Învingând cancerul cu zâmbetul de pe buze: cum a transformat Viorica Neagu o boală nemiloasă într-o călătorie plină de speranță

Pentru mine a fost groaznic la început, mai ales la prima şedinţă de chimioterapie. Mi-a fost atât de frică încât în ziua aceea, la 13.00 trebuia să fiu la chimio, iar la ora 10.00 eu eram la psihoterapeut. Îmi aduc aminte că am intrat în cabinet, m-a întrebat cum mă simt şi am izbucnit într-un plâns necontrolat. Nu puteam să-i spun decât că mi-e frică. Nu ştiam cum va reacţiona organismul, nu ştiam dacă voi rezista, cum mă voi descurca cu copiii, cu casa, cu tot.

Cu toate astea eu am refuzat din start să îmi pun viaţa pe pauză din cauza acestei boli. Am încercat să mă comport absolut normal în continuare. Ieşeam cu prietenii la cafea, cu copiii în parc sau la petreceri. M-am obişnuit uşor, uşor cu stările de la chimioterapie şi îmi programam activităţile în funcţie de ce ştiam că urmează.

Faptul că eu ieşeam din casă şi mă duceam la chimioterapie pentru mine era, nu neapărat o zi de sărbătoare, dar era o ocazie să mă îmbrac frumos şi să arăt bine pentru că după fiecare şedinţă, vreo 4-5 zile mă simţeam foarte rău, stăteam în pat, nu puteam face nimic. Era cumplit. Am avut zile când am chemat ambulanţa, atât de rău îmi era. Apoi îmi reveneam şi atunci când ieşeam din casă eram ţiplă. Mă machiam, mă îmbrăcam frumos. Ştii cum era – stăteam cu voma în gât, scuze pentru descrierea exactă, îmi era o greaţă cumplită, dar eu arătam impecabil. Îmi făceam selfie-uri, poze, zâmbeam în toate.

Dar tu nu ai purtat o mască, totuşi. Pe de o parte postai pozele astea, făceai glume, inclusiv pe tema bolii, dar apoi veneai şi vorbeai despre toate stările prin care treceai.

Exact! Am ales să vorbesc sincer despre ce simţeam pentru că aveam nevoie să fac eu asta, în primul rând. A fost foarte greu, în primul rând pentru că m-am transformat la faţă. Chimioterapia te urâţeşte, pur şi simplu, te stoarce de orice urmă de energie. Aveam tot felul de stări: ba îmi era cald, ba îmi era frig. În prima cură de citostatice – aia a fost cea mai dură – dormeam noaptea îmbrăcată cu hanorac flauşat şi fes pe cap pentru că aveam frisoane non-stop. Dar am ales să arăt şi partea asta, am pus pe Facebook inclusiv poze cu mine în acea perioadă, cu cât de rău arătam. Voiam ca lumea să vadă, să conştientizeze că boala asta se vindecă, mai ales dacă o descoperi la timp, dar că drumul până la vindecare presupune un efort colosal. Nu vreau să sperii, ci să arăt că se poate.

Îmi spunea lumea: „Lasă, Vio, că o să fie bine!” Iar eu le spuneam doar atât: „Săracul bine, cât rău îl mai aşteaptă.” Ăsta este adevărul: chimioterapia este un rău necesar. Iar eu am ales să vorbesc despre răul ăsta, despre fricile mele, despre transformările mele pentru că mulţi poate nu ştiu ce înseamnă lupta asta cu cancerul. E grea, e dură, nu ţine cont nici de vârstă, nici de modul de viaţă pe care îl duci, dacă ai fost sau nu sportiv. Când te loveşte cancerul, te loveşte şi e important să ştii cum îi ţii piept.

Ai avut parte în acest timp de replici nepotrivite? Poate nu neapărat din prisma omului care le spune, ci poate pentru că îţi făceau ţie rău.

(N.r.: oftează adânc.) Da. Da. Şi înainte să vorbesc despre ele vreau să fac o paranteză: nimeni, în toată perioada asta, nu a vrut să îmi facă rău. Nimeni nu a vrut să mă supere, să îmi spună ceva nepotrivit, dar eu, ca om aflat în situaţia asta, le percepeam altfel.

De exemplu: „Sper să fii bine.” Acel „sper” pe mine mă distrugea. Dacă tu nu eşti sigur că eu voi fi bine nu-mi spune „sper.” Eu niciodată, de când m-am îmbolnăvit, nu am zis „Sper să mă fac bine.” Eu am zis: „Mă voi face bine şi voi continua să-mi trăiesc viaţa, poate de acolo de unde am lăsat-o.” Deşi eu am zis clar că viaţa merge înainte cu tot cu cancer, cu tot cu chimioterapie.

Am primit inclusiv întrebarea: „De unde te-ai pricopsit cu cancerul ăsta?” Atunci am făcut şi eu o glumă: „Am stat în curent şi de acolo l-am luat.”