Între America și România: ce face chitaristul Dragoș Ilie pentru a-și îndulci dorul de casă? Și cum arată drumul lung al unui artist român de la primele acorduri învățate de la tatăl său la concerte pe marile scene ale lumii și un doctorat la University of Texas din Austin

Dragoș Ilie, laureat al bursei „Moştenitorii României muzicale” și doctorand la University of Texas din Austin, împarte viața între cele două continente, predând și studiind în SUA, dar revenind în țară pentru proiecte artistice. Bursa i-a deschis uși în România, permițându-i să concerteze cu orchestre de prestigiu și să colaboreze cu maestrul Alexandru Tomescu. În afara facultății, se implică activ în dezvoltarea comunității muzicale din Iași și participă la concursuri internaționale. Cu o carieră artistică diversificată și o activitate pedagogică la University of Texas, Dragoș Ilie nu se vede stabilindu-se definitiv în Statele Unite, dorind să se întoarcă acasă pentru a contribui la dezvoltarea fenomenului chitaristic din România.

Cum s-a adaptat Dragoș Ilie la viața din SUA? Artistul recunoaște, în interviul de mai jos, că nu se simte în totalitate acasă după aproape nouă ani de departe. Descrie orașul Austin ca pe un loc potrivit pentru a-și continua dezvoltarea artistică și își exprimă dorința de a schimba aerul și de a explora diversitatea artistică europeană în viitor. 

Pe Dragoș Ilie îl putem vedea miercuri, 13 decembrie 2023, ora 19.00 împreună cu Orchestra de Cameră Radio, dirijată de Johann Stuckenbruck. Vom auzi pe scena de la Sala Radio R. Strauss: Dansul celor şapte văluri din opera Salomeea (ar. Kenichi Ikuno), M. Castelnuovo-Tedesco: Concertul nr. 1 în re major pentru chitară și orchestră și G. Bizet/ R. Scedrin: Suita Carmen pentru orchestră de coarde şi percuţie.

Dar, până atunci, vă invităm să-l cunoașteți pe artist. Ce face Dragoș Ilie în afara lumii muzicale, care sunt sursele sale de inspirație sau locurile preferate din Austin și cum arată playlistul său? Cum arată un posibil ritual înainte de a urca pe scenă și care sunt persoanele la care apelează atunci când are nevoie de susținere sau dorește să împărtășească vești importante? Aflăm răspunsurile în interviul de mai jos:

Dragoș Ilie, ești laureat al bursei „Moştenitorii României muzicale” (proiect derulat de Radio România Muzical în parteneriat cu Rotary Club Pipera) și, în prezent, doctorand în Statele Unite, la University of Texas din Austin. Cum arată viața ta acum?

Viața mea se împarte acum între două continente. Marea parte a anului o petrec în Austin – Texas, unde studiez și, în același timp, predau – la University of Texas at Austin. Cu toate acestea, încerc să ajung în țară cât mai des. Bursa „Moştenitorii României muzicale” mi-a deschis multe uși acasă: pe lângă concertul de debut alături de Orchestrele Radio și de Filarmonica de Stat „Transilvania”, am intrat în legatură cu maestrul Alexandru Tomescu, căruia m-am și alăturat în Turneul Stradivarius de anul trecut: „Paganini Magic”. În același timp, încerc să mă implic în orașul meu natal, Iași, fie că vorbim despre lucrat cu studenții de la Conservator, de recitaluri sau de alte activități. În afara facultății, încerc să mențin un număr de concerte susținute și participări la câteva competiții în jurul lumii (cea mai recentă fiind în China, la sfârșitul acestei veri). 

Adaptarea lui Dragoș Ilie în Texas și perspectivele sale asupra vieții în Statele Unite 

Cum te-ai adaptat la lumea de peste ocean și cum te-a primit Texasul?

