilor care muncesc acolo (asistentele, doctorii). Iar la Constanţa chiar am discutat cu o asistentă care încerca să îmi spună că trebuie să ne grăbim pentru că le vine un născut prematur. Şi atunci am aflat un lucru foarte greu de suportat pentru mine: lipsa echipamentelor îi pune pe medici în situaţia de a alege între copii: pe cine ajutăm, pe cine lăsăm să mai aştepte? Decizii imposibil de luat, pe care specialiştii acestor maternităţi le înfruntă zi de zi, din simplul motiv că sunt mulţi copii cu nevoi şi prea puţine aparate. Iar acest necesar de echipamente la nivel naţional este ceva ce doar o intervenţie a Ministerului Sănătăţii îl poate rezolva. Noi facem ce putem, dar ce facem noi nu este de ajuns.

UNICEF în România/Gonzalo Bell

Tabloul e limpede: un sportiv care are nişte bani disponibili identifică o cauză şi donează. La un nivel mai profund însă, care sunt resorturile care te-au determinat să dai folosinţă celor 60.000 de euro într-o cauză umanitară?

Sunt mai multe trăiri asociate momentului în care am decis să fac lucrul ăsta. Şi am învăţat sau, mai bine zis, credinţa m-a învăţat să fiu generos şi să ajut unde pot. Iar când am putut-o face, mi-am dat seama că am lucrat cu mine să mă pot dezvolta, să am mai mult, să ajut mai mult. Ca să ajuţi trebuie mai întâi să ai şi, ca să ai, trebuie mai întâi să fii. Iar această acţiune de a fi, de a trăi şi de a ”creşte” m-a ajutat enorm. Şi, oricât de bizar ar părea, doar atât am făcut până acum, am ”crescut”, fie că vorbim de activitatea sportivă, de cea socială sau de mine.

Poate că multă lume nu înţelege discursul credinţei, dar poate înţelege argumentul motivaţiei. În momentul în care mi-a venit gândul că vreau să ajut cu o parte din ce câştig s-a schimbat ceva: când merg la antrenamente şi îmi vomit ficaţii pe terenul de tenis sau pe stadion gândul acesta îmi dă forţă. Şi mă rog ca Dumnezeu să mă ajute să reuşesc să trăiesc toate experinţele astea şi prin ele să învăţ mai mult şi să ajut.

Iar ajutorul nu trebuie să fie neapărat financiar, poate fi prin energie, prin prezenţă, prin cuvinte şi nu doar cu bani. Aici greşeşte multă lume: trebuie să ai bani să ajuţi. Dacă ai o oră liberă din timpul tău, să îi ajuţi pe copiii sau pe familiile care au nevoie, cu ce ştii tu să faci: eşti constructor, eşti farmacist, eşti profesor de engleză, antrenor de atletism! Le dai energia ta şi un zâmbet copiiilor şi este deja un mare câştig pentru ei şi un efort mic pentru tine.

Eu am avut noroc. M-am apropiat mai mult de Biserică, de credinţă, am vorbit mai mult cu cei din jur şi mi-am găsit nişte părinţi spirituali care m-au ascultat şi m-au învăţat. Aşa a început să se formeze o înţelegere înăuntrul meu.

UNICEF în România/Christian Kostyak

Rutina unui sportiv de performanţă ţine mai degrabă de adrenalină, competiţie, călătorii, aventură şi nu pare a avea multe în comun cu Biserica, smerenia, postul şi rugăciunea. Cum ai lăsat aceste revelaţii să ajungă la tine?

Vin dintr-o familie care merge la biserică mereu. Şi, chiar dacă pe noi, când eram copiii, nu ne-au obligat să mergem în fiecare duminică la biserică, ne-au dus o vreme şi ne-au spus ce era de spus. N-am înţelesi mare lucru şi a urmat o perioadă când am pierdut contactul cu biserica, m-am mutat în America, turnee, muncă, acumulare şi am revenit în Europa. Dar cumva, simţeam că am nevoie să mă întorc în acelaşi loc: la rugăciune şi la credinţă. Am umblat singur prin toată lumea şi am trecut peste încercări incredibile iar credinţa m-a ajutat ca în acele momente să mă găsesc şi să continuu. Apoi au apărut oamenii care m-au ajutat şi ascultat.

