Ioana Burcea, moştenitoarea imperiului Paralela 45: „Întotdeauna voi fi fata lui tata, dar mi-aş dori la un moment dat să fie el cunoscut ca tatăl Ioanei Burcea”

Are 23 de ani, e singură la părinţi, pe care-i consideră minunaţi, a terminat Şcoala Americană în Bucureşti, de unde a plecat mai departe la facultate în Anglia, cu specializare în Business. Nu s-a gândit să rămână după liceu în România, pentru că se pregătise în limba engleză şi voia să continue să încerce. Tatăl său este proprietarul uneia dintre cele mai mari agenţii de turism din România, Paralela 45. În principiu, are tot ce poate visa şi ar fi putut intra uşor in tiparul copil de bani gata. În schimb, după facultate şi master absolvite, acum studiază la Institutul culinar din Paris un curs  la finalizarea căruia va avea diploma de chef patiser. Tatăl său, Alin Burcea, a anunţat deja că va investi anul viitor +200.000 euro într-un business de patiserii în fruntea căruia va fi Ioana.

„Domnul” Burcea venea cu zacusca în portbagaj. Au băut colegii mei britanici la palincă şi la caisată de n-au mai ştiut de ei

E greu să pleci de mic printre străini?

A fost greu în primul an, mai ales pentru părinţii mei. Suntem cloşcă toţi trei. Eu m-am distrat, m-am luat cu viaţa şi cu chestiile de acolo şi a fost ok. După experienţa mea eu recomand să pleci departe de casă ca student, nu neapărat în străinătate. Departe de casă poate însemna şi de la Bucureşti la Cluj sau oriunde.

Adică să nu mai stai lipită de părinţi.

Da, trebuie să pleci, ca să-ţi dai seama cine eşti tu pe picioarele tale şi cred că te formezi altfel. Bineînţeles că în România mă întorc, pentru că aici aş vrea să rămân şi să am familia mea, dar pe de altă parte nu cred că aş fi acelaşi om dacă n-aş fi plecat.

Dar dacă părinţii n-ar fi avut bani, ar fi fost, să zicem, nişte profesori de liceu, ai mai fi plecat?

Tot plecam, aş fi mers la Cluj, la cea mai bună prietenă a mea.

Deci n-ai fi rămas în Bucureşti la facultate.

Nu.

Şi ce-ai studiat la facultate?

Mi-am ales specializarea marketing, pentru că nu mi-a plăcut partea de finanţe şi la partea de contabilitate nu m-am descurcat, a fost un chin. Dar toată educaţia mea de până acum a fost mai mult pe uman şi pe limbi străine. Vorbesc patru limbi.

Care?

Engleză, franceză, italiană şi, bineînţeles, română.

Şi ce-ai făcut după facultate?

Mi-am dorit să aleg un master, mai ales că am şi lucrat acolo în facultate.

Unde ai lucrat?

La un start-up foarte mişto. O facultate în afară îţi oferă foarte multă muncă practică, nu teoretică, aşa cum e în România. Atunci am lucrat cu o firmă care avea o problemă cu rata de reţinere a clienţilor, şi le-am făcut un proiect pe treaba asta. Aşa am ajuns să lucrez pentru ei în timpul facultăţii.

Cu cât plăteau un student?

Câştigam 1.200 de lire pe lună.

Şi cât lucrai pentru banii ăştia?

Aveam şi zile mai libere, dar şi altele în care lucram de la 8 dimineaţa până la 10 noaptea. După ce am terminat facultatea mi-au oferit un job permanent, care ar fi însemnat să stau două săptămâni în New York şi două săptămâni în Londra, dar nu mă simţeam pregătită şi pe picioarele mele.

Şi ce-ai făcut mai departe?

Am fost singura dintre colegele mele care a urmat un master după facultate, tot la Londra, dar a fost o idee bună, pentru că mi-am făcut alte conexiuni. A fost foarte foarte greu, foarte intens, pentru că am ales să-l fac într-un an, nu în doi.

