În căutarea vieţii perfecte
După o perioadă de tăcere, promit să încerc să reiau vechea cadenţă de un articol pe săptămână. Şi nu e temă mai bună după vacanţă decât cea care se iscă din plăceri vinovate. De care am şi eu, aşa psihoterapeut cum sunt. Una dintre ele se concretizează în serialul de la cafeaua de dimineaţă. Aşa a pornit ideea de articol. De la un serial, respectiv de la „The Crown”, care se ocupă de prezentarea romanţată a vieţii reginei Angliei. Uitându-mă la câte un episod în fiecare dimineaţă, mi-am adus aminte de principiul conform căruia „o viaţă perfectă e doar o viaţă pe care nu o cunoşti îndeaproape”. Şi ce să demonstreze mai bine principiul decât o viaţă regală.
Nu ştiu voi, dar eu mi-am spus în perioadele mai dificile că ar fi fost cool să trăiesc o viaţă asigurată şi fără de griji. Sau să nu fi trebuit să muncesc ori să lupt pentru a-mi găsi locul şi a primi recunoaştere. Ei bine, regina le primeşte pe toate de-a gata. Şi ai crede că plezneşte de fericire. Dar nu… Pe măsură ce mă uitam la serial, ajungeam să preţuiesc mai degrabă anonimatul meu personal, libertatea mea relativă şi bugetul limitat al familiei. Şi mi-am adus aminte şi de un alt principiu. Acela conform căruia „idealizăm ce n-avem şi ne plictisim când primim”.
Mă gândesc că e interesant să explorăm care sunt erorile cognitive care stau în spatele celor două principii. Să încep cu cel care se referă la perfecţiunea (percepută) a vieţii altora. Suntem trăitorii propriei vieţi şi privitorii vieţilor din jurul nostru. Avem informaţii concrete şi precise despre cum se simte şi cum se trăieşte viaţa noastră. Când vine însă vorba de vieţile altora, avem doar informaţii parţiale, vedem doar ce ne lasă trăitorul să vedem. Ştim (incomplet, de cele mai multe ori) cum decurge viaţa altuia, dar nu ştim cum se simte să trăieşti în pielea lui. Avem un creier care lucrează constant cu estimări. Aşa că, ce nu ştie, pune de la el. Aşa ajungem să invidiem vieţi care, din afară, par perfecte, dar pe care nu le-am vrea dacă ar fi să le cunoaştem îndeaproape.
Să trec la următorul principiu, cel cu idealizare versus plictiseală. Citeam de curând ceva interesant: creierele noastre sunt interesate de ceea ce există, nu de ceea ce lipseşte. O să ilustrez ce vreau să spun cu o poveste personală. Mi-am dorit o maşină decapotabilă. Până să o am mă uitam cu jind la cei care le aveau. Îmi imaginam o minunată senzaţie de libertate. Aerul urma să îmi fluture graţios pletele, soarele să îmi mângâie cu blândeţe faţa. Mă vedeam în drum spre Vama Veche cu bărbatul alături şi cu un zâmbet de fericire perfectă pe chip. A venit maşina. Ocazie cu care am constatat că trăiesc în ţara greşită. Era ori prea frig, ori prea cald. Soarele era blând dacă era şi primăvară sau toamnă, dar venea la pachet cu praful de pe carosabil şi glumele proaste ale participanţilor la trafic. Şi cu ţigările ocazionale aruncate pe geam. A venit şi drumul la mare. Care a fost ok şi poate cel mai aproape de ceea ce îmi imaginasem. Cu menţiunea că vântul din plete mi-a „croşetat” un soi de fular din pletele mele, ce-i drept fluturate. Aşa ajungem să idealizăm ce nu avem, neluând în considerare informaţia care lipseşte. Şi aşa ajungem să ne plictisim când primim, de la „cucuiele” primite prin conştientizarea informaţiei care lipsea atunci când eram ocupaţi cu idealizarea.
Morala? Viaţa trăită e imperfectă. Şmecheria e să rămâi cu imperfecţiunile pe care le poţi tolera. Zic şi eu…
Fericirea ne face să râdem sau râsul ne face să fim fericiţi?
Comportamentul pasiv-agresiv (Sau povestea elefantului din cameră)
Pe aceeași temă
Citește mai multe
