Ioana Ciurlea, jurnalist: „Tata era cel mai cool preot și-mi lipsesc foarte mult încurajările lui de fiecare zi ori clipele când spunea cât de mândru este de mine”

Ioana Ciurlea este reporter Digi 24 și una dintre cele mai stilate prezențe de pe ecranele televizoarelor noastre.

Dincolo de prezență, Ioana este un jurnalist conștient de responsabilitatea cu care încarcă informațiile transmise către telespectatori: „ce-mi doresc eu foarte mult este ca la televizor să nu punem etichete, să nu judecăm pe nimeni și să nu dăm verdicte.”

Cine, când, cum a decis ca tu să devii jurnalist?

Ioana Ciurlea: Să știi că asta a venit când eram foarte mică; nici nu cred că realizam ce spun fiindcă se întâmpla când aveam vreo 6 sau 7 ani. Este o poveste care circulă mult în familie și cred că din acest motiv mi-e și atât de bine fixată în minte.

Mă jucam, improvizam prin casă, îmi făceam microfoane din orice și spuneam știri, le transmiteam părinților mei ce s-a întâmplat peste zi. Iar mama m-a întrebat la un moment dat: „ce ești tu acum?”, iar eu i-am răspuns firesc: „sunt doamna de la televizor!” (râde)

Să știi că, mică fiind, nu am avut niciun moment în care să spun că îmi doresc să fiu prințesă, doctoriță sau mai știu eu ce. Întotdeauna am avut foarte clară această dorință: să lucrez la televizor.

În clasa a VIII-a eu știam că vreau să dau mai departe la Jurnalism, adică și variantele legate de facultate au fost foarte clare încă de când eram mică. Iar la liceu am mers înspre profilul uman, cu foarte puține ore de matematică incluse în program, dar engleză intensiv și foarte multe ore de limba română.

Ioana Ciurlea: „Am detestat matematica toată copilăria mea. Când știam că trebuie să mă apuc de temele la matematică simțeam că mă apucă durerile de stomac.”

Părinții mei, din fericire, și-au dat seama repede ce-mi place și ce-mi displace, așa încât m-au lăsat să merg pe drumul meu. Mi-amintesc de tata, care mă ducea la meditații la matematică, în clasa a VIII-a, fiindcă trebuia să dau examenul de capacitate și primeam exercițiile dintr-o culegere care aveau răspunsurile la final. Eu le copiam de acolo, dar păream foarte bine pregătită, motiv pentru care, la examenul de capacitate, am luat nota 10 la limba română, 9 și ceva la istorie și 5,25 la matematică.

Acea notă la matematică a fost prima mea traumă.

La facultate am dat admitere în perioada în care însă se dădea examen și nu se intra doar în baza dosarului de la Bacalaureat. O practică foarte întâlnită atunci era să mai adaugi o opțiune: dacă nu intram la jurnalism, puteam încerca la altă facultate. Am să țin minte până voi muri ziua în care m-am înscris la jurnalism, mă gândeam să mai încerc înscrierea la încă una, iar tata mi-a spus: „dacă tu vrei jurnalism, sigur vei intra aici, de ce îți trebuie altă opțiune?”. „Și ce mă fac dacă nu intru?”, i-am răspuns eu. „Dacă nu intri, încerci anul viitor și intri atunci!”.

Din fericire, am intrat la jurnalism chiar din primul an și chiar cu o notă mare.

E multă strălucire în jurul acestei meserii și a potențialului de imagine pe care aceasta ți-l oferă. Nu e greu de înțeles de ce un copil și-ar fi ales această meserie, dar aș vrea să știu de ce acest copil a persistat în această decizie?

Ioana Ciurlea: Să știi că m-am gândit dacă am fost conștientă că această meserie înseamnă multă expunere și faptul că vei fi mereu în atenția publică.

Explicația pe care o am este că semăn foarte mult cu tata care era un tip expansiv, căruia îi plăcea prezența oamenilor, să fie în centrul atenției, să fie aplaudat.

Tata a fost preot, dar unul foarte cool, căruia îi plăcea să fie foarte mult în jurul oamenilor, și la sărbători, și la întâlnirile cu prietenii. El era în centrul atenției, iar oamenii îl adorau pur și simplu.

Sora mea e un pic mai retrasă decât mine, din acest punct de vedere, ceea ce mă face să cred că seamănă mai mult cu mama, care e la fel.