Şi în perioada asta de facultate, domnul Burcea venea cu mâncare la pachet la tine?

„Domnul” Burcea venea cu zacusca în portbagaj. Mi-a adus aşa, de-a lungul anului, din ţară: zacuscă, pufuleţi, băutură… Au băut colegii mei britanici la palincă şi la caisată de n-au mai ştiut de ei. Mi-a adus tata palincă de la bunicul. A venit o dată cu 40 de borcane de zascuscă şi au mâncat toţi colegii mei britanici, dar cel mai mult le-a plăcut palinca.

S-au îmbătat din ea?

Mamăăă, ce-a fost! Lor le place băutura, dar n-au ştiut ce consumă. Erau sticle fără ambalaj, scrise cu pixul… Am şi adus, de-a lungul anilor, mulţi colegi străini în România, britanici, italieni, chinezi, ruşi… I-am dus la mare, la Năvodari, unde avem un apartament.

Ei cum vedeau România înainte să ajungă aici? Ştiau ceva despre România?

Absolut nimic! Dar a fost un şoc cultural pentru ei când au venit. I-am dus la Sighişoara, le-am făcut foc de tabără la Predeal. După trei zile de cluburi au povestit la Londra o lună.

Ce le-a plăcut cel mai mult aici?

Am închiriat un microbuz şi i-am plimbat prin toată ţara. Ce le-a plăcut cel mai mult au fost atmosfera şi oamenii, şi că avem femei frumoase şi băutură ieftină. Nu mai voiau să plece. La ei, oamenii sunt mult mai reci.

Şi-au găsit gagici pe aici?

Toţi au plecat cu câte o iubită. Unul dintre ei e şi acum cu iubita româncă.

Un britanic?

Nu, un ruso-cipriot bogat.

La noi a fost o înţelegere de când eram mică-mică: eu învăţ şi îmi văd de treabă, iar la schimb am o libertate de care alţii nu cred că au avut parte la vârsta aia.

Aveai şi colegi săraci?

La Imperial Business School toţi erau copii de oameni cu bani.

Dar tu, având părinţii bani, de ce ai vrut să-ţi mai baţi capul cu şcoala? Te-ar fi pus tatăl tău în fruntea agenţiei şi n-aveai probleme.

Aşa e, dar eu, pentru mine, ce-aş fi ştiut să fac la sfârşitul zilei? Dar eu, la sfârşitul zile, când aş fi stat eu cu mine, ce fel de om aş fi fost? Sunt fata lui tata sau sunt Ioana?

Deci nu-ţi place să fii fata lui tata.

Întotdeauna voi fi fata lui tata, dar mi-aş dori la un moment dat să fie el cunoscut ca tatăl Ioanei Burcea.

Părinţii au fost severi cu tine?

Nu. La noi a fost o înţelegere de când eram mică-mică: eu învăţ şi îmi văd de treabă, iar la schimb am o libertate de care alţii nu cred că au avut parte la vârsta aia.

Ce fel de libertate?

Părinţii mei au avut întotdeauna încredere în mine, din orice punct de vedere. Şi acum, dacă eu zic că ceva e o idee bună, mă susţin, atâta timp cât îmi fac partea mea de şcoală. Şi pe mine m-a speriat întotdeauna mai tare nu când mă certau, ci când nu ziceau nimic. Când ajungeam acasă şi era linişte. Se duceau amândoi sus, iar eu rămâneam singură jos, cu notele…

De când ai plecat de acasă ai învăţat să-ţi faci mâncare?

Da. Aveam şi cantină la şcoală, dar nu-mi plăcea mâncarea. Facultatea, nu masterul, era una de stat, şi trebuia să aleg un cămin privat sau să împart un apartament, şi am ales apartamentul. Acolo am început să fac mâncare.

Ce ţi-ai făcut?

De toate, mai ales când am descoperit wok-ul, acea tigaie mare, şi am văzut că poţi arunca orice în ea. Mâncam şi mămăligă, pentru că se face foarte uşor. Îmi aducea tata mălai, pentru că cel din Anglia nu era aşa bun.

