„Îmi spun orfan privilegiat. Suntem cea mai rară categorie din lume!” Cine este Ana Vlădescu, absolventă de criminologie, psihologie și securitate globală, precum și coordonator de proiect la Terre des Hommes
Ana Vlădescu este manager al proiectului Promise, derulat de Terre des Hommes, în beneficiul refugiaților din România. De cinci ani, de când a terminat studii de criminologie și securitate globală în UK și s-a întors în România, Ana Vlădescu a ajuns să lucreze în mai multe organizații non-guvernamentale și cu mai multe categorii de beneficiari.
În tot acest timp, a încercat să găsească cel mai relevant și sănătos răspuns pentru ea: de ce există violență în oameni și cum poate fi ea prevenită. Dacă a aflat răspunsurile, iar dacă acestea i-au dat explicațiile pentru situațiile de violență în care a crescut și a copilărit, aflăm în câteva minute de lectură.
Cum simți că te schimbă munca într-o organizație nonguvernamentală, unde banii sunt puțini, beneficiile extra-salariale nu există. Mai ales că, exact cu aceste competențe ai putea foarte bine să te duci într-o corporație, unde să ai toate avantajele implicate?
Ana Vlădescu: Cu competențele pe care le obții în societatea civilă poți să lucrezi oriunde altundeva. Cred că munca în ONG te face să înțelegi că absolut fiecare sistem care există este susținut de niște piloni care trebuie să funcționeze foarte bine ca să poată lumea să zică că trăiește într-o societate civilizată. La fel ca atunci când folosim cuvântul ”democrație” ca să descriem un întreg sistem, dar în spatele căruia găsim, de fapt, administrație locală funcțională: alegeri, politicieni competenți, electorat educat și critic.
Când lucrezi în ONG, fie că e mare, fie că e mic, pentru că muncești foarte mult la firul ierbii și direct cu oamenii, vezi mult mai bine pilonii despre care spuneam mai devreme și vezi foarte bine spărturile lor. Ba chiar ajungi să pui și niște kit, unde e nevoie de el. Deci, acesta este cel mai important lucru pe care îl înveți în munca de ONG: să vezi și să înțelegi mecanismul din spate atât de bine încât să observi și ce, și unde lipsește ceva.
Ana Vlădescu, manager de proiect în Terre des Hommes, la un eveniment de fundraising
În plus, munca în ONG te expune la o categorie imensă de oameni foarte diferiți. Adică, aici foarte rar ajungi să ai zile similare între ele. La noi lucrezi cu beneficiari foarte diferiți, din categorii specifice, fie că lucrezi cu profesori, fie că lucrezi cu copii, fie că lucrezi cu copii din penitenciar, fie lucrezi cu copii migranți și așa mai departe, toate categoriile astea de oameni vin la masă cu o poveste și faptul că trec prin tine ca să poți să le rezolvi o anumită problemă sau să-i ajuți cu ceva, pe tine te face să vezi lumea complet diferit. Te deschide cumva.
Îmi place mult Leonard Cohen și las aici o metaforă a lui, relevantă pentru ce spun: fiecare lucru are o crăpătură înăuntru și așa intră lumina. Exact așa este în lumea mea.
Ce-mi spui este în egală măsură lucrul care te ține, dar și care te face să pleci, pentru că remarci la un moment dat că sunt atâtea găuri și nu poți să le chituiești pe toate….
Ana Vlădescu: În societatea civilă burnout-ul este imens, pentru că încerci să soluționezi o chestie mică și te lovești încontinuu de ”nu pot”, ”nu facem așa”, ”n-avem”, ”nu știm”, ”nu, nu, nu”, orice motiv de ”nu”. Când te lovești de asta destul de mult timp, ajungi să începi și tu să crezi că nu se poate și te face să te simți dezamăgit și dezolat de situații, de societatea în care trăiești.
Pe de altă parte, burnout-ul se întâmplă când ai și foarte mult idealism, să crezi că o să se schimbe imediat doar pentru că ți-ai pus tu energia la masă. Romantismul ideii că, atunci când pui destulă energie, poți să schimbi lucrurile trebuie să fie balansată cu o doză foarte severă de realism: ce se poate face în următoarea perioadă, ce se poate face pe o lună, pe un an, pe cinci ani și așa mai departe, fără să pierzi din vedere că, dacă dai prea mult din energia ta, te sacrifici.
