Dezvăluiri șocante ale unei foste consumatoare de droguri. De ce a ajuns să piardă totul? Și cum a învins dependența care a dezumanizat-o? Georgiana Drăgan (Moldoveanu): „Nu cred că există ceva la fel de dureros ca sevrajul de heroină”
Georgiana Drăgan (Moldoveanu) este acum coordonatoarea House of Joy, Centrul rezidențial Teen Challenge, dedicat tinerelor fete care aleg să renunțe la droguri, după ce, timp de 8 ani a fost la rându-i consumatoare de droguri, din care timp de 5 ani a fost de dependentă de heroina.
Lupta pentru reabilitare s-a transformat pentru Georgiana într-un drum pe care-l repovestește acum celor care pot folosi cuvintele ei pentru a se ține departe de, spune ea, substanțele amăgitoare care-ți promit fericire, dar care te distrug.
Acum, Georgiana este asistent universitar și doctorand în psihologie, a terminat masterul în Servicii sociale, la Facultatea de Teologie Baptistă, din București, este căsătorită cu Mihai Moldoveanu, un om minunat care îi înțelege și susține dorința de dezvoltare, predă, studiază, coordonează grupuri de suport și are în grijă singurul centru rezidențial dedicat consumatorilor tineri care aleg să renunțe la substanțele nocive.
Care e cea mai intensă amintire din experiența de adicție?
Georgiana Drăgan: Unul dintre cele mai dureroase momente a fost acela când am ajuns să stau pe stradă. Pierdusem tot și, cel mai important, demnitatea, stima de sine, valorile, principiile. Ajunsesem să provoc multă durere părinților mei.
E drept că și tata a avut o contribuție. Ajuns la disperare din pricina a ce făceam, m-a dat afară din casă.
Nu aveam decât hainele de pe mine, nu aveam unde să mă spăl. Vreo săptămână nu am avut unde să fac un duș și mi-amintesc că mergeam prin tramvaie sau autobuze și miroseam. Arătam în ultimul hal, iar oamenii se depărtau de mine când mă apropiam de ei.
Georgiana Drăgan (Moldoveanu): „Nu cred că există ceva la fel de dureros ca sevrajul de heroină”
Cum ai ajuns acolo?
Debutul în consum a avut loc la vârsta de 17 ani. Eram la o petrecere cu fratele meu mai mare și cu un băiat, cu care aveam o relație. Acolo au venit mai mulți tineri, prieteni ai iubitului meu, consumatori de droguri. Unul dintre ei ne-a propus și mie, și fratelui meu să încercăm un joint. Bineînțeles că nu ne-a oferit ceva puternic, ci marijuana și s-a asigurat că o promovează în așa fel încât să o facă atractivă pentru noi.
Îl vedeam cum se manifestă, avea o stare de euforie, cânta, dansa, iar asta m-a făcut curioasă.
Dacă mă uit însă în copilărie, realizez că au fost și alți factori care au influențat această decizie: tata avea probleme cu alcoolul, iar eu am crescut într-un context al dependenței. Din perioada copilăriei și adolescenței eram obișnuită să-l văd pe tata cum se manifestă când era sub influența alcoolului, era foarte violent, la noi în casă erau scandaluri, certuri, țipete. Deși era distructiv, pentru mine era normalitate.
Deci, contextul de acasă, curiozitatea, presiunea anturajului, teribilismul celor 17 ani, când îmi doream să fac orice să evadez din cotidian, fiindcă realitatea mea nu era una fericită, nu trăiam într-un context armonios, iar toate astea au contribuit la acea decizie de moment când am zis, da, vreau.
Ce nu știam atunci era că drogurile, care în primă fază îmi promiteau fericirea, senzații inedite, o detașare de realitate, vor ajunge în cele din urmă să mă distrugă. Și așa a fost.
