”Toată viața am fost o tocilară”. De ce e nevoie să înveți? Ioana Doagă la 15 ani prezentatoare TV , avocat la 30 și blogger de turism din pasiune

Ioana Doagă are numai 35 de ani și de aproape trei ani are propria firmă de avocatură. Mi s-a părut ceva destul de greu de realizat, lucru pe care ea însă mi l-a confirmat: O femeie atât de tânără nu se înhamă niciodată să construiască singură o firmă de avocatură. Ea a făcut-o. Însă, mai interesant decât atât este că,, tocilară de când se știe”, a reușit să termine două facultăți la zi, ambele cu bursă, asta după ce își croise o frumoasă carieră în televiziune. La 15 ani, Ioana Doagă era prezentatoarea buletinului de știri în Focșani, orașul ei natal, experiență care a pregătit-o pentru situațiile de mai târziu, din fața instanței de judecată.

În timpul liber, Ioana Doagă călătorește. Și nu s-a oprit aici. Fiind pasionată, a început să își aștearnă experiențele pe un blog, iar azi este căutată de o mulțime de oameni care îi cer sfaturi de turism.

Iată cum un singur om poate face atât de multe lucruri, doar mânat de pasiune și dăruire.

Ioana, știu despre tine că ești mare pasionată de călătorii. Cum a fost pentru tine ultimul an?

Am călătorit și în ultimul an. Am fost în Maldive, în Turcia, în Bulgaria… m-am plimbat și în contextul pandemiei, dar raportându-mă la reguli, cu teste PCR, cu toate restricțiile aferente, însă nu puteam să stau.

Dar bănuiesc că mult mai puțin decât într-un an obișnuit.

Absolut! În mod normal nu exista lună din an în care să nu fac cel puțin o excursie în străinătate. Acum m-am limitat și am ales să călătoresc mai mult prin țară.

Ioana, tu ai firma ta de avocatură?

Da. Din octombrie 2018. De aproape 3 ani.

Dreptul a fost prima facultate pe care ai ales-o, iar avocatura meseria pe care ai țintit-o dintotdeauna?

De când mă știu mi-am dorit să fiu avocat. Mi-e greu să pun degetul pe momentul în care am ales asta, însă, cumva, am reprezentarea faptului că dintotdeauna mi-am dorit avocatura.

La insistențele părinților mei am făcut și Facultatea de Administrarea Afacerilor, tot la Universitatea București, în paralel cu facultatea de Drept. Ai mei, fiind economiști la bază, și-au dorit foarte mult să am o meserie stabilă, neștiind care e povestea cu dreptul și „de ce susținere” ar fi nevoie ca să reușesc în avocatură în România. Așa că am făcut și această facultate. Nu a fost o decizie nici neinspirată, dar nici inspirată, cred că traiectoria mea profesională ar fi fost aceeași și fără această a doua facultate, dar măcar părinții mei au fost mulțumiți.

Știi că visul multor părinți pentru copiii lor este ca aceștia să prindă un post într-o bancă….

Da, da, da! Păi e un job sigur, cu un salariu sigur, fără alte probleme 😀

Mie mi s-a potrivit Dreptul și din toată povestea aceasta – pentru că sunt multe drumuri pe care poți merge după ce termini facultatea – mi s-a potrivit avocatura. Am avut noroc ca în facultate să mă implic într-o asociație a studenților, să fiu și președinta acestei asociații în București și în virtutea activității mele acolo, am tot interacționat cu tot felul de persoane care aveau cabinete de avocatură, judecători, procurori și la final mi-am dat seama că avocatura mi se potrivește și s-a dovedit a fi alegerea câștigătoare.

Tu ești din București?

Nu. Sunt născută, crescută în Focșani, la București am ajuns când am intrat la facultate.

Și când începe aventura ta în televiziune?

În liceu, la vârsta de 15 ani 😀. Atunci am intrat la televiziunea locală din Focșani, Atlas TV se numea atunci; cred că și acum se numește la fel. Sunt două televiziuni în Focșani și una dintre ele dorea să aducă fețe proaspete pentru buletinul de știri de la ora 6. S-a dat un anunț în ziarul local, am participat și spre surprinderea mea am fost selectată să prezint buletinul de știri de la ora 6. A fost foarte interesantă experiența. Mi-am dat seama că am o memorie foarte bună pentru că pe atunci nu exista prompter și toate știrile le primeam scrise cu pixul pe o hârtiuță, cu 15-20 de minute înainte de emisie; eu învățam mot-a-mot tot ce era acolo – la 15 ani nu înțelegeam foarte multe din lucrurile scrise acolo pentru că erau tot felul de știri de natură economică și politică. Așa mi-am dat seama că am o memorie foarte bună pentru că am reușit să mă achit cu succes de sarcinile primite. În al doilea rând a fost o experiență foarte bună pentru că așa mi-au venit primii bani, așa numitul salariu sub forma unor bonuri de masă ce însumau vreo 50 sau 100 de lei. Pentru mine erau foarte mulți bani și aveam așa o mândrie când mergeam la magazinul de la piață și cumpăram cu bonurile câștigate de mine…

Dar juridic vorbind, era legal să fii angajată la 15 ani?