Sunt mulți oameni în societatea civilă care se sacrifică pentru tema de care le pasă, pierd nopțile, pierd weekendurile. Adevărul este că în acest fel rămân tot mai puțini oameni care au de unde să dea și mai mulți care se duc înspre privat sau înspre sisteme cu care au lucrat anterior, încercând să le schimbe din interior, unde este și mai greu să implementezi schimbări.
Pentru că asta are societatea civilă, față de sistemul formal – flexibilitate. Noi avem foarte multă flexibilitate, să ne adaptăm imediat cum se întâmplă ceva, analizăm și ne mișcăm rapid în altă direcție. Sistemul formal e mult mai încet.
Așadar, combinația dintre energia cu care vii la masă și o doză serioasă de realism poate să salveze de la evadare și de la dezamăgire.
„Există studii care arată că, uneori, să fii martor la un act violent poate face mai rău decât să fii victimă, din punct de vedere psihologic”
Ce caută un om cu licență în criminologie, cu master în securitate internațională, în Terre des Hommes?
Ana Vlădescu: Într-un fel sau altul sunt exact profilul omului de care Terre des Hommes are nevoie. Adică asta este foarte interesant, pentru că Terre des Hommes este, la nivel mondial, o organizație care inițial a lucrat în zone de război, ajutând direct copiii afectați de război, de conflict deschis.
Ce caut eu aici? Eu am avut o idee în facultate, atunci când studiam criminologia și securitatea că – din nou idealismul – o să schimb lumea. Și am avut și câteva dificultăți reale, pentru că în domeniul de conflict și război este foarte greu să intri, în domeniul de analiză de conflict, la fel.
Mai târziu, mi-am dat seama că mă gândeam greșit la problemă, când puteam să identific niște capacități și să le folosesc foarte bine de unde vin eu, din România.
Ana Vlădescu, doctorand în Securitate globală, în UK
La noi în țară sunt organizații care activează în domeniul de ajutor – fundații, asociații, organizații internaționale mari – care au nevoie de oameni care știu să folosească și tendințele mari, la nivel de cercetare, academice, pe teme legate de migrație, securitate internă, ce înseamnă violența, cum arată violența la oameni, cum arată violența în societate sau la nivel individual, dar care să poată și aplica acele idei la contextul național sau local în care lucrează.
Eu, spre exemplu, am transferat de-a lungul timpului, multe dintre lucrurile învățate în criminologie și în psihologie în munca directă în zona de prevenție a violenței în școli, de care se ocupă, printre altele, Terre des Hommes la noi.
Dă-mi trei exemple…
Ana Vlădescu: În proiectul pe care l-am făcut activ, Acționează Împotriva Violenței!, am lucrat cu 15 școli din România și unul din scopuri a fost să formăm un număr de 230 de profesori spre a înțelege ce este violența, ce este violența pe bază de gen, cum se manifestă la copii, care sunt rolurile în care poate să intre un copil – faptul că poate să fie agresor, martor sau victimă, cum se manifestă, care sunt conexiunile dintre ce se întâmplă acasă – violență domestică sau retragerea resurselor economice – și ce se întâmplă la școală în comportamentul dintre ei.
Atunci când construiești metodologia, ca să poți să formezi profesorii, nu te uiți numai la cum arată cazurile în mod specific în școala respectivă, ci te uiți și la care este teoria din spate. Spre exemplu, care este capacitatea unui copil de a intra în comportamente violente în momentul în care acasă a văzut că, prin bătaie, obține ceea ce are nevoie. Statistic vorbind, este mult mai posibil ca acel copil să demonstreze un comportament care să fie în linie cu ce a văzut acasă, care poate să fie problematic în mediul școlar. Dar, ce se întâmplă în momentul în care, spre exemplu, copilul are alt rol? Există studii care arată că, uneori, să fii martor la un act violent poate face mai rău decât să fii victimă, din punct de vedere psihologic. Pentru că victima are șansa să integreze experiența în ceea ce este persoana respectivă și cumva să treacă mai departe, în timp ce martorul nu are capacitatea de integrare, pentru că doar a fost prezent la un act. Și dacă nu trece cum trebuie prin procesul respectiv, poate să rămână long term cu probleme psihologice din punctul acesta de vedere și cu schimbări de comportament aferente genului aceluia de traumă pe care a văzut-o.