Trăiesc în Statele Unite de aproape 8 ani, și consider că America m-a primit foarte călduros. Primii ani i-am petrecut în Georgia, unde am urmat studiile la Columbus State University, la catedra profesorului și compozitorului Andrew Zohn. Adaptarea s-a produs destul de rapid și fără să o observ inițial; am plecat când aveam 18 ani, în spiritul specific tânărului aventurier – fără să mă gândesc prea mult. Nu am realizat schimbarea completă a stilului de viață, a familiei și a prietenilor, până să ajung acolo. A durat apoi un an de „calibrare”, dar mediul în care mă aflam, facultatea și colegii au făcut procesul mult mai ușor. Apoi m-am mutat în Texas, odată cu începerea studiilor de masterat în Austin. Ca în toate celelalte locuri din Statele Unite, și acest stat m-a primit cu brațele deschise. Poate și similaritățile regiunii de sud au făcut tranziția Georgia – Texas mai ușoară. Austin este un oraș deosebit de divers, vast, dar cu o energie tânără: o metropolă îndrăgostită de muzică și de chitară clasică. A fost un loc cât se poate de potrivit pentru mine, pentru a continua să mă dezvolt. 

Îți vezi viitorul în Statele Unite ale Americii? 

Sincer, nu. Statele au fost și încă sunt o experiență cu totul deosebită, mi-au oferit enorm de multe posibilități; totodată mi-au „deschis” ochii și orizontul în multe direcții, m-au ajutat să leg prietenii cu persoane din toate colțurile lumii, dar… nu știu dacă mi-aș dori să rămân aici mereu. Încă după atâția ani, nu mă simt în totalitate „acasă”. Știu că acesta este un lucru normal pentru cei plecați în străinătate. În același timp, mi-aș dori să schimb aerul, scena.. să cunosc mai bine diversitatea artistică europeană. Adevărul este că America este izolată de Europa… și totodată de acasă. Se împlinesc în curând 9 ani de când sunt plecat. Mi-aș dori să mă întorc și să ajut la dezvoltarea comunității muzicale, a fenomenului chitaristic de la noi din țară. 

Arta predatului și iubirea pentru chitară: Dragoș Ilie și activitatea sa la University of Texas

Ți-ai început și activitatea pedagogică la University of Texas. Îți place această latură a carierei tale?

Enorm de mult! Am început să predau foarte timpuriu, era modul prin care strângeam bani de corzi cât timp eram încă elev. Evident, nu predam la același nivel și în profunzime ca acum; cred că cel mai mult m-am dezvoltat în timpul studiilor de masterat. University of Austin are câțiva dintre cei mai renumiți pedagogi în muzică, cu o abordare mult axată pe psihologia învățatului și a interacțiunilor dintre oameni. Cu acești profesori am avut șansa să lucrez și eu. 

În același timp, de când sunt asistent la universitate, și lucrând împreună cu profesorul meu, Adam Holzman, mi-am dezvoltat viziunea față de elevi și față de predat în general. Studenții mei primesc o lecție de tip masterclass săptămânal de la profesorul meu, care devine în același timp un masterclass în pedagogie chitaristică și pentru mine. 

În mediul acesta simt că am reușit să fac progrese mari în arta predatului: abordez diverse strategii și, în același timp, primesc feedback valoros de la un expert cu o carieră de peste 40 de ani. Pentru mine, a preda nu este foarte diferit de a cânta. Ca artiști de muzică cultă, rolul nostru este să „educăm” publicul în timpul concertelor, să le deschidem porți spre un univers al frumosului fără limite. 

Dragostea de a cânta se traduce aproape indirect în a preda. Iubesc să împărtășesc arta, în special chitara clasică, cu alți tineri. De altfel, dorința mea este ca instrumentul acesta să poată ajunge la cât mai mulți oameni. În plus, de când predau mai mult, am observat că devin și un muzician mult mai bun. Am fost nevoit să îmi regândesc tehnica, să-mi pun întrebări înaintea studenților mei. E un proces deosebit de constructiv.

Dragoș Ilie, îți propun să ne întoarcem puțin la începuturile tale artistice… ai învățat primele acorduri de chitară de la tatăl tău. Cum a început această aventură în lumea muzicală pentru tine?

Ideea de chitară a existat dintotdeauna imprimată undeva în adâncurile subconștientului meu. Una dintre cele mai timpurii amintiri pe care le am, se învârte în jurul unei chitare vechi (spartă în toiul unei petreceri de familie), rămasă multe săptămâni în ploaie. În timp s-a deteriorat, s-a desfăcut și a intrat în pământ… s-a integrat cu firea și totodată, cu mine. Cel puțin așa simt. A urmat apoi un ukulele primit cadou la vârsta de 4 ani, pe care încă îl am și astăzi (deși deține mai multe urme de dinți decât degete). Momentul decisiv a fost atunci când l-am convins pe tatăl meu (în cele din urmă) să mă învețe câteva acorduri. 