Când a început acest proces de căutare a sinelui?

Cred că a fost acolo de mult timp. Dar conştient de el am devenit acum vreo 4-5 ani, poate chiar mai mult.

Căutam fără să ştiu exact ce caut. Căutam un pic de linişte, încredere, împlinire sufltetească. De mic am învăţat să îmi doresc să evoluez, ca sportiv, dar şi fizic sau spiritlual. Din acest motiv citeam tot timpul, eram curios, vorbeam cu toţi specialiştii,  iar asta cred că m-a ajutat să ajung la un nivel sportiv destul de înalt.

Succesul acestor ani, să zicem după 2015, cei mai productivi ani ai mei, se datorează şi credinţei în Dumnezeu.

Atunci când nu crezi eşti foarte pragmatic şi ajungi să crezi doar ce vezi şi ce se întâmplă. Un copil care creşte crezând doar în ce este palpabil, vizibil în jurul lui, ajunge să nu poată crede într-un vis, în medalii olimpice sau turnee câştigate. Nu le vede şi nu le crede. Trebuie întâi să creadă că pot fi ale lui. Iar acest exerciţiu al credinţei este, de fapt, cel mai greu. Este o depăşire a unor limite pe care singuri şi cu bună ştiinţă ni le punem. Iar pe mine credinţa m-a ajutat să trec peste acest neajuns. Să cred că pot să fac nişte lucruri pe care nu le-am făcut şi în care nu credeam când eram mai mic. Voiam să le fac, mi le doream dar mi se păreau de neatins sau mă vedeam incapabil să le ating.

UNICEF în România/Gonzalo Bell

Cine te-a însoţit în tot travaliul ăsta?

Au fost mai mulţi părinţi spirituali. Am făcut şi câteva drumuri la muntele Athos, un loc absolut special, cu mult har, încât nu-mi vine să îl povestesc pentru că simt că nu i-aş face cinste.

La mine dorinţa de a ajuta a venit într-un moment în care mă simţeam împlinit profesional: câştigasem ce era de câştigat, călătorisem în locurile visate. Dar simţeam că lipseşte ceva.

Jocul nu se termină niciodată, vrei mai mult şi mai mult, victorii, trofee dar astea nu aduc neapărat fericirea şi împlinirea. În schimb, dacă pun în competiţie scopul sau motivaţia potrivite, pot să joc tenis de acum până îmi cad picioarele.

Ca să rezum, când joc, când mă antrenez, mă gândesc: nu joc doar pentru mine, iar ideea asta îmi dă o forţă greu de explicat în acele momente. Când corpul cedează, când mintea îţi joacă feste, tragi cu corpul, chiar dacă te doare, tragi cu mintea şi îţi zici că poţi, că vei face faţă, iar asta ajută, bineînţeles. Dar după aia, când ajungi în nişte momente de descurajare sau dubii atunci îţi mai rămâne un singur refugiu: credinţa. Iar asta este cea mai puternică.

Şi cum ai descoperit tu forţa asta?

Prin exerciţiu, rugăciune, disciplină spirituală. Sigur, e un efort, o muncă nesfârşită, dar ştii unde poţi să ajungi, încât pe urmă devine prea greu să renunţi. Poţi doar să îţi dai seama că nu faci suficient, dar nu poţi să renunţi.

Aşa s-au născut şi acţiunile umanitare de care m-am ocupat. Nu ţin neapărat să vorbesc despre ele şi nu le pomenesc în interviurile de presă mondenă sau sportivă pentru că multă lume nu cred că este pregătită să asculte şi nici nu îmi vine să trâmbiţez despre asta pentru că este total opusul învăţăturii mele.