Ana Vlădescu, în şcoala primară
Aceste lucruri sunt, evident, susținute de zeci de ani de știință din toate punctele de vedere: sociologie, psihologie, criminologie, și așa mai departe, dar e cumva o artă să integrezi ce există la nivel declarativ.
Ce am încercat noi a fost să îi ajutăm pe profesori să înțeleagă că există cunoștințe reale despre situațiile lor, pe care doar pot să le caute așa încât ei să poată deveni mai capabili să se descurce cu ele. În plus, când construiești exercițiile pentru copii – pentru că am făcut și asta, să-i ajutăm pe ei să conștientizeze violența – poți să construiești exerciții care sustrag noțiuni din mai multe direcții, astfel încât să-i ajuți cu empatia, spre exemplu, cu capacitatea de a se pune în picioarele altei persoane, cu înțelegerea statutului socio-economic.
Ajută anii de experiență din spate și de studiu, dar tot mai mult înveți făcând.
De ce ai ales tu criminologia?
Ana Vlădescu: Inițial voiam să scriu, să devin scriitoare N-am renunțat încă la visul ăsta. (râde) Eu am avut o copilărie în care a existat violența. Și, când ești mic, nu poți să îți explici de ce, ce ție ți se întâmplă, ți se pare normal. Când am intrat în preadolescență, am realizat că alți copii nu erau bătuți acasă, adică alți copii nu știau ce înseamnă violența fizică sau nu fuseseră expuși ei într-un asemenea mod.
Am dezvoltat cumva o obsesie cu întrebari: ”De ce facem asta? De ce arată așa? De ce se demonstrează sub formă de bătaie? De ce există ceea ce mie mi se părea a fi un instinct – de a comite un act de agresiune sau violență împotriva altui om?”
Instinctul pare să fie perpetuu, indiferent de specie sau cultură, indiferent de timp, nu părem să putem să scăpăm de el. Putem doar să controlăm sau să direcționăm energia aceea violentă altfel.
Când a venit vorba să mă duc la facultate (am primit șansa incredibilă să mă duc la facultate în străinătate dar și șansa să pot să aleg ce vreau să fac), mi-am zis că mă duc să învăț să scriu, că mă duc la creative writing. Am avut însă o persoană în viața mea care mi-a zis ”tu nu trebuie să înveți să scrii. Tu trebuie să ai despre ce să scrii!” Și-atunci m-am gândit: „eu vreau să studiez oamenii răi”.
Am început să caut programe de studiu care să mă ajute să înțeleg cât mai mult din umbrela asta despre ce există ca răutate în oameni sau durere în oameni, care se exprimă prin violență, și am făcut Criminologie, justiție criminală și psihologie la licență, unde am trecut prin tot ce înseamnă crima la nivel societal și comunitar, dar și ce înseamnă crima la nivel individual, sau violența la nivel individual. Ulterior, la master, pentru că mai exista un singur nivel la care nu studiasem violența, adică la nivel de stat, m-am dus la Securitate globală, unde am studiat cum se manifestă violența când trăim în structurile noastre abstracte care se numesc state, care au guverne, care au armate și așa mai departe. Și pentru că tot mă interesa și când eram acolo ce se întâmplă când comitem violență împotriva celor care nu se pot apăra, m-am specializat în ceva foarte rar – Violența împotriva non-combatanților în războaiele asimetrice, adică ce se întâmplă în momentul în care ai un conflict deschis într-o zonă în care non-combatanții sunt folosiți drept mod, fie de a lungi conflictul – pentru că nu poți să intri cum trebuie pe teritoriul respectiv, fie sunt folosiți ca parte a războiului în sine. Cu toată expertiza asta am apucat să văd violența din toate direcțiile, cu excepția probabil a părții legale, adică a dreptului penal.
„Creierul uman în sine este ca o bombă cu ceas. Ea vine potențată, iar potențialul ei poate fi explorat în orice direcție”
De ce te ai întors în România?
Ana Vlădescu: N-am reușit să găsesc oportunități de muncă în UK. Se întâmpla Brexitul exact când terminam eu masterul. Am încercat să aplic în țară, la zeci de slujbe, după care am început să aplic internațional. Problema era că acolo era nevoie de internship-uri sau intrări la organizații care nu te plătesc când ești atât de mic, iar eu nu-mi permiteam să nu fiu plătită. Motiv pentru care am început să caut din nou oportunități în România și am găsit ceva la un ONG. De acolo, la Frontex, iar ulterior la Terre des Hommes.
