Influenceri, robot ChatGPT sau doctori? Povestea încrederii pierdute. Cum ne învață Dr. Adrian Copcea cum să verificăm informațiile medicale: Ghidul esențial pentru a naviga prin marea de dezinformare
Accesul facil la internet ne-a adus în faţa ochilor, în ultima perioadă, o mulţime de informaţii pe orice temă posibilă. Aşa am ajuns să primim „sfaturi” despre o viaţă sănătoasă de la persoane neavizate, însă cu mare priză la public. Iar astfel de lucruri se pot transforma, deseori, în unele care pot face foarte mult rău. Am decis să mai filtrăm puţin printre unele dintre cele mai vehiculate şi la modă informaţii din Social Media şi nu numai şi l-am invitat la o discuţie complexă pe dr. Adrian Copcea, medic primar Diabet, Nutriţie, Boli Metabolice.
Domnule doctor, ultimii ani au adus acces la o mulţime de informaţii utile din zona de sănătate, dar parcă la şi mai multe informaţii false, propagate cu o viteză uimitoare. Ce facem ca să nu picăm în capcana „sfaturilor” nepotrivite, poate chiar extrem de periculoase?
E greu de decelat ce informaţii sunt adevărate şi ce informaţii sunt false într-un domeniu pe care nu-l cunoaştem, un reper uzual este acela de a căuta să aflăm calificarea celui ce vorbeşte, atât cât putem cu mijloacele Internetului. Din păcate chiar şi la a depista CV-ul unei persoane putem avea dificultăţi. În plus există un abuz al unor persoane care deţin un anumit titlu, de exemplu titlul de medic (obţinut ca absolvent al facultăţii de medicină) şi care pot comunica informaţii false. În acest caz ne rămâne să verificăm informaţia din alte surse, eu mereu recomand pe problemele serioase o mică cercetare pe website-uri scrise în alte limbi – în engleză, în franceză, în mod ideal de universităţi, spitale, asociaţii de pacienţi şi alte instituţii din lumea occidentală. Motoarele de căutare sunt în prezent o versiune de a aceesa informaţia, din fericire progresează bine şi motoarele de căutare de tip robot care ştie să converseze, precum ChatGPT. Dar cea mai bună versiune e să se discute faţă în faţă cu un specialist, ideal unul pe care îl recomandă alţi specialişti sau medici în care persoana interesată de un subiect anume are încredere. Cred că e un domeniu extrem de complicat acesta al încrederii. Din păcate ceea ce văd pe reţelele sociale în ultima vreme mă determină să fac o recomandare foarte simplă şi tristă: nu luaţi sfaturi de medicină de la influenceri de pe reţele sociale, fie ei chiar medici. Influencerii, mă refer aici la personaje care fac carieră de Internet şi nu de cabinet, nu sunt interesaţi de acurateţea informaţiilor, nu au răspundere, au un cu totul alt set de criterii pentru a avea succes – trebuie să stârnească controverse, scandaluri, să găsească informaţii şocante pentru a provoca reacţii etc., acestea nu sunt criteriile după care să ne dorim informaţii referitoare la starea noastră de sănătate. Aş zice în această etaptă că roboţii care fac conversaţie în prezent sunt mai buni decât motoarele de căutare, iar motoarele de căutare mai bune decât reţelele sociale. Ba chiar aş recomanda ca lumea să-şi facă cont pe ChatGPT şi să pună acolo întrebări, nu să asculte la influencerii de Facebook. Inclusiv intrebări de tipul: „e adevărat că medicamentul x distruge ficatul?”