La vârsta de aproape 20 de ani am ajuns să consum heroină. Eram într-o relație cu un băiat, care a reluat consumul în urma unei tragedii prin care a trecut, și-a pierdut tatăl. Noi eram împreună deja de aproape un an, îl iubeam foarte mult și credeam că dacă voi rămâne alături de el și-l voi susține necondiționat, asta o să-l ajute. Ce nu știam atunci era că, de fapt, acest lucru avea să mă distrugă pe mine.
Prima senzație la heroină, în cazul meu și al multora, nu a fost una plăcută. Creierul pur și simplu nu știe cum să recepteze această schimbare dramatică pe care o aduci la nivelul sistemului nervos central. Deci am avut stări de vomă, frisoane, nu am putut dormi toată noaptea, deci nu mi-a plăcut aproape deloc. Dimineață mi-am zis: eu nu o să mai consum niciodată acest drog și nu înțeleg cum de poate cineva să o facă.
Am păstrat însă în creier mesajul că oferă o senzație plăcută. Ceva m-a liniștit în acea noapte tumultoasă. Iar pentru această senzație, am zis: trebuie să-i mai dau o șansă. Mai ales că și prietenii mei, consumatori, îmi spuneau: așa e prima dată, la fel și a doua oară, dar apoi o să vezi ce senzații obții.
În cele din urmă, am ajuns să experimentez o stare de aparentă pace, pentru că asta face heroina, te liniștește. Ai senzația că faci față vieții, durerii, realității, că problemele au rezolvare. Cumva te ajută să te detașezi sau îți creează iluzia că te detașezi de realitate, că ești de neînvins, că poți face față la orice ți se va întâmpla. Ce nu-ți spune acest drog înainte, este că după aceea îți ia totul.
După trei săptămâni de consum zilnic, am ajuns dependentă.
Când experimentezi sevrajul nu cred că există durere pe lumea asta care să o depășească. Poate doar bolile în fază terminală. Te dezumanizează, nu te poți ține pe picioare și ești în stare de orice în acele momente doar pentru a face rost de bani, pentru a obține o doză nouă.
Cu cât consumi mai mult, dependența este mai puternică, consumi mai mulți bani și ajungi să fii afectat pe toate planurile.
Citește și:
Primele doze ți le permiți, dar după o săptămână, ele devin extrem de costisitoare. Ce se întâmplă de fapt?
Ai nevoie de o cantitate de substanță tot mai mare. Dacă la început dai 30 de lei pentru o doză, să zicem, într-o lună deja plătești 100 de euro. Atunci apar consecințe din ce în ce mai mari: mi-am amanetat primul inel de aur, cadou de la mama, primit la 18 ani, apoi am ajuns să fur absolut tot ce se putea fura din casă, am amanetat orice obiect de valoare al părinților mei, al mamei. I-am luat tot ce avea de aur: inele, cercei, coliere, tot ce avea și le-am vândut. Apoi am luat tot ce găseam obiect de valoare electric sau electrocasnic și le-am dus în amanet sau le lăsam la diverse persoane care ne ofereau o sumă modică pentru ele și nu reușeam să le mai recuperez.
În acest tumult, mama a ajuns să facă împrumuturi în bănci pentru că îi furam cardul noaptea, când dormea, îi știam codul PIN, mă duceam și scoteam toți banii de pe el, mă drogam cu ei, apoi ea trebuia să se împrumute să plătească tot ce avea de plătit. A ajuns să facă împrumuturi în bănci, să avem datorii imense la întreținere, eram pe punctul de a fi dați în judecată și evacuați. Mama avea nenumărate credite bancare și alte datorii care o duseseră la disperare.
Ajungi să te dezumanizezi.
Am ajuns să fiu internată în clinici de dezintoxicare, acolo mi se dădea tratament puternic, fiindcă ajunsesem la doze foarte mari. Pur și simplu ajunsesem să pierd limita dintre halucinație și realitate.