Cu ce rămâi tu?

Rămân cu experienţe şi împliniri sufleteşti pe care nu le-aş putea avea altfel. Poţi să câştigi orice turneu, orice medalie. Sunt şi ele împliniri. Altfel de împliniri. Dar această contribuţie la mine, la omul Horia, pentru că totul pleacă de la om şi de la încercările mele de a fi mai generos, mai smerit, mai săritor cu oamenii din jur, mai iubitor, toate învăţăturile le iau din credinţă.  

Să povestim despre începuturile tale, în care descoperi că vrei să te apuci de tenis!

La început a fost înotul. La 5 ani. Doar că s-a închis piscina, de la Parc Hotel din Mamaia, şi a fost transformată în sală de Bingo. Aşa că ne-am reorientat. Spre tenis. Aveam 6 ani. De ce tenis? Pentru că tatăl meu, fost jucător de baschet la nivel naţional, cunoştea nişte antrenori de tenis şi trăise perioada cu Ilie Năstase şi Ion Ţiriac la televizor. ”Ce frumos e tenisul! Un sport curat, elegant! Vreau şi eu aşa ceva pentru copiii mei” Şi ne-a dus la tenis. Fratelui meu nu i-a plăcut şi a renunţat după vreo trei ani, dar eu am continuat. Eram cumva talentat, îmi plăceau echipa, jocul. Antrenamentele îmi plăceau mai puţin. Eram un copil, voiam să mă joc, să dau mingile peste tot, nu să fiu disciplinat. Dar finalmente sportul te învaţă lucrurile astea. Dacă vrei performanţă, ai nevoie de disciplină.

Vorbim despre un sport costisitor. Era la fel şi când ai început tu?

Era un pic mai accesibil pentru că te puteai duce la un club sportiv şcolar, unde trebuia să iei doar echipamentul, în rest, orele erau plătite de şcoala sportivă, inclusiv antrenorii. Părinţii mei au început să plătească abia când am vrut mai mult, am vrut performanţă. Altfel, doar să joci tenis, adică de două-maximum trei ori pe săptămână, chiar şi acum poate oricine cu eforturi financiare mărunte.

Dacă vrei performanţă însă intri în altă zonă de investiţie, pentru că ai nevoie de antrenor performant, de călătorii, de avioane plătite, de echipament mai bun sau nutriţie mai bună.

Cum e să pleci la 14 ani peste Ocean?

Era un vis atunci. Gândeşte-te că plecam din Constanţa unde iernile mă antrenam în nişte săli de sport, cu alţi 7 băieţi în sală, pierdeam mingi printre porţile de handbal sau pe sub coşurile de baschet. Erau nişte condiţii groaznice. Şi am primit o bursă la Academia de Tenis din Florida. Era Disneyland-ul jucătorilor de tenis. Pentru mine, să ajung acolo a fost o binecuvântare. Nu mai voiam să plec. E greu de înţeles, ştiu, dar jucătorii de tenis, cei care îşi doresc de-adevăratelea să joace, înţeleg. Când ajungi într-un astfel de loc unde ai condiţii, antrenor, preparator, trebuie doar să vrei să joci şi joci.

Cum ai ajuns să primeşti această bursă?

Eram un jucător bun la nivel internaţional, eram în primii 10 mondial la categoria mea de vârstă. Există un campionat mondial al copiilor, la 12,  14, 16 ani. Iar companiile de management sportiv sunt tot timpul prezente la acest campionat care se joacă la Miami, în decembrie. Aşa am ajuns şi eu să primesc bursa. Eram bun în România, în primii doi. Şi am urmat parcursul consacrat: eşti bun în ţară, pleci şi demonstrezi ce poţi în lume, poţi participa la mai multe turnee, iar aici eşti selectat de o companie de management, care investeşte în tine câţiva ani şi îţi oferă condiţii de antrenament, iar tu le dai un procent din câştiguri, când vei ajunge jucător. 