. De asemenea, cred că e foarte important de spus că informaţiile provenite de la surse colective – spitale, facultăţi, organizaţii, sunt mult mai bune decât informaţiile provenite de la surse individuale de tipul „a spus doctorul x că…”. Eu prefer oricând ceva ce a afirrmat clinica Mayo sau Organizaţia Mondială a Sănătăţii „a spus doctorul x din România”, asta pentru că informaţia respectivă ajunsă publică traversează mai multe „staţii” înainte. Dar când un influencer face un filmuleţ şi îl urcă pe un mediu de socializare avem exact zero verificare măcar din partea unui alt specialist din aceeaşi ramură, adică ceea ce se numeşte „peer review”, o părere de la încă cineva specializat în respectivul domeniu. Desigur, cele mai bune informaţii sunt în articolele medicale şi în alte tipuri de materiale destinate medicilor şi specialiştilor, dar acestea nu sunt prietenoase cu publicul larg. Aşa incât rămâne să căutăm cine a prezentat mai „prietenos”, mai clar şi mai accesibil informaţia, iar de aici încolo e doar o problemă de încredere. A, să nu uităm şi diferitele afaceri care vând ceva, ele vor livra, de asemenea, informaţie propice vânzărilor proprii, nu informaţie neutră. De exemplu afacerile cu produse de diabet vor avea pagini în care li se spune celor vulnerabili că medicii nu fac bine, că medicamentele nu sunt bune, asta pentru ca la final să existe un loc de unde se comandă produsul presupus mai bun decât ceea ce a ştiut medicul să recomande. Desigur, şi aceste reclame din exterior pot părea uşor de „depistat” dar cei vulnerabili, mai ales persoanele mai în vârstă, cad mult în astfel de capcane.
Dezvăluiri înfricoșătoare despre informațiile medicale false: Dr. Adrian Copcea și cine e de încredere și cum să navigăm prin labirintul sănătății
Vrem reţete rapide pentru orice, inclusiv pentru slăbit. Pe de altă parte, foarte mulţi oameni se plâng că ei nu pot slăbi orice ar face. Ca un profan în domeniu simt totuşi că ar fi o legătură între lucrurile astea. Sunt oameni care să nu poată să slăbească sau fac ceva greşit?
Cel mai probabil cei ce au dificulăţi în a slăbi plătesc tribut unor intervenţii foarte proaste din trecut. De fapt dificultatea de a slăbi ţine mult de dificultatea de a face schimbări în rutinele noastre. Dar ţine destul de mult şi de trecut. Dacă ai făcut în trecut nenumărate diete proaste, da, e foarte posibil ca la un moment dat să nu mai „nimereşti formula bună” pentru a slăbi. Odată cu vârsta, de asemenea, e mai greu de slăbit decât în tinereţe. Cât despre reţetele rapide…ele de cele mai multe ori sunt cel mai prost lucru care se poate face, e exact cel ce poate îngreuna o slăbire bună în viitor. De exemplu înfometarea înaintea unui eveniment, de exemplu o nuntă, vine aproape universal cu o explozie în kilograme cândva la distanţă de nu mulţi ani. Intervenţiile bune în nutriţie sunt mai întinse în timp, necesită o anume doză de tenacitate, de informaţii bune, necesită şi un context bun – în care psihicul să fie un aliat bun. Dar, dacă e să nu fim foarte pesimişti, nu există că nu poţi slăbi, dar există că nu faci ce trebuie. Poate n-ai găsit ce anume să faci bine, ăsta e cel mai probabil răspuns. Din păcate şi arsenalul medicamentos n-a fost foarte bogat până recent, dar mai nou avem medicaţii care încep să fie destul de bune, există şi operaţiile de slăbit, care au cea mai bună rată de succes. Per total eu văd cazurile de slăbit greu doar la cei ce au făcut multe greşeli făcând diete-minune: Dukan, regimuri disociate, diverse programe comerciale care au succes în anumiţi ani şi care nu au ca scop să-ţi ofere instrumente de lucru ci să te facă dependent de produsul lor, de dieta lor care nu-ţi e deloc explicată – doar mănânci după nişte hârtii dar nu ştii de ce mănânci aşa. Pe termen lung toate sunt un eşec, „nu rămâi cu nimic”, cum se zice la şcoală. Eventual rămâi cu o deteriorare a metabolismului care face mai dificile intervenţiile ulterioare.