Mai aveai colegi români la facultate?

Da, eram 20 de prin toată România. La mai multe profile, în tot City College London.

Un copil de profesori săraci putea ajunge acolo?

Da, erau veniţi cu burse.

La cât timp veneai acasă?

La început ajungeam în ţară la o lună şi jumătate-două.

Iar tatăl tău cât de des venea la tine?

De două ori pe an. Nu vedeam prea des zacuscă.

Ce e cel mai greu când eşti la facultate în străinătate?

Cel mai greu, cel puţin în primul an, e că nu-ţi răspunde nimeni la nicio întrebare. Eram 200 şi ceva şi nu ne ştia nimeni numele. Nu ne ajuta nimeni, nu ştiam unde să-mi plătesc facturile, taxa locală şi n-aveam de unde să fac rost de informaţiile astea.

Dor de casă nu ţi se făcea?

Ba da, mi se făcea dor de ai mie, dar îi vedeam foarte des, şi mi se făcea dor de câini, pe care zi vedeam mai rar, şi mi se făcea dor de oraş. Dar când mi se făcea dor, îmi terminam treaba şi în două săptămâni eram acasă.

Tu ai călătorit de mică, bănuiesc?

Da, de la trei ani am plecat în vacanţe.

Şi care e destinaţia ta favorită?

New York-ul. Mi se face dor de el ca de un om.

Câte vacanţe faci pe an?

Să zicem că o medie de şase.

Ce pasiune ai?

Pasiunea mea numărul unu rămâne partea de patiserie.

Să faci sau să mănânci?

Să fac. Mi-a plăcut dintotdeauna, de când era mică şi mi-am deschis la 13 ani o firmă online de brioşe. Era un proiect în folosul comunităţii pe care l-am ţinut o jumătate de an. Eu făceam brioşele şi tata tăia celofanul cu care le ambalam. De mică mi-a plăcut partea asta. Când aveam şapte-opt ani, bunicul mi-a construit o căsuţă de lemn pe plajă la Năvodari şi acolo mi-am deschis o cofetărie unde vindeam pateuri şi prăjituri pe care le făceam seara şi popcorn. Eu mi-am luat foarte serios treaba şi am angajat prietenii mei. A ţinut vreo două veri treaba asta. Mie îmi place de atunci şi mă tot joc în domeniul ăsta.

Alte pasiuni?

Am pasiuni pe care nu le mai practic, cum ar fi cântatul la trompetă. Îmi plac câinii, iar pe unul dintre cei trei pe care îi avem l-am luat la Londra cu mine.

Şi vrei să faci studii pe partea asta de patiserie?

Da, sunt studentă la Institutul Culinar din Paris şi fac un curs intensiv de patiserie. Doar patiserie.

Ai colegi români?

Nu. Sunt singura româncă din toată şcoala.

Şi ce înveţi acolo?

E patiserie franţuzească. Vreau să învăţ tot ce înseamnă tehnică, tot ce înseamnă bază şi să le fac eu, ale mele. E foarte solicitant pentru simplul fapt că avem foarte multe ore pe zi. Am ore demonstrative, în care vine un mare chef. Toţi sunt mari chefi, foarte renumiţi, şi e o onoare şi să stai la orele lor. Unul dintre ei a trăit în California 20 de ani şi a creionat toate reţetele Starbucks din toată lumea. Ei ne predau, ne fac o demonstraţie care durează între 2-4 ore, ne învaţă cum să facem… Avem ingredientele, dar nu ni se dă reţeta, iar ăsta e tot testul: trebuie să fii atent la oră şi să-ţi iei tu notiţele tale. Ideea e să le reproduci cât mai bine. Am zile în care trebuie să fiu la 7 şi ceva dimineaţa în bucătărie, în uniformă completă, şi ajung acasă la 10 şi jumătate seara.

Şi îţi place?