De ce vorbești la trecut despre el?

Ioana Ciurlea: Pentru că l-am pierdut în urmă cu doi ani, din păcate.

A fost un moment foarte greu de dus pentru mine, fiindcă a venit pe neașteptate, șocant.

Ioana Ciurlea: „Tata era un om puternic din toate punctele de vedere, iar moartea lui a intervenit subit și tulburător pentru noi.”

Îmi lipsește foarte mult pentru că el îmi spunea în fiecare zi cât de mândru este de mine și mă încuraja întotdeauna. Eram apropiați. Chiar îmi lipsește.

Ce ți-a rămas de la el?

Ioana Ciurlea: Mi-l aduc aminte ca pe un om care iubea viața cu adevărat; nu cred că am cunoscut vreun altul care să o fi iubit așa cum o făcea el.

E cu mine tot timpul această idee că trebuie să iubim viața așa cum e și să ne bucurăm de fiecare zi. Iar tata îmi spunea des acest lucru: că trebuie să te porți ca și cum acea zi ar fi ultima.

Mi-au rămas foarte multe lucruri de la tata, iar în preajma sărbătorilor cu atât mai mult îi simt lipsa, fiindcă mi se pare că ele nu mai sunt la fel de când nu mai e cu noi.

Tata reușea să creeze o atmosferă magică în jurul lui, mai ales că era preot, iar sărbătorile erau acele momente speciale, pline de rost, semnificații și ritualuri.

S-a pierdut un pic din această magie, recunosc, dar mă gândesc că undeva e cu mine, într-un fel sau altul.

Cât a contat în formarea ta apropierea de această zonă spirituală pe care o crea această meserie a tatălui tău?

Ioana Ciurlea: Prietenii mei spuneau despre tata că este un preot cool și, deși era un om foarte dedicat meseriei lui, nu era unul foarte strict, care să ne crească în dogmele religioase.

Cred că meseria lui și acest stil în care m-au crescut ai mei au contat în modul în care acum țin foarte mult la anumite valori, la anumite tradiții și, chiar dacă nu sunt o tipă care merge în fiecare duminică la biserică, crede foarte mult în ceva care ne guvernează și în faptul că viața noastră este legată de o forță superioară.

Prin comparație, mama ta cum a fost?

Ioana Ciurlea: Mama este așa cum îi spuneam când eram mică: o prințesă. Este o fire foarte gingașă și sensibilă, iar eu o moștenesc. Adică, dacă de la el am preluat această fire expansivă, am moștenit mult și din sensibilitatea ei. Uneori îmi spune: „Doamne, parcă te-am făcut singură! Ești picătură din mine!”

Mama, spre deosebire de tata, a fost tot timpul mai retrasă și mai liniștită, dar cu firea și apariția unei prințese. Și nu doar în copilărie, ci și acum o văd la fel.

Cum a fost să intri în televiziune? Tu ai început la Timișoara, nu-i așa?

Ioana Ciurlea: Am început la Timișoara și m-am angajat în primul an de facultate la studioul local al TVR, dar unde nu am rămas pentru o perioadă foarte mare fiindcă nu prea mi-a plăcut: eram studentă, nimeni nu mă lua în seamă, nu îmi dădeau nimic de lucru, iar mediul era unul destul de ostil. Motiv pentru care am plecat către un alt post local, Analog TV, unde m-am și angajat foarte repede.

Ioana Ciurlea: „Inițial am prezentat știrile, ceea ce a însemnat că am ars niște etape, fiindcă inițial începi ca reporter și abia apoi treci la pupitrul știrilor. În cazul meu a fost invers.”

A fost absolut fascinant acel loc, iar toată sclipirea despre care vorbeam mai devreme și pe care eu mi-o imaginam de mică era acolo.

Am rămas la acest post local vreme de vreo doi ani, între timp am primit și responsabilitatea de a realiza o emisiune săptămânală, iar totul mi s-a părut provocator, fiindcă învățam totul din mers. Din facultate venisem cu niște noțiuni de bază, dar când am ajuns în studio mi-am dat seama că nu prea știam să fac mare lucru concret. Am învățat totul muncind și experimentând zi de zi emoția transmisiunilor în direct și tot ce presupune televiziunea.

Nu știu dacă e ceva firesc, dar toți colegii îmi spuneau: „tu ești foarte naturală la televizor!”, iar asta mi-a dat foarte multă încredere. Cumva am mizat pe faptul că am ceva ce vine din interiorul meu, lucru care mi-a dat forță să merg mai departe.