Ana Vlădescu, la Terre des Hommes
Nu te-a tentat să pleci într-o zonă de război?
Ana Vlădescu: Ba da, dar este un domeniu în care e foarte greu să intri. Sunt niște filiere foarte specifice – ori intri pe humanitarian ori reușești să intri pe filieră de conflict analysis, de analiză de conflict, și intri prin organizațiile care se ocupă cu studiul conflictelor armate.
Și tu ce ai vrea?
Ana Vlădescu: Acum, humanitarian. Când eram în facultate, voiam conflict analysis, că la asta lucram tot timpul. Bine că nu s-a întâmplat atunci, pentru că experiența pe care am obținut-o în acești cinci ani lucrând în România a fost o șansă să văd mai mulți oameni decât aș fi crezut vreodată că pot să văd și să lucrez cu mai multe chestii diferite decât aș fi putut dacă m-aș fi axat atât de obsedant pe ”eu vreau să fac asta și doar opțiunea asta există”. Și nu din punct de vedere al carierei – pentru că nu discut carieră, nu mă interesează termenul ăsta – doar din punct de vedere al lucrurilor pe care simt că le-am făcut. Adică, nu-mi pare rău că nu s-a întâmplat așa cum am crezut eu că trebuie să se întâmple în viața mea.
Când te duci în zone de război, nu mai ești în siguranță, nu ești la tine acasă, nu ești în zona cu care ești familiar, nu-ți vorbești limba poate și așa mai departe. Ești un străin, ești într-o altă parte a lumii. Să obții genul de experiență pe care o obțin eu acum în România este destul de important, pentru că lucrez la firul ierbii, lucrez cu foarte mulți oameni care au nevoie de atenție și de ajutor și de șanse și așa mai departe și specializarea asta este mai importantă decât visul pe care-l aveam la 21 de ani.
Dacă mă întorc puțin, când tu-ți puneai niște întrebări, de pildă de ce există violență în noi, adaug: ai găsit răspunsul?
Ana Vlădescu: Este cea mai complicată chestie pe care am încercat vreodată s-o înțeleg, pentru că nu are limită câți factori influențează genul ăsta de comportament. Poți să vorbești de factori psiho-sociali, poți să vorbești de factori societali, poți să vorbești despre factori individuali, poți să vorbești despre statutul socio-economic scăzut într-o zonă în care există statut socio-economic ridicat. Absolut orice, în momentul ăsta, după ce am studiat ani de zile, absolut orice poate să fie o cauză pentru care violența se întâmplă. Poți să vezi asta de la comportamentul copiilor în școală până la comportamentul criminalilor în serie. Totul are un ”de ce” specific pentru individul respectiv. Dar la întrebarea generală, ”de ce se întâmplă violența?” sau ”de ce comit oamenii violență?”, singurul răspuns este ”pentru că așa sunt oamenii, pentru că așa suntem”. Este o parte reală a existenței noastre pe care o trăim pentru că nu avem altă opțiune.
Pe tine te mulțumește acest răspuns?
Ana Vlădescu: Nu, nu mă mulțumește. Și nu spun doar că este în natura noastră, fiindcă venim în pachet mai mult decât orice cu ideea de potențial.
Creierul uman în sine este ca o bombă cu ceas. Ea vine potențată, iar potențialul ei poate fi explorat în orice direcție. Dacă, spre exemplu, un copil primește un mediu socio-economic decent, resurse să aibă acces la educație, ambii părinți în casă, bunici care să aibă grijă de el, o comunitate strânsă, rechizite și așa mai departe, statistic, are mari șanse să sfârșească un adult care nu va comite acte de violență gratuite împotriva altor persoane. Dacă însă un copil se naște într-un ghetou, îi lipsesc ambii părinți, nu are ce mânca – malnutriția, spre exemplu, afectează foarte mult procesul de creștere a creierului și face să existe carențe din punct de vedere neurologic asupra creierului unui copil – există mari șanse să ajungă un adult în stare să comită acte de violență gratuită împotriva altor persoane. Adaug acestor lucruri factorii pe care-i vezi în jurul tău: dacă vii dintr-o familie foarte bună cu toate resursele, dar în casa ta violența domestică era în floare, toate resursele ajung să nu conteze absolut deloc, iar tu să comiți violență sau să fii victima violenței pentru că asta ai văzut. Dacă un copil, într-un statut socioeconomic foarte problematic, dar părinții lui sunt oameni care îl îndeamnă către educație și își dedică viața acestui lucru și încearcă să construiască ceva frumos, are foarte mari șanse, deși a văzut probleme, să nu ajungă să comită aceleași acte.