Care sunt cele mai mari greşeli pe care le fac românii când vine vorba de alimentaţie?
Nu am cercetat referinţe ştiinţifice pe acest subiect, al românilor, ce percep eu în general şi ce văd la cabinet e legat de calitatea alimentaţiei şi de dezordinea şi stresul din vieţile noastre…de fapt toate legate între ele: mâncăm de multe ori improvizat, uneori prea mult în raport cu ce avem în mod real nevoie, uneori mâncăm când nu trebuie (de plictiseală, de stres) sau sărim mese atunci când n-ar trebui să sărim…iar legat de calitate: sunt adeseori categorii întregi de alimente de proastă calitate nutriţională dar cu multe calorii: dulciuri şi sucuri cu zahăr, ronţăieli şi diverse gustări la pungă, patiserii, produse de cofetărie, mezeluri de mai proastă calitate etc., acestea sunt consumate mai mult decât trebuie, iar invers, alimentele de mai bună calitate – să zicem legume, fructe, peşte – le consumăm mai puţin decât ar fi bine. Mâncatul improvizat şi mâncatul prea puţin gătit aş spune că sunt greşeli uzuale pe care le facem mulţi. Asta din goana vieţii de zi cu zi, a orarului aglomerat, a stresului, care trag mult mai jos pe lista de priorităţi sănătatea. Din exact aceleaşi motive ne şi mişcăm mai puţin, poate nu mai avem energie după o zi foarte stresantă la serviciu, poate avem foarte multe de rezolvat etc. Per total greşelile vieţii moderne sunt mai largi decât alimentaţia, multe din ele au de-a face cu psihicul, cu sedentarismul, cu constrângeri externe de toate felurile: de orar, de posibilităţi materiale etc.
Cât de complicat e să mâncăm sănătos? Care sunt principalele linii pe care ar trebui să le avem în vedere pentru o alimentaţie cât mai corectă?
E complicat şi să defineşti mâncatul sănătos…în principiu el e cel ce ar trebui să asigure în mod ideal energia noastră şi substanţele care înseamnă funcţionarea noastră. Ideal nici nu ne-am gândi să facem astfel de definiţii, am mânca la senzaţie de foame şi exact cât trebuie, iar mâncarea ar trebui să aibă componentele hrănitoare şi să nu aibă componente periculoase. Deja e complicat ce am zis. Din păcate cei mai mulţi dintre noi avem orare stricte la serviciu, nu putem prevedea foamea, nu putem fi mereu pe fază cu mâncarea ideală la momentul de foame… deci ratăm unul din criteriile foarte bune pentru alimentaţia sănătoasă: corelarea cu foamea, cu nevoile energetice ale părţii de zi căreia îi e destinată o masă. Apoi, pe partea calitativă a alimentaţiei, avem nevoie de proteine, de grăsimi bune, de vitamine, de minerale, de carbohidraţi ca sursă de energie, de fibre…şi nu stă nimeni să facă calcule de mare precizie pentru o alimentaţie obişnuită, in general mâncăm ce ne vine mai uşor, ce ne place, ce ne pică bine…O alimentaţie sănătoasă ar fi cea care ne-ar asigura toate componentele de bază în proporţii potrivite nevoilor fiecăruia dintre noi. Aproximări ale unui tipar de alimentaţie sănătoasă ar fi versiunile dovedite mai des a fi asociate cu longevitatea – adică cele cu o importantă componentă vegetală (fructe, legume, cereale integrale, mazăre şi alte leguminoase) şi cu o pondere scăzută de alimente „industrializate”, „artificiale”. De asemenea, dietele cu consum cel mult moderat de alcool sunt cele mai bune, e important să nu uităm să menţionăm alcoolul atunci când vorbim de diete. Un răspuns simplu pentru „ce înseamnă alimentaţie sănătoasă?” ar fi „o alimentaţie potrivită fiecărui individ”, asta include de obicei alimente de calitate, diverse, hrănitoare şi un bun triaj al celor ce ne „parazitează” dieta: sucurile, dulciurile şi ronţăielile, de exemplu.