De la început am făcut un pact: timp de o lună nu am avut voie să mă dau bătut, să vreau să renunț. Și el a știut exact de ce, pentru că nu a durat mult și nu mi-am mai dorit să cânt. Țin minte că era greu și că mă dureau degetele. A fost însă doar un prag, după primele săptămâni nu am mai vrut să mă opresc vreodată. Am continuat până acum.

Dragoș Ilie: „Este un lucru pe care încă îl descopăr, deși tata a încercat să mi-l arate dintotdeauna: nu există o situație care să nu aibă cel puțin o soluție sau două”

Cum arătau serile și sărbătorile în casa voastră? Ce muzică se asculta, se cânta?

În loc să vorbesc despre muzica din jurul sărbătorilor, o să redau un moment mult mai marcant, anume activitățile din jurul muncii. Tatăl meu a lucrat ca pădurar mulți ani. În condițiile acestea, aduceam mai tot timpul muncitori, oameni care să ajute la plantări, recoltări, muncă diversă de pădure, plus că ai mei dețineau și mult pământ. A fost în jurul acestor activități, în special în mijlocul rudelor și a oamenilor, când am descoperit cu adevărat pasiunea pentru a cânta și a dărui momente frumoase celorlalți. 

Pe vremea aceea, îmi acompaniam vocea cu chitara. Cântece cu versuri mult prea mari pentru vârsta mea, dar îi făceam pe oameni să ia o pauză, să râdă și să aprecieze un puști, iar asta a cântărit mult și în progresul meu personal. Încă de pe atunci, am observat că muzica, odată adusă în mijlocul oamenilor, sparge bariere; nu au mai contat vârsta, diferențele de experiență. E un sentiment pe care îl caut încă și acum și care sunt sigur că m-a motivat să studiez și mai mult. Cât despre muzica ce se asculta, era destul de diversă. Părinții mei nu sunt muzicieni, însă au apreciat mereu muzica frumoasă. Țin minte în mod special valsurile lui Strauss-fiul (care-mi displăceau), și cântecele populare irlandeze (după care eram înnebunit). 

Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la tatăl tău?

Este un lucru pe care încă îl descopăr, deși el a încercat să mi-l arate dintotdeauna: „nu există o situație care să nu aibă cel puțin o soluție sau două”. Tatăl meu este o fire foarte pragmatică, uneori poate dură în această direcție. Dar m-a învățat să fiu perseverent când realizez lucruri importante și să fiu în continuă căutare de soluții și metode de a mă îmbunătăți. 

Și care este relația pe care o ai cu mama ta?

Cu mama am o relație specială. Am stat mult timp împreună, ea fiind foarte implicată în creșterea mea. Este natura ei sensibilă cu tente profunde – uneori chiar dificil de descifrat, alteori glumețe – pe care o regăsesc și în chitară. De la ea am învățat să dăruiesc întru totul și să mă regăsesc în arta mea, în muzică și în sunete. Ambii părinți m-au învățat un sistem de valori morale sănătoase, amândoi fiind oameni credincioși.

Muzica drept mijloc de adaptare și expresie: Dragoș Ilie și drumul său în lumea muzicală internațională

Ai început studiile muzicale la Colegiului Național de Artă din Iași. Ai susținut concerte și ai participat la masterclass-uri în Europa și Statele Unite. Și ai apărut în revistele Classical Guitar Magazine și Acoustic Guitar Magazine. Cât de mult te-a ajutat pregătirea muzicală din România în cariera ta artistică?

Pregătirea din țară m-a învățat să fiu competitiv, să țintesc la un nivel cât se poate de înalt. Nu m-am simțit deloc intimidat când am intrat în contact cu fenomenul chitaristic internațional; eram deja pregătit. Desigur, școala de chitară din România este foarte tânără, am învățat multe lucruri pe parcurs și au existat într-adevăr și lipsuri tehnice sau posturale pe care a trebuit să le aprofundez (la cateva dintre ele încă lucrez). 

Dar sunt profund recunoscător profesorilor mei de la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași și în special lui Marius Ţîmpău, profesorul meu de chitară. Menționez aici și pregătirea deosebită pe care am facut-o cu regretatul dr. conf. Daniel Dragomirescu, profesor la Universitatea de Artă „George Enescu” din Iași. Fără ei, cu siguranță nu aș fi ajuns unde sunt acum. 