Acum, dacă creierul este definit de potențial, tot ce contează de fapt este modul în care direcționezi potențialul respectiv pentru că la sfârșitul zilei toate actele de violență care încep în creierul unui om și care, înainte să fie comise sunt impulsuri electrice, pattern-uri care există deja în creier, direcții în care creierul nostru merge pentru că așa le-a văzut, se ajustează. La fel cum se lucrează în terapie cu agresivitatea cuiva sau cu frica cuiva, cu anxietatea cuiva, și așa mai departe, la fel și potențialul se lucrează.
Scopul, dacă vorbim de potențial, este să construiești o societate în care minimizezi cât mai mult influențele negative care pot să ducă în direcția violenței sau în direcția agresivității gratuite și să le maximizezi pe alea care ridică cu adevărat potențialul unui om, oricare ar fi el, la cel mai bun nivel posibil, indiferent de statut, zonă din care vine, sex, orientare sexuală și așa mai departe.
Iată de ce zic eu că nu sunt mulțumită cu un răspuns de genul „așa sunt oamenii” în sensul în care asta explică în vreun fel situația în care suntem ca specie. Este pur și simplu realitatea cu care trăim, iar atunci când creezi politici publice sau atunci când nu finanțezi școlile sau atunci când nu ajuți populația țării să fie într-un statut socio-economic decent, sau atunci când nu dai acces la servicii, sau atunci când trebuie să dai șpagă la spital le ignori, de fapt negi potențialul și maximizezi problemele. Umilința în fața sistemului, problemele prin care treci, rușinea față de propria ta viață, incapacitatea de a ieși din mediul în care te-ai născut și așa mai departe, nu te vor ridica niciodată cu adevărat la nivelul la care ai putea să fii.
„Violența, în familia în care am crescut și mediul meu, era folosită ca metodă disciplinară”
În această copilărie a ta, cu violență, cum probabil mulți dintre noi am avut, ce anume a potențat creierul tău?
Ana Vlădescu: Eu am avut șansa să am o copilărie dihotomică, așa îi zic eu. Este jumătate foarte, foarte privilegiată și jumătate foarte non-privilegiată.
Eu sunt orfană. La vârsta de 7 ani am rămas fără ambii părinți. Moartea, așa cum se întâmplă pentru mulți. Când am fost adoptată, pentru cinci ani, am fost adoptă de oameni foarte educați, dintr-un mediu economic foarte bun, cărora le plăcea muzica clasică și a căror casă era plină de cărți. Am avut șansa să am acces la o educație la care majoritatea copiilor din România nu au acces și să-mi fie împins potențialul creierului către lucrurile foarte pozitive și frumoase din lume, care m-au ajutat să ajung mai departe, unde doream și puteam să ajung.
Eu îmi zic”un orfan privilegiat”. Suntem cea mai rară categorie din lume. Adică majoritatea oamenilor, când se gândesc la un orfan, văd un copil din centrul de plasament sau un copil care nu are ce mânca, în timp ce eu n-am avut problema asta.
Sigur, au fost perioade în care n-au existat bani, am apucat să simt și sărăcia, să simt și ce înseamnă să ai bani, să simt și ce înseamnă să n-ai părinți, și să ai părinți, și să nu-i mai ai din nou. Adică le-am luat pe toate.
Violența, în familia în care am crescut și mediul meu, era folosită ca metodă disciplinară, aceeași metodă prin care trecuseră de altfel, în copilăria lor, și persoanele care comiteau respectivele acte. Era o transmitere, o trecere mai departe transgenerațională a aceleiași metode.
În cazul casei mele era vorba de curea.
Nu pun vină pe nimeni pentru că, pe lângă faptul că așa au crescut și persoanele respective, nu poți să scoți din ecuație faptul că oamenii respectivi încercau să facă ce bine puteau în secunda respectivă, dar nici nu scuză comportamentul sub nicio formă.