Diabetul este, până la urmă, o consecinţă a acestor greşeli? Parcă aud tot mai des în jurul meu de oameni diagnosticaţi cu diabet. Vorbim, într-adevăr, de o creştere? Care ar fi cauza?
Da, este o epidemie reală de diabet ce vine în trena epidemiei de obezitate, în principiu o combinaţie de factori genetici şi de mediu explică explozia de diabet şi de obezitate. Există predispoziţie înnăscută, genetică, dar şi sedentarismul, stresul şi alimentaţia proastă contribuie mult. Chiar şi poluarea începe să fie luată în calculul factorilor de risc, de asemenea modificările suferite de flora noastră intestinală în ultimele decenii. În general, însă, obezitatea e cea care explică cel mai mult din cazurile de diabet, cele de tip 2. Diabetul tip 1 e şi el într-o creştere, dar mult mai lină şi prin alte fenomene (diabetul tip 1 e o boală autoimună, corpul îşi atacă singur pancreasul, pentru apariţia lui nu putem da vina pe ceva anume din stilul de viaţă).
Citește și
Ce putem şi ce nu putem mânca/bea dacă avem diabet sau ni s-a spus că suntem predispuşi la el? Cât de restrictivă devine dieta în aceste cazuri şi cum putem face să nu o privim ca pe o pedeapsă, ci ca pe o normalitate în viaţă de acum înainte?
Interdicţiile sunt chiar puţine când vine vorba de diabet, în linii mari zahărul/dulciurile cu zahăr şi făinoasele „de plăcere”, cele care nu sunt mâncare propriu-zisă (patiserii, napolitane, biscuiţi etc.), sunt primele pe lista de evitat. Cât despre predispoziţie şi gestionarea ei, nu evitarea unor anume alimente în mod special ci menţinerea unei greutăţi bune şi a unui stil de viaţă activ e cea mai bună strategie pentru a preveni diabetul tip 2. Pentru diabetul tip 1 nu există nicio metodă dovedită. Paradoxal, dintre alimentele punctuale, nu consumul de zahăr ci consumul de carne roşie e legat de un risc mai mare de diabet tip 2.
Dacă tot am vorbit de diabet şi slăbit, n-am cum să nu vă întreb cum de s-a ajuns la situaţia asta în care un medicament indicat diabeticilor să fie vânat de oameni care nu au astfel de probleme de sănătate? Care sunt riscurile pentru cei care le folosesc fără o indicaţie medicală corectă?
Nu e deloc o întâmplare că un grup de medicamente destinate diabetului tip 2 este unul util în obezitate: diabetul tip 2 şi obezitatea sunt boli înrudite, există verigi comune extrem de puternice – de exemplu rezistenţă la insulină, contextele de apariţie, ba chiar, cum ziceam mai devreme, obezitatea este principalul factor de risc al diabetului tip 2. Motivul pentru care medicamentele din familia despre care vorbim (este una singură, numită tehnic „agonişti de receptor GLP-1”) se prescriu atât în diabetul tip 2 cât şi în obezitate (în obezitate atât la diabetici cât şi la nediabetici) este că au dovedit efecte bune în ambele boli, cu o balanţă beneficiu/risc bună per total. Individual e de analizat cu detaliile fiecărui pacient, desigur, iar asta se face prin medicina de cabinet. Riscurile sunt cele care sunt menţionate şi pe prospect – cel mai adesea efecte secundare digestive – greaţa cel mai frecvent. Şi trebuie să ne gândim bine şi la partea de întrerupere a tratamentului: ea poate veni cu recăderi. Ceea ce pune în discuţie alt aspect: cât timp avem de gând să fie prescris tratamentul? Partea de „vânătoare” e ceva tipic României, aici vorbim de o ilegalitate în cazul utilizării unui medicament care e aprobat în România doar pentru diabetici şi cumva fac rost de el persoane fără diabet, dar nu vorbim de ceva greşit din perspectivă medicală: în mod legal în alte ţări moleculele din această familie se pot prescrie, în diferite doze, atât în diabetul tip 2 cât şi în obezitate. Deci greşeala nu e mare din perspectivă medicală, exceptând, eventual, partea de a lua un tratament fără a avea opinia unui medic care lucrează în mod curent cu respectivul tratament. Iar disponibilitatea acestor preparate e o problemă pe întreaga planetă, pentru că s-au dovedit medicamente bune şi sunt prescrise în cote mai mari decât fac faţă, momentan, producătorii lor.