Mărind dozele și combinând mai multe tipuri de droguri, am ajuns la episoade psihotice, chiar la punctul în care, la un moment dat am vrut să mă sinucid. Într-un episod psihotic de genul acesta aveam sentimentul că din fereastra camerei mele ieșeau șerpi care se aruncau peste mine și mă atacau. Nu mai distingeam realitatea de halucinație. Atunci de panică, am luat cuțitele din bucătărie și am început să le ascut. Am avut noroc că era cineva cu mine și m-a păzit până m-am liniștit și am adormit.
Georgiana Drăgan (Moldoveanu): „Mă gândisem că, dacă mă internez la o distanță considerabilă de București, acest lucru mă va ajuta să nu mai fiu tentată să-mi fac externarea la cerere și să mă droghez din nou”
Cine te-a ajutat în perioada asta? De la specialiști, la oameni de bine. Și ce nu a funcționat?
Am avut câteva internări la dezintoxicare, atât în Iași, cât și în Vaslui. Mă gândisem că, dacă mă internez la o distanță considerabilă de București, acest lucru mă va ajuta să nu mai fiu tentată să-mi fac externarea la cerere și să mă droghez din nou.
În perioadele de internare primeam ajutor, dar asta se întâmpla de obicei pentru 3 săptămâni și mă ajuta să mă stabilizez fizic. Am un respect deosebit față de medici și acum avem o colaborare foarte bună cu aceste spitale cu secții de dezintoxicare. Înțeleg perfect cum e să primești un om cum eram eu, cu un trecut de dependență, cu care m-am distrus pe mine și care nu poate fi recuperat într-o perioadă atât de scurtă.
În anul 2007 fratele meu, care continuase și el, ca și mine, consumul, s-a internat la Obregia și acolo a descoperit echipa de la Teen Challenge Romania, care se ocupă de recuperarea tinerilor cu probleme de dependență, cu un istoric de peste 60 de ani la nivel internațional, care a început activitatea în SUA, a ajuns în mai mult de 100 de țări, iar în România în 2003. Primul centru de băieți s-a deschis în 2006, iar fratele meu i-a cunoscut un an mai târziu. Veneau la spital și le vorbeau tinerilor despre această alternativă, de a intra într-un program cu regim rezidențial, într-o comunitate terapeutică, unde să poată primi ajutor susținut pe termen lung. Să fie ajutați să schimbe comportamentele distructive printr-un program care, deși este unul intens, este foarte bine structurat, cu obiective clare pentru fiecare dintre rezidenți și care încearcă să-i ajute pe tineri să-și schimbe principiile, comportamentele distructive și, prin obiective clare și activități în fiecare minut al zilei, îi ajută să-și schimbe de la cele mai mici obiceiuri, până la cele mai profunde.
Georgiana și fratele ei, înainte și după reabilitare
Fratele meu a intrat în acest program, care are la bază principii și valori creștine, și după o perioadă am reușit să-l văd, să-l pot vizita. El a devenit pentru mine un exemplu că se poate. Se schimbase faptul că acum avea speranță. Ne pierdusem complet speranța în perioada de dependență și nu credeam că vom mai putea vreodată să trăim o viață normală. Acum mă uitam la el, trecuse o lună de la intrarea în program, și nu doar că arăta foarte bine și-și revenise din punct de vedere fizic, dar modul în care vorbea, faptul că avea deja un scop pentru viitor, putea vedea viața fără heroină, iar asta îl entuziasma, nu să te trezești dimineața și să te gândești: acum ce fac? Droguri nu mai am, prieteni nu mai am, un loc de muncă sau perspective nu mai am, ce fac? Mă întorc la ce știu. Acum vedeam în el faptul că-și dorește să plătească prețul schimbării.