Bătaia te lasă cu niște chestii în cap pe viață, în special când ești copil. Îți arată ce înseamnă umilirea fizică – când ești lovit de cineva și nu poți să dai înapoi, tu ești copil sau nu poți să zici nimic sau poți doar să plângi sau poți doar să rogi să nu se mai dea și tu poate vezi asta sau treci prin asta, te învață foarte multe despre umilirea fizică, rușinea de a trebui poate să-ți dai hainele jos când primești o bătaie, care este o chestie de care am mai auzit de multiple ori în țara asta. Sunt chestii care te lasă la pământ, fără să știi să pui asta în cuvinte.
De fapt, îți dai seama de asimetria de putere – ce poate să-ți facă o persoană când este mult mai puternică decât tine. Nu doar fizic, că e adult și tu ești copil, dar și ce poate să-ți comande, ce poate să facă să ți se întâmple, totul în numele disciplinei, dorinței de a te învăța ceva și a-ți da o lecție și a te face pe tine un om mai bun.
Este dihotomic, din nou, pentru că tu ar trebui, tehnic, prin bătaia respectivă să înveți să te comporți mai bine, dar pe tine bătaia te învață că nu meriți și că treci prin durerea respectivă pentru că trebuie, pentru că așa este legiuit.
Potențarea care a existat în spate a fost doar în acest context, contextul disciplinar. Nu a fost niciodată gratuit, nu a fost niciodată abuz cum sunt multe alte case, nu a existat violența domestică, dar bătaia fizică în sine a existat cu siguranță și a fost potențată în cazul adulților cu care am crescut eu de aceeași copilărie pe partea lor, aceeași metodă aplicată asupra lor și probabil aplicată și asupra părinților lor și așa mai departe.
Ana, împreună cu sora ei mai mare, atunci când violenţa nu mai avea loc în viaţa ei
„Una dintre emoțiile cel mai ușor de învățat pentru un om este frica”
Folosește la ceva?
Ana Vlădescu: La absolut nimic. Există studii pe chestia asta.
Bătaia face două lucruri: una dintre emoțiile cel mai ușor de învățat pentru un om este frica – înveți de frică, dar nu că înveți ceva de frică, ci înveți frica, cum se simte, ce gust are, cum se simte în corpul tău, cum te sugrumă, înveți să asculți pașii unui om care vine pe hol și să-ți dai seama dacă vine să te bată sau nu, după cum calcă. Înveți frica. Ăsta e primul lucru. După care înveți să fii recalcitrant. În special, când ajungi în adolescență, când creierul începe să se schimbe și ajunge la niveluri la care începi să vrei să te separi de persoanele care sunt adulți în viața ta și care încearcă să-ți impună sau expună sau dea anumite lucruri, indiferent care sunt ele. Înveți să fii recalcitrant și tot ce înveți prin disciplinare este să faci ceva de obligație și după aia o să treacă peste, pe lângă, pe sub tine și rămâi mai mult cu probleme.
Citește și
Cum explici existența Anei, omul care ai devenit acum, după ce ai fost pe rând martor și apoi victimă a violenței?
Ana Vlădescu: Pe mine m-au salvat cărțile. Eu, înainte de cărți, nu prea aveam un sistem moral, pentru că n-apucasem să văd adulți care se comportaseră cum trebuie, dar pe la vârsta de șapte – opt ani a devenit clar că-mi place foarte mult să citesc și mi s-au pus toate cărțile în brațe. Orice gen, orice exista în bibliotecă.
Pe la 10 – 11 ani citeam Dostoievski, orice exista în bibliotecă. Și asta m-a salvat pentru că mi-a arătat că există foarte multă lume înafara mea.
Eram un copil care se gândea tot timpul: ”dar de ce eu?”, ”de ce eu?”, ”de ce n-am eu părinți? De ce am făcut eu greșit?”.
Realitatea este că sunt multe alte vieți pe care le-am văzut care au fost mult mai afectate de propriile copilării decât am fost eu și care n-au putut să integreze genul respectiv de afectare, pentru că nu a existat nicio dimensiune care să balanseze asta.
Între vârsta de 12 și 18 ani citeam minimum 10 ore pe zi. Eram cu cartea în mână tot timpul, orice carte, nu conta, atâta timp cât fugeam într-un fel de lume a mea, dar în același timp fugeam către ceva care îmi dădea înapoi tot timpul.