America a fost o experienţă dificilă pentru mine: nu vorbeam engleză, îmi vedeam familia destul de rar, când ajungeam în ţară, după ce terminam examenele. Şi, o dată la doi ani, veneau ei la mine. A fost greu, dar am învăţat să mă descurc singur: îmi spălam singur hainele, aveam grijă de mine. Şi am făcut asta fără mofturi, pentru că  aveam o misiune: mergeam din turneu în turneu, jucam mult, învăţam, acumulam, creşteam.

Am rămas în Florida 9 ani. Apoi m-am întors în România şi, după vreo doi ani de turnee şi antrenamente aici, am decis să mă concentrez doar pe proba de dublu, o probă care mi se potrivea, îmi plăcea şi cu care aveam mai mare succes. 

UNICEF în România/Anamaria Dinulescu

Cum este momentul în care câştigi un premiu foarte important şi cum te schimbă el?

Un premiu important te implineşte. Ca să ajungi să îl câştigi trebuie să treci prin foarte multe încercări cu tine, multe lupte interioare. Şi, când te depăşeşti şi ieşi învingător din ele, simţi că ai dobândit o uriaşă împlinire: încredere, experienţă, forţă pe care le poţi folosi în viitor în orice ai face. Vorbim de cele mai îndrăzneţe vise, pe care ajungi să le împlineşti. Şi este senzaţional când te uiţi înapoi la toate prin câte ai trecut, la toate lecţiile pe care le-ai învăţat şi lumea capătă sens.

Ce te-a ţinut pe drum când a venit gândul abandonului?

Cel mai important este să ai lângă tine pe cineva când apar gândurile de renunţare. La mine acel om a fost tata. În toate momentele grele a fost alături de mine. Şi a văzut ce nu vedeam eu. Te gândeşti: sunt pe locul 1.000, vreau să fiu 100 şi, deşi mă antrenez câte 6-7 ore pe zi, nu se vede nimic.

Sunt mulţi jucători care nu au răbdarea să continue, să se bucure de viaţa pe care o au, să vadă lucrurile ca pe nişte lecţii de învăţat, din care să creşti. E bine să ai oameni care să susţină o creştere a ta ca om. Apoi ca jucător de tenis, ca om în societate, ca elev. Dar mai întâi ca om.

Ce te-a învaţat sportul despre gestionarea succesului sau a eşecului?

Am învăţat să nu mă pregătesc nici pentru eşec, nici pentru succes. Vreau să nu las victoria să mă ducă într-o euforie arogantă, să cred că sunt prea bun sau că ştiu prea multe. Păstrez un echilibru: nu îmi dau palme când pierd, dar nici nu mă urc la cer când câştig.

Mă antrenez spre a progresa, merg în fiecare zi pe teren pentru a deveni mai precis cu loviturile. Îmi setez tot timpul obiective clare, turnee pe care vreau să le câştig, sunt importante ţintele mari, pe termen lung, dar pentru mine contează mai mult aceşti paşi mici pe care îi fac până acolo, în fiecare zi. Drumul până la o finală de Wimbledon este lung. Dacă în tot parcursul ăsta nu sunt atent la mine şi nu am grijă să mă bucur de ce fac, să am încredere în mine şi îmi fac viaţa o mizerie şi poate nici nu ajung la marea finală, dar rămân cu aceşti ani de calvar, griji, neîncredere, tensiune. Eu nu vreau să fac sport în felul ăsta. Şi, până la urmă, asta e ideea, joc tenis nu ca să câştig, ci să mă bucur de experienţa asta, să învăţ, să trăiesc lucruri care mă fac să cresc spiritual. Sportul nu e despre titluri şi medalii. Fără toate aceste lecţii de om, eşti doar un campion blindat de titluri şi gol pe dinăuntru.

 

Life StoriesSports
Share this article