Am auzit des, când venea vorba de copii cu probleme reale de greutate, că aceştia nu trebuie puşi la dietă. Ce facem atunci în cazul lor?
Între dietă în sens de restricţie dură, spartană (la care nu trebuie pus nimeni!) şi alimentaţia proastă care a dus la obezitatea unui copil există un evantai de situaţii, ceea ce recomandăm noi ca intervenţie nici nu este deloc „dietă” ci o alimentaţie sănătoasă, calculată (ideal împreună cu un specialist) şi adaptată copilului. La fel şi adultului, de altfel: nici adulţii nu trebuie „puşi la dietă” ci învăţaţi ce anume ar fi inteligent de făcut pentru o greutate mai bună. Noi, ca specialişti, nu vedem în termeni de „e la dietă” şi „nu e la dietă” intervenţiile de nutriţie, pentru noi „dietă”, în acest sens, de restricţii dure, nu e deloc ceva bun. Deci…nimeni nu trebuie “pus la dietă”…Trebuie reparat cât mai mult din ce e greşit, aceasta e versiunea mea optimistă. Şi fezabilă. Trebuie lucrat la alegeri, la ore, la cantităţi, la psihic, la mişcare. Nu trebuie aplicată o pedeapsă dură sub forma unei diete de înfometare care nici nu va aduce vreun bine pe termen lung, ba dimpotrivă.
Colesterolul este un alt balaur foarte prezent în vieţile noastre, la fel şi medicamentele care ar putea facilita scăderea lui, care sunt văzute de mulţi ca pe ceva de speriat. Când e cazul să apelăm la ele?
Aici e ceva cultural: din nou în România există păreri populare pe diferite subiecte pe care ideal ar fi bine să fie ascultaţi medicii la cabinet. Există mari „curente”: ba că nu e atât de periculos colesterolul, ba că sunt periculoase sau nu sunt necesare medicamentele de scăzut colesterolul, ba că „mai bine ceva naturist” etc. Colesterolul e cel ce se depune la unele persoane în vasele sanguine şi poate duce la îngustarea lor până la acel nivel care declanşează infarct miocardic, accident vascular cerebral, arteriopatie a membrelor inferioare sau chiar moarte subită. Vrem să prevenim asta? Sigur că da. Cum o facem? Scăzând nivelul colesterolului circulant, inclusiv prin medicamente acolo unde un medic a considerat că este cazul (principala categorie fiind medicamentele numite statine). S-a dovedit că scăzând colesterolul care circulă (atenţie, nu cel din membrane, el nu suferă deloc în timpul tratamentelor!) riscul de boli legate de ateroscleroză scade. În lumea civilizată proporţia tratamentelor de scădere a colesterolului in rândul planurilor de tratament ale pacienţilor e una foarte mare, la noi, din păcate, ea e sabotată de părerile larg răspândite cum că e bine să nu ascultăm medicii când ne recomandă medicamente de colesterol, asta pentru că „ştim noi mai bine”. Suntem deţinători de mari recorduri privind mortalitatea cardiovasculară şi în acelaşi timp suntem mari combatanţi ai prevenţiei. Sună ilogic dar asta e realitatea.
