Ioana Corduneanu, „Semne cusute”: „Când faci o cămașă sau un oraș te pregătești ca și cum ai construi un Univers”

Dacă te întreb ce îți place să faci, ce îmi răspunzi?
Din copilărie, două lucruri îmi place să fac: să desenez și să cos. Singura mea jucărie a fost setul de cuburi de lemn, din care am construit și imaginat edificii. Iar cusutul l-am luat de la bunica. Întotdeauna este o bunică, la mine a fost Eugenia, mama tatălui meu, care m-a învățat să cos, să fac papanași, pârjoale și, înainte de a merge la școală, să fiu om. Mi-o amintesc de la cinci ani, când mă legăna pe o pernă să dorm după-amiază, ceea ce nu suportam. Ea se străduia însă și îmi spunea că voi desena, voi coase, am să mă fac om mare și am să devin cineva. Și îmi spunea asta în fiecare zi. Acum mă gândesc că asta a încolțit la un moment dat și a început să dea roade.

Ea m-a crescut și a avut răbdare să mă învețe câte ceva, ce pe mine mă interesa: culori, forme, desenat, scris. Îmi aduc aminte că îmi povesteau părinții că pe la 1 an și ceva nu mergeam însă știam să mă semnez și să deosebesc nuanțele culorilor, maro închis cu bej deschis. Bunica tot îndesa informații în mine până într-o zi când tata i-a spus: ”mai bine învaț-o să meargă, că o să o ducem la facultate în scaun rulant”.

Îmi imaginez că ea și-a dorit să studieze, să facă o facultate, dar nu a putut pentru că i-a crescut pe cei cinci frați mai mici, după ce părinții ei și alți șase frați au pierit într-o epidemie de tifos exantematic, în al doilea război mondial. Cumva a reușit să-i învețe pe toți să deseneze, iar unul dintre ei chiar a făcut Universitatea de Arte Plastice.

Îmi amintesc de ea la București, la noi acasă. Părinții mei s-au întâlnit la Facultate, în capitală. Sunt printre primele generații de specialiști IT, au terminat Automatică și Calculatoare, iar fiica mea este a treia generație de IT-iști.
Am început și eu informatică, dar am cotit-o la timp spre arhitectură, după ce am terminat Colegiul Tudor Vianu. După facultate m-am stabilit într-o nișă care se numește ”retail design” și care combină desenul, creativitatea și comerțul. Iar pe mine mă fascinează comerțul. Adică acela adevărat, de bazar, nu cel european care este plictisitor.
Cea mai fascinantă lume am întâlnit-o în Jaipur, în nordul Indiei, în Rajasthan, unde vin mărfurile din toată țara, apoi vin arabii, le iau pe cămile și le duc la Londra, unde le vând cu sute de lire.

Culoarea cămășii arată statutul social și avuția

Mă fascinează târgurile, fie că sunt în Orient, fie că sunt în Apuseni, pentru că vreau să înțeleg de ce creează oamenii, ce culori folosesc, la ce se gândesc. Mulți dintre ei nu mai înțeleg de ce creează și repetă niște gesturi pentru că așa se făcea din bătrâni.

Sunt din ce în ce mai puțini oameni care înțeleg că fiecare gest din procesul de creație era menit să repete facerea lumii, ca un ritual. Așadar chit că te apuci să faci o cămașă sau un oraș, te pregătești ca și cum ai face un întreg Univers.

Sigur că acum lucrurile par exagerate, dar oamenii acelor timpuri așa vedeau orânduiala. Pentru că ei încercau să îl imite sau să îl înțeleagă pe Creator, în fiecare gest pe care îl încercau. Așa se explică pregătirea de dinainte, sacrificiul.

O cămașă este tot o oglindă a lumii. Orice cămașă luăm, ea este oglinda lumii în care femeia respectivă trăia. Iar înțelegerea cămășii este o muncă de detectiv: ce material are, ce model, ce culori folosește. Și cumva în mintea mea sau a celui care știe să citească o cămașă se perindă viața celei care a cusut-o.
Iată o cămașă veche și frumoasă care îmi spune că femeia care a cusut-o venea din Mehedinți. Era o femeie avută și foarte făloasă și nu s-a zgârcit în a folosi mătase de vierme, albastră. La vremea respectivă a cumpărat-o din târg. Ea nu-și putea boi (vopsi) pentru că oamenii nu aveau acces la pigmenți, care atunci erau obținuți chiar din materiale naturale, deci erau extrem de scumpi.

Culoarea exprimă statutul social și bogăția. Purpura și indigoul erau culori imperiale, cele mai scumpe și extrem de greu de găsit. Iar femeia de la sat își dorea astfel de culori, nu verde de care se înconjura la tot pasul. Ea nu voia să se piardă în peisaj, ci să iasă ca o floare din rutină, prin cămașa pe care o îmbrăca. Așa încât căuta culorile extrem de rare care te ciupesc de ochi, se văd de la distanță.

Purpura rămâne culoarea Bizanțului și, sub o formă sau alta, a ajuns și la noi. Dar nu ca pigmenți, nimeni nu venea să vândă pigmenți în România, când putea veni direct cu mătasea deja vopsită, iar secretul rămânea al lui. În plus, nici femeile nu se grăbeau să boiască pentru că femeia care boia trebuia să fie curată, să aibă o anumită vârstă. Era o îndeletnicire serioasă, o meserie care a rezistat până acum în nume de familie, dacă te gândești, ”Boiangiu”.