Nu am avut niciodată emoțiile începătorului care te paralizează cu acest gând: „eu nu știu ce să fac aici!” și am simțit foarte natural tot ce mi se întâmpla.

Apoi s-a născut stația locală a Digi24, la Timișoara, unde, practic, m-am mutat pentru că trecerea a fost aproape naturală, și unde am primit o cu totul altă sarcină: am fost producător executiv pentru doi ani și jumătate.

Nu mai apăream deloc la televizor, munca mea era exact în spatele camerelor, dar și acolo mi s-a părut extrem de palpitant fiindcă era un job total nou. Pregăteam jurnalele de la început la final, iar asta însemna inclusiv scrierea textelor și prezența în regia de emisie, de unde supravegheam apariția acestor știri pe post.

După doi ani și jumătate am simțit lipsa aparițiilor televizate și simțeam lipsa acelei etape din creșterea mea, faza de reporter. În plus, îmi doream să ajung în București; mă fascinează orașele mari, agitate, unde se întâmplă mereu ceva. Iar în mintea mea persista gândul: „într-o zi mă voi muta la București”.

În urmă cu vreo 7 ani, după ce mai trecusem de câteva ori prin redacția mare, de la București, unde mă vrăjise ritmul nebun, forfota lucrului, am venit la București ca reporter. Lumea mi-a zis atunci: „ai înnebunit? Aici ai o funcție superioară! De ce să mergi într-un alt oraș, la București, unde să fii un banal reporter!”. Răspunsul meu a fost întotdeauna că acesta era visul meu și aveam să-l urmez. Ceea ce s-a și întâmplat: într-o zi m-am mutat, fără rezerve și fără să dau înapoi.

Citește și: Marius Pancu, jurnalist Digi24: „Cred că trebuie să depășim paradigma în care politicienii cred că publicul e prost și poate fi fentat!” – LIFE.ro

Fiindcă eu cred că această meserie vine cu niște responsabilități uriașe, chiar dacă nu sunt apăsătoare. Această meserie nu e o joacă, iar când decizi să intri în televiziune pe de o parte ești curios să afli lucruri, detalii, informații, apoi vrei ca cei din jurul tău să afle ce ai aflat și tu.

Noi lucrăm cu informații uneori atât de grele încât pot influența viața unor oameni. Și nu te poți juca cu ele. De pildă, dacă în viața de zi cu zi spui că cineva a furat, este o afirmație ce poate trece aproape neluată în seamă. Când spui același lucru la televizor deja condamni un om. Iar când spui „ar fi furat” deja îi acorzi prezumția de nevinovăție. Iar ce-mi doresc eu foarte mult este ca la televizor să nu punem etichete, să nu judecăm pe nimeni și să nu dăm verdicte.

Ioana Ciurlea: „Dacă nu am avea această grijă față de ce spunem, cred că jurnalismul ar putea fi făcut de oricine. Până la urmă, să vorbești în fața unei camere nu este ceva atât de greu de făcut!”

Dacă mă uit un pic înapoi și mă gândesc la povestea notei 5 de la matematică la examenul de capacitate, pe care tu ai perceput-o ca pe o traumă realizez că ai un mod particular de a interpreta eșecul. Cum reacționezi dacă greșești?

Ioana Ciurlea: În ultimul timp am devenit mai blândă cu mine, iar ca să înțelegi mai bine această toleranță ar trebui să-ți spun cum eram înainte și de ce am simțit nevoia să schimb ceva.

Sunt foarte critică cu mine, extrem de perfecționistă, de mică am fost așa. La mine în dulap lucrurile erau aranjate întotdeauna perfect, iar asta însemna armonie, în vreme ce orice mic detaliu deranjat deja era un pic de haos.

Dar asta devenise ceva destul de greu de dus în viața de zi cu zi, motiv pentru care am început să mă corectez. Până în urmă cu câțiva ani mă cam certam și pedepseam pentru orice greșeală aș fi făcut, cu atât mai mult pentru greșelile inevitabile ce apar la televizor.

Dacă greșeam un cuvânt sau aveam o bâlbă, senzația mea era că toată transmisia de 5 minute a fost un eșec.