Îmi place la nebunie.

Le şi mănânci?

Absolut niciodată. Toată lumea m-a întrebat asta şi chiar şi eu m-am gândit la început că o să ajung acolo şi-o să mă fac cât un butoiaş, pentru că sunt şi pofticioasă. Dar nu le mai mănânc.

Şi cum îţi dai seama că au ieşit bune?

La patiserie nu se gustă produsele pentru că patiseria este foarte foarte precisă, seamănă puţin cu chimia. Adică ingredientele noastre se măsoară la virgulă. Deci eu, dacă trebuie să pun 1,2 grame de sare, dacă pun 1,3 grame mi s-a tăiat aluatul. Iar la patiserie, în funcţie de cum arată produsul final, chef-ul îşi dă seama dacă am urmat sau nu reţeta.

Care e cel mai greu de făcut produs?

Se vede după arsurile de pe mâna mea – mi s-a părut bezeaua. Nu ştiam că există patru tipuri de bezea, iar fiecare are tehncia ei. Dificultatea  în a face bezeaua italienească, de exemplu, este că în timp ce baţi albuşul trebuie să torni zahărul şi apa, mă rog, mixtura respectivă, încinsă, excepţional de încet, altfel îţi prăjeşti oul. Se coace albuşul ăla. Şi felul în care torni lichidul în ou determină în totalitate ceea ce-ţi iese. Am dat nişt rateuri, din păcate, şi mi-am făcut arsuri pe ambele mâini.

Vrei să rămâi în Paris şi să faci patiseri?

Nu. Vreau să mă întorc acasă. Plus că am senzaţia că sunt foarte multe chestii pe care le-aş putea duce la capăt aici.

După ce termini aceste cursuri, ce specialitate vei avea?

Voi fi chef patiser.

E greu cursul?

De la un examen la altul pică 40% şi o iau de la capăt de fiecare dată.

Cât costă acest curs?

26.000 de euro.

Şi cu aceşti bani nu eşti asigurat că absolvi?

Nu, nu-ţi garantează nimeni.

Şi, odată obţinut atestatul, ce poţi face?

Mă pot angaja la orice mare patiserie ca chef patiser.

Şi vrei să te angajezi?

Eu m-am gândit să urmez o carieră în alimentaţie publică, dar pentru asta mi-au trebuit noţiuni de business, de vânzări şi partea de bucătărie, exact ce am învăţat la şcoală. Aş vrea să-mi deschid în ţară o patiserie sau un bistro, acolo mă îndrept. Am câteva idei pe care vreau să le aduc din afară.

Ce părere ai despre cofetăria românească?

Fix ieri am mâncat o amandină. Nu pot să mă pronunţ încă.

Şi o să lucrezi în paralel şi la Paralela 45?

O vreme, da, pentru că „investitorul” trebuie să-şi recupereze banii cheltuiţi cu şcolarizarea mea.

Iar această patiserie când o vei deschide?

Încercăm la anul. Vom fi axaţi pe partea e laborator, patiserie artizanală. Voi încerca să aduc la noi patiseria franţuzească adevărată. Exact ce am învăţat la Paris.

Se spune că zahărul e foarte toxic.

Zahărul se poate schimba cu sirop de agave şi altele. În proporţie de 80%, zahărul din orice produs de cofetărie se poate înlocui.

Îi faci prietenului prăjituri?

Prietenul e principalul beneficiar a ceea ce fac, el şi toţi amicii mei din Paris. Plus că pe mine mă bucură foarte tare să aflu părerea celor din jur.

Cum te vezi peste 10-15 ani?

În primul rând mă văd acasă, unde vreau să mă stabilesc, pentru că aici mă simt cel mai bine. Mă văd implicată şi în partea asta de alimentaţie publică, nu ştiu dacă rămân doar la patiserie. Şi, în paralel, mă văd implicată constant în activitatea Paralelei 45, alături de tata, bineînţeles, cât mai vrea să rămână. Când nu mai vrea, sunt pregătită!