Țăranii liberi aveau suficient pământ și avuție încât își permiteau să meargă la Viena să-și cumpere mărgele

Așadar, femeia care a cusut cămașa asta era făloasă și avută, a pus mătase în cusătură, cât ar fi cumpăra o vacă. Nu toți țăranii erau săraci, moșnenii sau răzeșii, țărani liberi erau avuți. Cei dependenți de moșie nu aveau costume, aveau niște zdrențe. Costum, înainte de 1821 au avut doar oamenii liberi: Bucovina (care a avut un statut aparte, spune și Dimitrie Cantemir că nu plăteau taxe și erau și răzvrătiți), Putna, Oltenia, unde erau moșneni, proprietari pe pământurile lor.

Aceștia aveau suficient pământ și avuție încât își permiteau să meargă la Viena să-și cumpere mărgele. Există fotografii. Un foarte cunoscut atelier foto a fost la Câmpulung, altul la Cernăuți și acolo vezi țăranii. Sau colecția lui C.P. de Szathmari.

Ne întrebăm de ce nu avem port de Bărăgan. Oamenii locului nu aveau nimic, locuiau în bordeie și munceau pământul boierului. Nu puteau face comerț. Or, nu poți să te înavuțești dacă nu faci un pic de comerț cu produsele tale.

Femeia care a cusut cămașa asta însă este evident o nevastă liberă și avută. Și conservatoare. Modelul de pe altiță pe care l-a ales arată că ține foarte mult la zona ei, este conservatoare. Este foarte vechi în regiune și este folosit foarte des: aici este un copilaș care se naște, cu capul în jos, iar succesiunea aceasta înseamnă viață, după viață, după viață, adică nu există moarte pentru suflet.

Cum și unde își făceau cămășile?
Rupeau din porumbiștea din spatele casei pentru o bucată de cânepă, pe care o culegeau și o băteau bine la râu. Din ea scoteau fire pe care le țeseau în război, într-o cameră mai mare, în care se instalau și lucrau peste iarnă. În vremurile mai apropiate de noi își cumpărau pânză de oraș, iar aici, mai la sud, își cumpărau cupoane de marchizet.
Cămășile erau rezistente așa că într-o ladă de zestre găseai în jur de 10-12 cămăși, care le ajungeau poate și o viață. Mă gândesc acum la ce port eu, prefer 12 cămăși de in sau cânepă decât 120 de tricouri, fie ele și de bumbac.

Agnieszka Jacobson mi-a spus că urmează un trend de revigorare a tradițiilor populare din Europa estică și să trebuie să fac ceva

Ce înseamnă ”Semne cusute”?
În 2011 am ajuns la Berlin și acolo am întâlnit pe cineva, cel mai cunoscut curator pentru Europa Centrală și de Est, Agnieszka Jacobson, și ea s-a minunat din ce a auzit de la mine. Am intrat în vorbă, de fapt, dintr-o întâmplare. Eu aveam un stand semi-independent, eram singură, m-am descurcat cum am putut, vai de capul meu. Și a venit standul Poloniei, cu 9 designeri, cu duba oficială, copleșitor. Și, ce să vezi? Nu aveau scotch și ciocan. Și le-am dat eu, eu – o fată. Și a fost surprinși puțin. ”Cine ești tu?”. ”Eh, sunt din România, am de toate în portbagaj, scotch, bormașină, lipici, ce vreți” Și așa am început să vorbim. Și ea mi-a spus să fac ceva pentru că urmează un trend de revigorare a tradițiilor și a țesăturilor tradiționale și trebuie și România să facă ceva.

Am deschis blogul cu modele din cusăturile populare. Apoi puneam pe facebook, așa încât în destul de scurt timp am ajuns la o comunitate de vreo 28.000 de pasionați de cusut. Un mic oraș.
Numai că la un moment dar nu mai era de ajuns. Oamenii au început să își dorească să facă și să poarte. Cămăși nu se găsesc de cumpărat așa încât trebuie înlocuite.

Multe dintre femeile cu care am început să cos au descoperit beneficiile, care nu țin neapărat de a face o cârpă cu care să te înfășori. Pentru că o poți face la mașină. Este vorba de lucrul de mână, care te relaxează pentru că ești obligată să numeri să nu greșești, așa încât nu ai când să te gândești la ce te preocupă dincolo de pereții atelierului.

Cum funcționează această comunitate?
Mă gândeam că va funcționa ca o piramidă. Îmi imaginam că eu voi învăța 10 persoane și fiecare dintre ele va învăța alte zece și așa putem construi un edificiu temeinic. Dar unele se folosesc de informație și nu dau înapoi nimic, dar asta este treaba lor. Poate vor da altădată, altceva, altcuiva pentru că până la urmă un echilibru trebuie să aibă și ele. Dar sunt și persoane care ajută zilnic, necondiționat.

Ce mai faci tu pentru această comunitate și ce îți mai iei din ea?
Mi-aș dori să văd toate aceste doamne (care lucrează de mână dar nu se expun) să le văd lucrând cu materiale de calitate și cu munca apreciată, așa cum este în alte țări. De ce spun asta? După ce am ajuns în merceriile din Franța sau din Luxembourg, mi-am dat seama că la noi, după ‘90, industria s-a prăbușit, iar Turcia și China și-au vărsat aici, ca într-o ladă de gunoi, toate rebuturile. Femeile noastre, cu capul plecat, au cusut și au tricotat cu ce au găsit. În același număr de ore de lucru cu fir de calitate, cum lucrează cele din Ucraina, Ungaria sau Slovacia, femeile noastre vor scoate un produs extraordinar.