Colesterolul crescut este cauzat doar de alimentaţie sau sunt şi alţi factori implicaţi?
Nu, colesterolul crescut nu e cauzat decât într-o proporţie foarte mică de alimentaţie. Când constatăm valori mari ale colesterolului rău (LDL) recomandăm modificări de alimentaţie dar adeseori efectele dietei sunt minore. Când corpul simte o dietă „de scăzut colesterolul” el fabrică mai mult, compensator. O persoană anume are cel mai adesea colesterolul într-o marjă foarte clară şi destul de îngustă – adică diferenţa între colesterolul cel mai mare, să zicem cu o dietă proastă, şi colesterolul cel mai mic, cu o dietă foarte bună, să zicem cu un regim vegetarian sau chiar vegan, nu e una foarte mare. Mai sunt şi alţi factori dar factorul major e un anumit nivel de colesterol foarte bine determinat genetic pentru fiecare dintre noi. Cei ce şi-au făcut de mai multe ori profilul lipidic îşi cunosc bine „zona de colesterol”, surprizele sunt minore de-a lungul timpului.
Adevărul din spatele medicamentelor și dietele miraculoase: Dr. Adrian Copcea și promisiunile prea bune ca să fie adevărate
Ce facem cu îndulcitorii? În cazul persoanelor cu diabet înţeleg că nu se poate altfel, dar pentru ceilalţi e bine sau nu să îi folosească? Sunt îndulcitorii precum ştevia mai buni decât cei artificiali?
Îndulcitorii nu sunt ceva obligatoriu, sunt un compromis pentru a obţine plăcerea gustului dulce fără a avea creşteri de glicemie. Clasificările legate de natural/artificial nu sunt extrem de relevante, de exemplu zahărul e natural, asta nu înseamnă că e neapărat bun, aşa cum şi alţi îndulcitori artificiali nu sunt neapărat răi pentru că sunt artificiali. Majoritatea îndulcitorilor artificiali, precum zaharina, s-au folosit şi se folosesc de decenii intregi pentru meritul lor de a nu fi de fapt absorbite în corp: le simţim dulci pe limbă, ulterior ele trec prin corp şi se elimină, nu sunt metabolizate, adică prelucrate. Doar recent s-a constatat că ele pot face rău cumva printr-un fenomen „ocolit”, ele e posibil să nu pice bine florei noastre intestinale. Încă e un subiect fierbinte cum putem formula sfaturi legate de ingrediente care nu sunt sănătoase în sine, deci nu spunem niciodată că „trebuie” consumate, ci doar că e sigur în anumite limite să le consumăm. E greu de spus cum se poate face un clasament de tipul „cei mai siguri sunt stevia si eritritolul, cei mai nesiguri sunt aspartamul şi ciclamatul”, dar repere există: de exemplu zahărul şi îndulcitorii din familia lui (inclusiv siropul de arţar, mierea de albine etc.) sunt consideraţi per total siguri, sunt din categoria GRAS, Generally Recognized as Safe, pe când la alţi îndulcitori, de exemplu la cei artificiali, există o limită teoretică maximă, care e mult mai mare decât consumul uzual. De exemplu îndulcitorul respectiv ar deveni periculos, de exemplu cancerigen, la o doză x, pe care am putea-o atinge doar dacă am consuma zilnic zeci de litri de suc light sau zero. Dar aceste discuţii pot deveni prea tehnice de la un moment dat încolo, în principiu cine foloseşte cantităţi uzuale de îndulcitori la cafea sau la unele dulciuri nu se expune niciunui pericol previzibil, ba chiar aş spune că răul pe care îl fac o pastiluţă sau câţiva picuri de îndulcitori la o cafea e minor faţă de ce poate face un cumul de substanţe cu nimic mai bune aflate în tot felul de produse industriale preambalate, ultraprocesate. Sunt, toate, E-uri, adică adausuri intenţionate în alimente, cu diferite scopuri…îndulcitorii dau gust dulce şi sunt mai „remarcabili” dar există o mulţime de alte E-uri „tăcute” care pot face mult mai mult rău, cumulativ, decât îndulcitorii. Oricum, cine se teme de îndulcitori poate să-i evite total, cum spuneam mai devreme ei nu sunt ceva necesar, sunt doar un compromis, sunt doar „de plăcere”.