E discutabil acum 😀. A fost cu acordul părinților mei. A fost o experiență drăguță și îmi amintesc cu mare plăcere de perioada aceea pentru că m-a ajutat să-mi depășesc niște praguri emoționale pentru că apoi, în profesia de avocat, m-am trezit de multe ori în situația în care am fost pusă în anumite contexte ce cereau multă stăpânire de sine, iar experiența din televiziune m-a pregătit cumva pentru asta.

Și probabil tocitul te-a pregătit pentru facultatea de Drept…

Oh, da! Mai ales pentru examenele de Drept roman 😀 Dreptul roman e o piatră de căpătâi pentru toți studenții la drept deoarece trebuie să învețe foarte multe pagini în latină, indiferent dacă au făcut sau nu latină în liceu.

Dar tu ai fost genul acela de copil tocilar care învăța bine la toate materiile și care a intrat din prima la facultate?

Daaa! Am avut a treia cea mai mare medie la BAC; după care am intrat din prima la Drept, cu bursă și apoi am intrat printre primii la Administrarea Afacerilor și toată facultatea am avut bursă. Toată viața am fost o tocilară. Nu-mi dau seama cum aș fi putut să fiu altfel. Mă gândesc cu groază cum voi reacționa dacă viitorii mei copii nu vor fi tocilari și vor alege altă paradigmă de a se dezvolta educațional 😀

Poate vei răsufla ușurată 😀

Nu știu, sunt curioasă ce va fi 😀. Dar eu cu siguranță am fost o tocilară. Nu exista să mă duc la școală fără să știu lecția, mă pregăteam înainte de fiecare oră, totul era făcut la perfecție. A fost stresul și plăcerea vieții mele 😀.

Și nu făceau mișto colegii de tine?

A, nu. Aveam multe colege ca mine – spun colege pentru că erau doar cinci băieți în clasă. Era concurență destul de mare între noi, majoritatea fetelor tindeau spre note foarte mari.

Adică voi nu concurați pe ținute, machiaje și unghii colorate, ci pe note?

Pe note, sigur 😀.

Câți ani a durat experiența asta cu televiziunea?

Cred că aproape toată perioada liceului, până am plecat la facultate.

Și la București nu ți-ai găsit job? Care a fost primul tău job?

La București am împărțit fluturași. În vacanța de iarnă din anul I am fost promoteriță de fluturași pentru niște firme care făceau transport servicii de curierat și de pe urma primei campanii care a durat 3 zile de lucrat foarte mult am luat 500 de lei. Am fost iarăși foarte mândră pentru că mi s-au părut foarte mulți bani. Nu m-am orientat spre zona de televiziune în București pentru că mă copleșise tot ceea ce însemna facultatea, mai ales că aveam cursuri la zi la ambele facultăți. Apoi am realizat totuși că e important să fac ceva practică și am ales să o fac în domeniul juridic. În anul IV am lucrat la o firmă de legal, iar stagiatura mi-am făcut-o la o firmă destul de mare de avocatură, iar activarea la ei a însemnat să mă obișnuiesc cu un program cel puțin extins, de la 7-8 dimineața până pe la 2-3 noaptea. După ce am făcut asta vreun an mi-am dat seama că nu așa vreau să-mi trăiesc viața. Că vreau să fiu avocat era o certitudine, însă trebuie să existe și un echilibru între viața profesională și cea personală. Așa că m-am dus la un cabinet mai mic și alături de titularul cabinetului respectiv am crescut firma până a ajuns foarte mare și puternică. Și după ce am stat 10 ani în această formulă, în urmă cu aproape trei ani am decis să-mi iau zborul.

Ce înseamnă o femeie tânără care deschide o firmă de avocatură? E un fel de mission imposible sau s-a mai văzut pe toate drumurile?