Studiile teoretice din gimnaziu și liceu mi-au dezvoltat urechea și înțelegerea muzicală timpuriu, ceea ce m-a pus într-o poziție avantajoasă odată ajuns în Statele Unite, dar și mai târziu, când am ajuns să concurez în Europa, America și Asia.

Ești reprezentat de Augustine Strings, prima companie de corzi pentru chitară clasică din lume. Ce înseamnă acest parteneriat pentru tine?

Au fost primii care m-au remarcat și susținut încă din timpul studiilor de licență. Dragostea mea pentru chitară se manifestă și printr-un respect profund pentru istoria ei, a maeștrilor și inovatorilor care au împins-o mai departe în a-și prelua locul meritat. Personalitatea lui Andrés Segovia și relația sa cu Albert Augustine este una deosebită, fapt ce a marcat definitiv evoluția chitarei clasice. Înainte de ei încă se foloseau corzi din intestine, alții optau pentru cele metalice. Segovia și Augustine au definit un sunet nou, cald, dar și cu posibilități de varietate timbrală, prin prelucrarea materialului sintetic din nylon. 

Astăzi e aproape imposibil să separi chitara clasică de corzile de nylon. A reprezentat cu adevărat o revoluție, cu un efect care continuă și astăzi (tipuri noi de compoziții, nylon, fluorocarbon, etc). Pentru mine, acest parteneriat reprezintă o acceptare a moștenirii istorice lăsate de Andrés Segovia și Augustine, în același timp relevantă vremurilor prezente.

Citește și: Vioara de 10 milioane de euro care a inspirat o națiune: o călătorie muzicală cu Alexandru Tomescu de la scenele internaționale în inima munților Bucegi 

Ești activ și în domeniul muzicii camerale. În anul 2021 te-ai alăturat cvartetului de chitară Austin Guitar Quartet, grup al cărui album de debut „The Singing Guitar” a fost nominalizat pentru premiile Grammy. Cum este această experiență artistică pentru tine?

Mă cunoșteam cu membrii cvartetului dinainte să fac parte din grup, toți fiind foști studenți ai profesorului meu. Îi apreciam foarte mult încă de pe vremea când au înregistrat „The Singing Guitar”, împreună cu Texas Guitar Quartet și faimosul Los Angeles Guitar Quartet, grup câștigător de premiu Grammy. Albumul a fost într-adevăr nominalizat pentru Grammy, (în acel an premiul la acea categorie a fost obținut de Gustavo Dudamel). 

Austin Guitar Quartet m-a învățat foarte multe lucruri, deoarece colegii mei sunt chitariști foarte buni, cu vaste cunoștințe și experiență diversă. Chitara 1 este reprezentată de Chad Ibison, un dublu chitarist electric si clasic, care a concertat în turnee și competiții peste zeci de ani; Janet Grohovac (soția lui Chad) este o chitaristă canadiană cu o calitate a sunetului deosebită – ceea ce spune multe, iar Stephen Krishnan este un chitarist american, cu un profund interes pentru muzica indiană, balcanică. El este și în același timp și compozitor. 

Așadar, vorbim despre un grup foarte divers în care fiecare dintre noi aduce câte ceva nou, dar în același timp, avem multe puncte comune. Trebuie însă să recunosc, că toți trei sunt muzicieni full-time, cu cariere pline și un număr mare de studenți. A fi în acest cvartet m-a învățat și despre partea reală a acestor grupuri, și anume dificultatea de a găsi timp și energie constantă pentru a hrăni proiecte și repertorii noi. 

Dragoș Ilie: „Sunt foarte sociabil: dacă nu mă găsești la studiu, mai mult ca sigur sunt în compania unui prieten râzând copios, fără prea mult efort”

Dragoș Ilie, povestește-ne puțin despre tine… ce îți place să faci atunci când nu ai chitara cu tine?

Când nu am degetele sau mintea focusate pe chitară, înot (mai bine spus încerc, deși încep să observ mici progrese), amestec un pachet bun de cărți, sau mă plimb. Iubesc să mă uit în jur când străbat zilnic străzile – găsesc câte ceva nou de observat mai tot timpul. Sunt foarte sociabil: dacă nu mă găsești la studiu, mai mult ca sigur sunt în compania unui prieten râzând copios, fără prea mult efort!