O altă problemă discutată frecvent, în special în rândul femeilor, este cea a colagenului. Se recomandă tot felul de suplimente, care mai de care mai scumpe. Sunt de folos sau nu?
Problema colagenului „din afară” e relativ necunoscută, există descrise diverse mecanisme prin care colagenul extern, de exemplu ca suplimente, poate stimula producţia de colagen intern. Noi de fapt nu putem lua colagen (şi nici alte proteine) din afară să le transportăm acolo unde am vrea ele să se ducă – în piele, în articulaţii etc., dar în cazul colagenului există un mic circuit „ocolit” prin care s-ar putea stimula producţia internă. Datele sunt prea puţine pentru a afirma cu tărie că trebuie evitate suplimentele cu colagen sau că e bine să fie luate, nu există garanţii în nicio direcţie. Acest tip de raţionament există pentru foarte multe substanţe, numai la medicamente ştim cu precizie ce pot face, la ce bune şi la ce rele ne putem aştepta, cu o probabilitate statistică bine documentată.
Aş adăuga câteva cuvinte finale: nutriţia şi medicina sunt domenii serioase, fascinante, complexe, e păcat că s-au „mondenizat” atât de tare încât problemele pe care ni le punem adeseori sunt dacă „are sau nu dreptate influencerul x”. De fapt ar fi atât de constructiv să discutăm cu specialişti adevăraţi, să încercăm să ne cunoaştem pe noi înşine mai bine – de exemplu chiar facem ce trebuie? Ne-am ţinut un jurnal alimentar sau de activitate fizică şi el arată impecabil şi e o enigmă de ce nu slăbim? – decât să ne aruncăm să „ţinem” cu un influencer sau cu altul. Mai ales acum când toată lumea are câte o părere despre fructe, despre postul intermitent, despre grăsimi, despre slăbit, despre medicamente, despre orice. Eu zic să facem un pas în spate acolo unde nu ne pricepem şi să încercăm să obţinem o opinie de la specialişti care chiar lucrează într-un domeniu şi sunt pasionaţi de domeniu şi bine intenţionaţi şi responsabili. E un fel de apel „general” la seriozitate, sper că el poate fi auzit cât de cât chiar şi în afara „universului influencerilor”. Nu e bine să ne jucăm cu sănătatea, nicidecum nu e bine s-o lăsăm pe seama unor personaje de Internet. Să citim cu mari rezerve ce cred unii sau alţii, pe net adeseori e doar un spectacol de actorie cu pretext medical, nu e medicină. Iar nutriţia de Internet chiar nu are nicio legătură cu nutriţia de calitate, făcută de specialişti. Mai bine să nu mai citim deloc nutriţie decât să avem impresia că tot ce facem e greşit, că nu e voie nimic, că specialiştii ştiu doar să ne chinuie şi să ne dea grătar cu salată. Cei ce au păşit intr-un cabinet serios ştiu foarte bine cât de mult diferă ceea ce are lumea impresia că ştie despre nutriţie faţă de ceea ce ştie cu adevărat.
Citeşte şi: Cât de periculoase sunt metalele grele și toxinele în organism? Și cum ne pot distruge viața substanțele chimice? Sfaturi de la Dr. Radu Ţincu, specialist ATI şi Toxicologie despre cum ne putem menține sănătatea în era poluării – LIFE.ro
Pe aceeași temă
Citește mai multe