Am avut, de asemenea, șansa incredibilă de a fi ajutată de un terapeut între vârstele de 13 și 18 ani. Am fost în terapie aproape constant o dată pe săptămână, cu o persoană care chiar a vrut să fie acolo pentru mine și m-a ajutat să trec prin chestii. Spre exemplu, ani de zile la terapie, ziceam ”eu nu sunt vulnerabilă, la mine nu există niciun fel de vulnerabilitate, eu sunt o stâncă, mie nu-mi pasă de nimeni”. Așa învățasem să mă protejez pe mine însămi și persoana respectivă m-a ajutat și a lucrat cu mine și a zis că eu trebuie să învăț să iubesc și să trăiesc din nou, să mă deschid.
De pe la 12 ani am ajuns să locuiesc cu sora mea, iar atunci viața mea s-a echilibrat. Atunci am avut șansa să mă simt în siguranță, să nu fie nimic rău împotriva mea, și atunci adolescența mi-am petrecut-o într-un mediu stabil, cu sora mea căreia îi place să râdă foarte mult și râde din orice și atunci era și o casă fericită. Toate chestiile astea au balansat ce se întâmplase anterior. Iar după aia, când ești adult, devine responsabilitatea ta. Pentru mine a fost întotdeauna important să pot să fac ceva cu ce știu despre oameni și ce știu despre lume.
Acum, în munca pe care o am, unul din atuurile mele este că nimeni nu poate să-și dea seama, uitându-se la mine, că sunt dintr-o categorie vulnerabilă, că eu reprezint copilul respectiv care a primit ajutor social de la stat, dar îmi permite să pot să mă uit la cineva și să-mi dau seama cum se simte. Dacă ți-e frică de cineva sau te doare ceva, eu sunt foarte atentă la sentimentele respective pentru că le-am avut. Alternativ, dacă cineva simte foarte multă ură împotriva lumii, și pe asta pot s-o înțeleg, pentru că a fost o perioadă în copilăria mea când puteam să ard toată lumea pentru că eu n-aveam părinți. Deci îți oferă o șansă incredibilă, dar este extrem de rar să existe atâta noroc și atâta privilegiu dat unui copil căruia i-au fost date de asemenea atâtea probleme anterior.
„Deseori când vii din categorii vulnerabile lumea ori nu te crede, ori nu te vede”
Cu ce te mândrești?
Ana Vlădescu: Cu râsul meu. Mă mândresc cu decența. Asta e foarte importantă pentru mine: că sunt un om decent. Scoțienii au chestia asta pe care am început s-o folosesc de când am plecat de la ei, că am studiat în Glasgow, în care folosesc cuvântul decent ca să se refere și la ceva care nu te-a omorât – gen am fost într-un accident de mașină și am supraviețuit: it was decent, și la ceva foarte mișto în același timp, gen am fost la o petrecere super tare: Cum a fost? It was decent. Eu transfer decența asta cumva trebuie să iei toate lucrurile cât de mult poți așa cum sunt, ce ți s-a dat aia este, dar după aia intervine responsabilitatea radicală că dacă mă pun cu capul pe pernă și astăzi am fost un om nasol nu mi-e bine. Dacă nu am lăsa pe cineva să se simtă în siguranță în prezența mea sau să simtă că are de unde să ia un pic de lumină sau să simtă că e un pic văzut, nu e bine. Decent înseamnă și să-mi fac slujba cât de bine pot, cât de eficient pot, cât de clar pot, și înseamnă, de asemenea, și să știu când să spun gluma corectă la momentul corect astfel încât toată masa să râdă și să fie subit lumină. Apoi revenim. Dar o glumiță unde trebuie este și ea decentă, este tot timpul un joc de balans. Este că pot să discut la fel de clar despre teroarea prin care trece un copil când este bătut și să ți-o explic din toate punctele de vedere până când o simți pe pielea ta și pot, de asemenea, să te fac și să râzi fără să-ți dai seama de ce râzi exact. Eu nu gândesc în termeni de carieră. Eu gândesc în termeni de ce se poate face astăzi, care este cea mai eficientă soluție și cum poți să aduci un pic de lumină. Și dacă reușești it was a decent day oricum a fost and you go to sleep. Asta e cumva echilibru.
Ce-ți aduce ție acest proiect și interacțiunea zilnică sau frecventă cu refugiații?
