Învingând cancerul cu zâmbetul de pe buze: cum a transformat Viorica Neagu o boală nemiloasă într-o călătorie plină de speranță

Să primeşti un diagnostic precum cel de cancer nu e niciodată uşor. Să primeşti un astfel de diagnostic în floarea vârstei, când eşti mamă singură şi ai 2 copii de crescut, de trimis la şcoală şi mai departe, în viaţă, este deja un coşmar. Viorica Neagu l-a trăit din plin, dar l-a trăit astfel încât să arate lumii întregi că atitudinea face diferenţa.

Viorica Neagu este femeia care a decis să-şi facă mastectomia înainte să afle diagnosticul. Este femeia care şi-a programat vacanţele cu copiii printre şedinţele de chimioterapie şi care glumea despre boala de care alţii se tem şi să vorbească. A ales să vorbească despre tot procesul, cu bune şi cu rele, despre ce a ajutat-o pe ea şi lucrurile care i-au făcut rău pentru ca oamenii să aleagă să nu mai privească diagnosticul de cancer ca pe o condamnare la moarte.

Când și cum ai aflat că ai cancer?

Cu aproape 2 ani în urmă avusesem o problemă la sânul stâng. Atunci nu a fost un cancer confirmat, ci la biopsie s-au descoperit nişte celule atipice şi mi s-a făcut o operaţie de sectorectomie. După această intervenţie eu făceam controale periodice. În primul an le-am făcut din 3 în 3 luni, după care, din 6 în 6 luni. La unul dintre acestea, la ecografie, medicul mi-a spus că la sânul drept, de data asta, se văd nişte leziuni. Mi-a spus şi că una dintre ele nu-i place deloc cum arată, că arată atipic şi erau nişte modificări şi la sânul stâng. M-a trimis imediat să fac RMN cu substanţă de contrast.

Din momentul acela ştiu că lucrurile au avut o evoluţie foarte rapidă.

Foarte! În aprilie mi s-a spus că am acei noduli. M-am programat imediat la RMN şi chiar şi doctoriţa care l-a făcut îmi spunea că atunci când se uită la cum arată sânii mei devine anxioasă. Erau atât de multe leziuni, împrăştiate în ambii sâni, unele încă foarte mici. Arătau suspect, dar nu puteau spune că e cancer.

Ce-ai simţit când ai auzit lucrurile astea?

Am devenit şi eu anxioasă. A început să-mi fie foarte frică, mai ales că după prima operaţie oricum eram deja cu securea deasupra capului. Mă aşteptam cumva ca în viitor lucrurile să escaladeze.

După ce am primit rezultatul m-am dus direct la medicul care se ocupa de mine, dr. Lucian Ruşitoru de la Institutul Sânului, şi mi-a confirmat că sunt într-adevăr foarte multe leziuni suspecte, dar că sunt atât de mici încât nu mi le poate puncţiona. Se temea că dacă îmi face puncţie, se va duce în câteva leziuni şi poate obţine un rezultat fals negativ. În felul ăsta ne puteam culca pe o urechem, ziceam că totul e bine şi risc să ajung înapoi la el, într-un an, cu cancer de cine ştie ce grad.

Mi-a băgat dosarul în comisie şi au venit cu 3 variante: fie îmi fac puncţie, dar nu-mi promit un rezultat corect, fie îmi fac operaţie de sector, dar aveam leziuni în toate cele 4 cadrane, deci nu prea aveau ce să taie şi ce să lase, aşa că singura soluţie viabilă era mastectomia bilaterală. Pe 1 august eram pe masa de operaţie.