Cu ajutorul lor, chiar dacă Teen Challenge nu avea atunci un centru pentru fete, iar eu am continuat să mă droghez încă doi ani după ce fratele meu s-a lăsat, pentru că am rămas în același mediu, cu aceiași prieteni și fără să fac schimbări majore în viața mea, dar în anul 2009, pe 23 decembrie, cu ajutorul lor, am ajuns într-un alt program terapeutic din Câmpina, la Asociația Mână deschisă, unde am primit ajutor în procesul meu de recuperare.
Georgiana Drăgan (Moldoveanu): „Am învățat să-mi cresc stima de sine, identitatea, iar în cele din urmă am învățat că trecutul nu mă definește și că este parte din viața mea, dar trebuie să-mi asum responsabilitatea atât pentru decizia de a consuma, cât și pentru cea de a mă schimba”
Ce te-a făcut să accepți acest ajutor?
Ajunsesem la capătul puterilor și eram sigură că ori ajung în închisoare, ori în mormânt. Pierdusem tot, nu mai aveam prieteni, nu puteam munci, nu aveam perspective de viitor și știam că am doar aceste alternative sau să plătesc prețul schimbării.
Ce a făcut diferența? Faptul că am avut parte de un proces terapeutic pe termen lung, în care am avut timp să mă cunosc pe mine, am ajuns să mă iert pentru greșeli, durerea pe care am cauzat-o familiei, am putut să-mi iert tatăl, ceea ce a fost un lucru de mare preț pentru că mă ținea ancorată într-o amărăciune care cumva, de fiecare dată când ajungeam la certuri sau scandaluri cu el, mă reîntorceam la consum.
Nu reușeam să fac față durerii, dar am învățat. În plus, am învățat să-mi cresc stima de sine, identitatea, iar în cele din urmă am învățat că trecutul nu mă definește și că este parte din viața mea, dar trebuie să-mi asum responsabilitatea atât pentru decizia de a consuma, cât și pentru cea de a mă schimba.
Foarte importantă a fost schimbarea principiilor și a valorilor mele profunde.
Nu aveam până atunci o credință, nu una specifică. O dată ce am început să cred în Dumnezeu, pentru mine a fost definitoriu pentru că mi-a pus alte fundamente. În trecutul meu de dependență eram o persoană mincinoasă și am învățat să nu mai mint, eram o persoană manipulatoare și am învățat să nu mai manipulez, eram o persoană gata să fenteze orice regulă și să o facă cu bucurie și am învățat ce înseamnă să ai disciplină în viață, să ai structură, autoritate, să dai socoteală pentru ce faci, să acorzi atenție celor mai mici detalii în orice lucru pe care îl faci și să faci cu excelență ceea ce ți se încredințează. Am învățat să cresc capacitatea de muncă și standardele și am învățat că, în cele din urmă, trebuie să îmi asum responsabilitatea, să fiu un om asumat. Să nu am o gândire visătoare cu privire la schimbare, dar să nu fac nimic concret, să-mi asum că, așa cum am ales să mă droghez, ține de mine să fac pași în schimbare, apoi să mă pot reintegra.
Și așa s-a întâmplat. După ce am terminat programul la Câmpina, m-am întors în București, m-am căsătorit, am un soț minunat, incredibil, care mă susține în tot ce fac. Din dorința de a da speranță altor persoane care luptă cu consumul de droguri și cu dependența am scris un roman autobiografic, Goana după iluzii. Și totuși am învins drogurile, în care am spus povestea mea și a fratelui meu, iar din anul 2015, de când Teen Challenge a deschis și primul centru de fete, House of Joy, m-am implicat cu toată pasiunea, entuziasmul și bucuria în această lucrare, organizație, dar dorința mea a fost să ajut alte fete care duc aceeași bătălie.
Sunt mai mult de 7 ani de-atunci, iar bucuria mea este să văd zecile de fete care au trecut prin program, care au o viață schimbată, așa cum am și eu acum și pe care să le pot susține în acest proces de a avea o identitate nouă, de a-și cunoaște valoarea, de a nu se mai lăsa niciodată să fie tratate cu mai puțin decât valoarea pe care o au.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