Nu știu ce a declanșat această schimbare, cert este că la un moment dat am înțeles că viața nu se împarte între perfect și imperfect, în alb și negru, ci că există și nuanțe, iar ele fac parte din noi. Iar eu, ca toți, sunt un om supus greșelii, care ar trebui să devină mai blând cu el.

Dulapul tău a simțit și el schimbarea?

Ioana Ciurlea: El nu. Acum, dacă ai deschide ușa, toate lucrurile le-ai găsi tot la dungă. (râde)

Care a fost cea mai grea știre de transmis? Cea mai complicată zi de live?

Ioana Ciurlea: Emoțional, cea mai grea perioadă pentru mine a fost cea legată de tragedia de la Colectiv. Atunci a fost un consum emoțional foarte mare, pe care nu cred că l-am perceput la adevărata sa valoare, fiindcă adrenalina te ține extrem de prezent, chiar și atunci când există situații destul de dificil de gestionat din punct de vedere emoțional.

Țin minte că am fost printre primii reporteri care au ajuns acolo când s-a întâmplat incendiul și eram atât de bulversată de ce se întâmpla, încât mi se părea că nu voi putea intra în direct pentru că mă va buși plânsul.

De ce așa? Fiindcă, sunt convinsă, când tu ai auzit informația, ea suna cam așa: „un incendiu într-un club din București. Posibili răniți și morți.” Ce știm despre tragedie a apărut ulterior. Explică-mi puțin cum ai decantat tu informația pe măsură ce venea către tine!

Ioana Ciurlea: Pentru mine vestea aceea a sunat cam așa: „ e incendiu în clubul în care mergeai, în care fuseseși cu o lună înainte”. Deci era un loc unde mergeam și unde mă întâlneam, de multe ori, cu prietenii mei.

În plus, în seara respectivă chiar plănuiam să merg la acel concert. Nu am mai făcut-o fiindcă a doua zi urma să fiu de serviciu. Cred că încărcătura emoțională a fost cu atât mai mare pe măsură ce-mi dădeam seama că aș fi putut fi acolo, că aș fi putut fi unul dintre cei răniți sau dintre cei care nu mai erau printre noi.

După o lungă perioadă de timp am simțit și cât de mult mă afectase tot ce s-a întâmplat acolo, oricât de puternică mi se păruse că am fost în acele seri, în acele săptămâni.

Ioana Ciurlea: „Acum, după multe alte nenorociri și drame despre care am relatat, simt că nu mai pot tolera emoțiile puternice la fel cum o făceam acum câțiva ani.”

De ce crezi?

Ioana Ciurlea: Probabil pentru că s-au întâmplat destul de multe, iar pierderea tatălui meu m-a afectat foarte mult. Probabil că interiorul meu simte nevoia de a se proteja un pic de emoții foarte puternice.

Care este evenimentul pe care ai vrea să-l acoperi?

Ioana Ciurlea: Îmi plac foarte mult interviurile, lucru pe care l-am descoperit de curând, o dată cu o emisiune tv pe care am realizat-o, „Oamenii Dimineții”, și mi-aș dori să pot face în continuare cât mai multe interviuri, fiindcă îmi plac foarte mult oamenii și-mi place interacțiunea cu ei; aceste întâlniri cu personaje fabuloase îmi pare că-mi dau din energia și bunătatea lor; îmi iau cu mine ceva din fiecare interviu pe care îl fac.

Cine te sfătuiește în privința ținutelor și cum îți alegi hainele, fiindcă ai deja un stil al tău?

Ioana Ciurlea: Mulțumesc. Eu nu aș fi spus asta despre mine. (râde) Mi se pare că mă îmbrac extrem de adaptat la situație, adică astăzi pot fi pe tocuri de 12 cm și mâine pot fi la fel de bine în trening și teniși.

Mă uit la tendințe, la ce apare nou, deși nu sunt o fashion victim, dar sunt atentă la ce se întâmplă în lumea modei.

Nu am un stilist, nu am vreun sfătuitor și totdeauna mi-am ales hainele singură, în funcție de ce mi-a plăcut și am simțit că mi se potrivește, la înălțimea și statura mea. Oamenii spun: „ah, ești înaltă și slabă, deci poți purta orice!”, dar adevărul nu e chiar așa. Totuși încerc în funcție de constituția mea să mă îmbrac așa cum cred că îmi stă bine. Foarte rar cer păreri în stânga ori dreapta despre ce cred oamenii legat de hainele și ținutele mele. E suficient să-mi placă mie.