Care este cea mai mare sursă de inspirație pentru tine?

Sunt adeptul ideii conform căreia inspirația se găsește peste tot în jur. Sunt fascinat de mișcări grațioase, cât mai naturale posibil. Cu siguranță asta vine și dintr-un interes pe care îl am pentru anatomia funcțională, dar putem vorbi chiar și de cele mai simple gesturi. În același timp, natura este plină de astfel de mișcări, și de multe ori mă gândesc cum aș putea să abordez corzile mele în același mod. Știu că este un răspuns foarte abstract, dar dacă ar fi să aleg două surse principale de inspirație aș spune: natura în mișcare și frumosul creat de mâna omului. 

Unde te refugiezi atunci când ai nevoie de un moment doar pentru tine?

„The Dragon’s Lair”, după cum l-am numit: micul-marele studio în care locuiesc acum în Austin, pe care l-am umplut cu arta mea favorită, chitare și diverse sortimente de ceai. Am observat însă că nu mai pot amesteca studiul cu colțul meu, așa că de multe ori migrez spre biroul de unde predau în timpul săptămânii. A început să devină o a doua casă aici, iar seara, după ce toată clădirea s-a golit, devine locul meu preferat, în absolută liniște. 

Citește și: Cornelius Zirbo și relația sa specială cu muzica: „O expresie profundă prin care toți într-un glas ne exprimam recunoștința față de Dumnezeu pentru dragostea și bunătatea lui față de noi”

Dacă ai putea organiza o cină cu 5 invitați (trecut, prezent), pe cine ai chema. Și ce ai vorbi cu ei?

Doar 5?!

Dacă vorbim despre o cină, aș invita 5 artiști, pentru a putea discuta aceleași teme. În capul mesei, locul ar fi rezervat pentru Johann Sebastian Bach. Mi-aș dori să-i pot arăta impactul profund pe care îl are în panteonul artei. Aș fi foarte curios să văd cum gândește, cum lucrează. 

Chiar dacă în timpul vieții nu a călătorit mult, muzica lui este acum prezentă pe tot globul. Bineînțeles că mi-aș dori să-l cunosc pe Andrés Segovia, însă de pe vremea când era tânăr, înainte să devină cel mai faimos chitarist clasic al istoriei. Aș vrea să văd ce l-a angrenat atât de profund în devotamentul complet față de chitară. 

Pentru Maurice Ravel am o apreciere profundă, și nu cred că m-aș putea abține să-l întreb dacă nu cumva ar vrea să scrie pentru chitară, măcar o singură piesă. Următorul titan ar fi Michelangelo. L-aș întreba ce înseamnă să te sacrifici complet pentru arta ta; care e rezultatul final și dacă asta îți poate aduce satisfacția completă. Din câte știu, toată viața și-a dedicat-o artei, reducea până și momentele de mâncat. Care este limita unui artist complet devotat misiunii sale, și dacă ar fi să se uite înapoi, ar fi împăcat cu tot sacrificiul realizat pentru artă? 

Ultimul loc îi revine maestrului japonez Hokusai, și asemănător lui Bach, mi-aș dori să cunoască impactul global al artei sale. În același timp, sunt foarte curios despre filozofia lui de a căuta în continuare să evolueze, să-și schimbe stilul, să se mute (de peste 90 de ori pe parcursul vieții sale), și să-și dorească să crească constant (Hokusai credea că ar putea ajunge un maestru absolut dacă ar trăi până la 110 ani). 

Ce găsim în playlistul tău acum?

Uff.. E o întrebare dificilă, întrucât ascult foarte multe genuri muzicale. Dar dacă cineva mi-ar deschide playlistul ar observa câteva albume pe care le ascult „on repeat”. Foarte mult Ravel… în special concertul în Sol interpretat de Martha Argerich. Apoi avem albumul Parrhesia – Animals as Leaders (un grup prog-tech metal din America de care nu mă satur !), concertele de clavecin ale lui Bach, fiecare track marca Snarky Puppy, FORQ, sau Mark Lettieri, albumuri mai îndrăznețe ca Roomful of Teeth, dar și mult Jobim… câteva titluri, cât se poate de diversificat. Iubesc muzica ce poate să-mi schimbe imediat starea, și de obicei tind spre muzică energică. Mai adaug ceva! Playlistul meu crește de fiecare dată când călătoresc în altă țară, dar și în Uber, ori Taxi. Am descoperit enorm de multă muzica nouă, în special etnică, și foarte diferită de cea pe care o ascult eu în mod obișnuit.