Ana Vlădescu: Șansa de a-mi pune întrebări despre propria umanitate. Sunt multe locuri în care îmi descopăr mie prejudecăți sau la alții. Sunt chestii mici, spre exemplu, să pui întrebări despre cum se îmbracă cineva pentru modul în care se îmbracă, de ce se îmbracă într-un anume fel, să înțelegi gestica, mimica, modul în care comunici cu cineva, să înțelegi că sunt culturi care nu-ți dau voie să ocupi atâta spațiu. Noi, românii suntem expansivi, alți migranți nu sunt la fel de expansivi. Cât de natural este să ocupi tu mai mult spațiu, să vorbești mai tare? Astea sunt chestii foarte umane pe care le observi doar dacă interacționezi cu ei și auzi despre poveștile lor și-i întrebi, în special pe cei care sunt integrați și care au ajuns să fie integrați în România, despre experiențele lor de a se integra, cum este să vorbească limba noastră, cum este să-și audă cuvinte străine ieșind din gura lor când pentru mine româna este o limbă nativă. De asta zic că îmi dă șansa să văd unde conțin eu niște lucruri care îmi sunt date. De fapt, sunt moștenite din cultura mea, din societatea mea, din trăirea mea de o viață, din facultățile în care am fost și din oamenii pe care-i cunosc și care deseori toți arată la fel ca mine și au avut experiențe similare cu mine, comparativ cu a discuta cu cineva care are o experiență radical diferită a vieții, care poate să-ți transfere ție un pic din cunoștința respectivă. Și atunci devii mai capabil să produci o soluție sau să ajuți pentru o nevoie pentru că ai sensibilitate culturală care te ajută să navighezi micile interacțiuni. Iar după aia, la nivelul real de slujbă, adică on a daily basis pentru ce fac eu mă ajută să văd unde suntem diferiți în ce declarăm față de ceea ce facem. Asta se duce înapoi la ce vorbeam înainte că vezi pilonul și vezi unde are crăpătura. Eu cel mai des observ asta la ce se întâmplă declarativ versus cu ce se întâmplă.
Declarativ, drepturile omului sunt cele mai importante lucruri din lume, democrația e cea mai bună, noi suntem pâinea și sarea, suntem foarte welcoming suntem nu știu ce… Faptic, asta nu este realitatea noastră și cu cât vezi diferența aia mai bine, cu atât vezi unde poți să integrezi ajutorul tău specific și exact asta face proiectul Promise: unde existau goluri se duce și se bagă ca un ghimpe, fix acolo unde este nevoie de ceva.
Dar pe ei cum crezi că-i schimbă proiectul ăsta pe care îl conduci tu, Promise?
Ana Vlădescu: Cred că te ajută să crezi că cineva crede în tine. Deseori când vii din categorii vulnerabile lumea ori nu te crede, ori nu te vede. Ori ești invizibil pentru că ești o statistică sau ești de mai departe sau arăți diferit ori spui și nu ești crezut, pentru că poate lumea n-are cunoștința să înțeleagă despre ce vorbești sau nu a văzut destul ca să înțeleagă despre ce vorbești sau crede că vorbești bălării. Când cineva cumva se îndreaptă spre ei cu dorința și de a-i vedea și de a-i crede, eu chiar cred că contează, îi văd răspunzând la asta diferit, îi văd răspunzând la activități diferit, îi văd când se simt incluși când părerile lor sunt luate în considerare, când se fac toate eforturile posibile să nu fie dați la o parte, văd că asta contează în special pentru tineri, pentru că suntem foarte izolați și prin social media și cum ne facem noi bisericuțele noastre, turnurile de fildeș în care stăm, în care prezentăm lucruri cât de pozitiv putem altora, când te ascultă cineva pentru problemele pe care le ai și încearcă să te ajute să le rezolvi, exiști. You matter, you know? Restul activităților, da, te ajută, te întâlnești cu oameni, devii mai sociabil, ajută la nivel psihosocial, dar asta zic că este cel mai important: că-i vedem.
Citește și: Povestea unui tânăr judecător cu tatuaje: cum îmbrățișezi schimbarea și de ce nu ar trebui să te oprești niciodată din căutare? Adrian Chiper: „Mă iubesc pe mine îndeajuns de mult încât să ştiu când greşesc şi să îmi pară rău”
Pe aceeași temă
Citește mai multe