Citește și: Cristian Oroșanu: „la prima repetiție la care am participat am stat pe un scăunel lângă tatăl meu în orchestră pentru că în acea zi nu avea cu cine să mă lase acasă”

Ce faci atunci când îți este dor de casă?

Cânt. Chitara mă ajută cel mai ușor să mă regăsesc, mai ales că o consider o extensie: o casă a mea care îmi este mereu alături. Îmi amintesc, în urmă cu câțiva ani, că din dorul de acasă am început să improvizez începutul Baladei de Porumbescu. Improvizația s-a transformat într-un aranjament întreg, ce a dus mai apoi la un proiect, și a culminat cu înregistrarea unui CD, împreună cu Radio România! Albumul conține lucrări românești, dar și din jurul lumii. L-am conceput totuși ca pe un proiect ce tinde spre casă, cu o ușoară melancolie, și dorul produs de aceasta. Albumul va fi lansat chiar după concertul din decembrie, dar pentru cei doritori, este deja disponibil la editura Casa Radio. 

Ai vreun ritual înainte să ieși pe scenă?

Nu am, dar sincer cred că mi-ar trebui unul. Momentan singurul ritual la care mă pot gândi este haosul complet. Prin asta mă refer că mă simt diferit înainte de fiecare concert, recital sau competiție. Niciodată nu este la fel, nu pot să anticipez temperatura din camera verde, cât de reci îmi vor fi mâinile, cum vor suna unghiile!!Noi chitariștii clasici depindem de ele ca de arcuș – doar că pot fi deosebit de capricioase. Când eram mic, țineam un sticker pe suportul de chitară, pe care îl citeam înainte să urc pe scenă. „Totul depinde de modul în care gândești” – mă gândesc că ar fi bine să pun din nou unul.

Cine este persoana pe care o suni atunci când ai o veste importantă sau ai nevoie de un moment de încurajare?

Bineînțeles, părinții mei sunt primii la care mă gândesc, dar nu o să mint, distanța fizică a făcut puțin mai dificilă comunicarea dintre noi. Ei nu sunt tipul de persoane care să stea mult pe telefon… sper să schimb dinamica aceasta în curând, când voi veni acasă. Am în schimb un grup restrâns de prieteni dragi cu care împart toate veștile noi, și desigur cu prietena mea, cu care țin o legătură strânsă.

Citește și: Cum a ajuns artistul Teo Gheorghiu să-și iubească țara strămoșească, deși nu s-a născut aici: „După ce tatăl meu a murit în 2018, am început să cânt muzică românească”

Miercuri, pe 13 decembrie 2023, vei cânta M. Castelnuovo-Tedesco: Concertul nr. 1 în Re major pentru chitară și orchestră la Sala Radio, împreună cu Orchestra de Cameră Radio, condusă de Johann Stuckenbruck. Povestește-ne puțin despre acest concert… la ce să se aștepte oamenii care vor veni să vă asculte?

Este o lucrare specială. Dacă majoritatea spectatorilor pasionați de concerte instrumentale sunt  obișnuiți cu efectul grandios a lui Rahmaninov, Sibelius, sau Liszt, Concertul nr.1 de Castelnuovo-Tedesco propune o experiență ușor diferită: un mix de stiluri (neoclasic cu romantic), elegant și, în același timp, vioi. 

Concertul are o însemnătate mare pentru istoria chitarei: este primul concert scris în secolul XX, și este foarte apropiat de personalitatea ilustrului Andrés Segovia. Unul dintre pașii uriași făcuți de el în elevarea instrumentului a fost abordarea compozitorilor de talie mondială, non-chitariști, pentru a scrie lucrări originale. Desigur că au existat preferințe… 

Segovia detesta muzica atonală. Nu de multe ori, mari nume ale secolului XX s-au oferit să-i scrie, dar au fost respinse de maestru (Schoenberg – Serenada; până și legendarul Stravinsky a fost refuzat, conform legendelor, de către Segovia, căruia i-ar fi răspuns să „lase” chitara în pace). El a gravitat în jurul compozitorilor neoclasici, romantici, artiști aclamați, dar care nu aparțineau de sfera avant-garde. Așa a luat naștere și parteneriatul dintre Segovia și Mario Castelnuovo-Tedesco, compozitor evreu de origine italiană. În urma prieteniei dintre cei doi, chitara a câștigat peste 200 de lucrări inedite, atât pentru solo, cât și muzică de cameră, și, poate cel mai notabil, concerte pentru chitară și orchestră.

Mario Castelnuovo-Tedesco a fost o personalitate fascinantă. Deosebit de prolific și cu o carieră diversă, Tedesco a scris un spectru larg de lucrări (ansambluri corale, concerte, operă, lucrări instrumentale, muzică pentru film). De asemenea, după emigrarea în Statele Unite, Tedesco a devenit profesor de compoziție al celor mai mari nume din lumea de film americană, notabil fiind John Williams. 

Concertul numărul 1 pentru chitară ia naștere într-o perioadă tulbure. Atât Segovia, cât și Tedesco, au fost nevoiți să-și părăsească țările natale înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Premiera concertului s-a făcut în 1939 în Montevideo, Uruguay, oraș care a devenit casă pentru Segovia timp de aproape 10 ani. Tedesco nu și-a auzit propria lucrare cântată live decât 20 de ani mai târziu, în Statele Unite. 

Fiecare dintre mișcările concertului redă un stil diferit, fapt regăsit deseori în lucrările compozitorilor neoclasici, neoromantici. Într-un interviu acordat în 1957, Tedesco își descria lucrarea. Spunea că prima parte este scrisă în stil clasic, asemănător secolului XVIII și în special compozitorului Luigi Boccherini (unul dintre compozitorii preferați ai lui Tedesco, care, la rândul lui, a iubit chitara și a compus pentru acest instrument). A doua mișcare este scrisă în stil romantic și reprezintă pentru compozitor un „rămas bun” adresat dealurilor din Toscana, unde acesta a locuit. Este o lucrare personală, ultima piesă scrisă de el în Italia, înainte să o părăsească definitiv (muzica lui fusese deja interzisă în toata țara, din cauza regimului fascist). Un spirit melancolic și emoțional trasează mișcarea. 

Cât despre cea de-a treia parte, a fost gândită direct pentru Segovia, scrisă în stil spaniol, ritmică, ce tinde spre caracterul baletelor vechi spaniole. Cadențele din acest concert nu reprezintă un spectacol de virtuozitate, ci mai degrabă, o condensare a esenței muzicale a piesei. Vorbim despre o fire muzicală, deosebit de prolifică și cu un intelect extraordinar. În acest concert, Tedesco a fost capabil să redea nu doar propriul său caracter, ci și profunde conexiuni cu lumea intimă a chitarei, îmbinând armonios natura acesteia cu un aparat orchestral. 

Mă simt onorat să prezint această piesă publicului iubitor de muzică clasică. Partitura pe care o voi folosi pentru acest concert este primită chiar de la profesorul meu, și are însemne direct scrise de Andrés Segovia și Oscar Ghiglia (unul dintre studenții preferații ai maestrului și mentorul profesorului meu). Iată „torța” pe care mă simt onorat, dar în același timp emoționat, să o duc mai departe la rândul meu. Gândul acesta îmi provoacă o emoție deosebită.

Citește și: Copilăria tumultoasă și relația specială dintre Ion Bogdan Ștefănescu și celebrul său tată: de ce a ales să cânte la flaut în ciuda insistențelor lui Ștefan Iordache de a deveni actor și povestea fabuloasă a unui instrument de aur de 18K

Și, ultima întrebare, cum te vezi peste 5-10 ani? Ce planuri ai?

Pe viitor, îmi doresc să găsesc un echilibru între viața de artist „călător” și cea de persoană mai stabilă. Cu alte cuvinte, vreau și să cresc rădăcini, dar și să pot zbura. În același timp, sper să învăț să delimitez mai bine între timpul de creație artistică și cel pentru familie și odihnă – poate într-un nou „Dragon’s Lair”. Din această postură mi-ar plăcea să continui să predau celor care iubesc chitara, să-mi dezvolt repertoriul pe cât posibil, și să concertez in jurul lumii, dar mai ales acasă. Nu în cele din urmă, îmi doresc să mă bucur de o familie cu care să joc cărți seara și care să „tolereze” muzica de toate tipurile.