Nu este cel mai întâlnit lucru, prin raportarea la vârsta pe care o aveam când am decis să fac asta. S-a mai văzut, dar undeva după vârsta de 40 de ani și da, într-adevăr, rar se întâmplă ca o femeie să facă pasul acesta. Așa că am fost privită cu destul de multă admirație pentru decizia de a porni pe cont propriu. Cred că am avut un curaj nebun, dar fără să pot defini asta, tot timpul am avut senzația că va fi bine. Am avut o voce în subconștient care mereu îmi spunea: „nu dispera, fă ceea ce știi să faci pentru că va fi bine”. Și s-a dovedit de la lună la lună că binele s-a transformat în mai bine, apoi în și mai bine până a ajuns la foarte bine.

Până anul trecut?

Nu neapărat. Pe ceea ce fac eu, pe domeniul meu de activitate și pe ariile de activitate ale clienților mei pandemia nu s-a resimțit decât din perspectiva faptului că s-au schimbat puțin domeniile de activitate, în sensul că focusul s-a mutat pe anumite arii de drept. Spre exemplu, pe contracte, acum se acordă mai multă atenție clauzelor care reflectă situațiile extraordinare. Pandemia e o situație extraordinară la care nimeni nu se gândea acum x ani, când contractele au fost redactate. S-a pus foarte mult accent pe dreptul muncii pentru că sunt foarte multe măsuri care teoretic trebuie să vină în sprijinul angajatorilor și angajaților, dar implementarea lor presupune destul de multe probleme și iarăși s-a apelat la avocat. Nu aș spune nici pe departe că a fost o diminuare a volumului de muncă pentru mine, ci doar că s-a schimbat puțin optica și s-au modificat puțin domeniile în care mi s-a solicitat asistența juridică.

Deci ești o fericită?

Da, da, nu mă plâng absolut deloc 😀

Câte ore pe zi muncești, acum că ești șefă?

Lucrez mai mult decât înainte, asta cu siguranță. Ajung și la un volum de 10 ore pe zi, însă diferența este că-mi fac programul și în funcție de alte priorități.

Excursiile și călătoriile reprezintă o prioritate?

Da, da, da 😀. Foarte mult îmi place să călătoresc. Puține lucruri până acum mi-au provocat mai multă plăcere decât călătoriile. Senzația aceea când ajung la aeroport și inspir aerul din duty free știind că urmează să plec, e de nedescris.

Câte țări ai văzut până acum?

33.

De pe toate continentele?

Nu am ajuns în America de Sud și în Australia.

Dar ai numai 35 de ani…

Da, așa este. Mi-am făcut un obiectiv ca atunci când trebuie să selectez o nouă destinație, să aleg o țară nouă ca să mai adaug încă o experiență la cele acumulate până acum.

Cum se numește blog-ul tău și de ce ai simțit nevoia de unul?

All The Flavours and Colours. Am simțit nevoia să-l fac pentru că am descoperit niște locuri atât de frumoase, că am puțin talent în a face poze și a scrie, așa că ar fi fost păcat să nu le arăt și altora. Se pare că a fost o decizie inspirată în sensul că tot mai multe persoane îmi cer părerea despre locuri noi, despre cazări, locuri de ieșit și experiențe. Și e foarte frumos că există și o latură practică, aplicată la plăcerea mea de a scrie și a povesti.

Ai putea să faci un business și din asta…

Știu, dar acesta e un domeniu afectat în mod real de pandemie și poate că o să mă gândesc mai serios la asta într-un viitor în care lucrurile vor reveni la normal. Momentan avocatura e ceea ce contează, e latura activității mele din care vin banii și astfel îi aloc atenție cu prioritate.

Ce planuri de călătorie ai pentru anul acesta?

În contextul pandemiei cred că o să fiu puțin mai rezervată în perioada ce vine, în sensul că în vară o să mă limitez la Grecia, iau în calcul și Madeira și pe 1 iunie ar trebui să fiu în Polonia, însă e o destinație sub semnul întrebării deocamdată. Cam acesta este planul pe termen scurt și mediu. Înainte nu exista să nu știu ce destinații am pentru următoarele 6-9 luni, cu planuri făcute și bilete cumpărate. Acum am învățat să fiu spontană.

Dar de unde vine plăcerea asta a ta pentru călătorii?

Nu aș ști să spun, doar că avem o mică afacere de familie, o pensiune la Soveja – fosta mare glorie în perioada turistică – de care se ocupă părinții mei. La Soveja se consideră că este cel mai ozonat aer și unde pe vremuri era o mare stațiune turistică, azi este o localitate semi abandonată, cu maxim 2-3 unități de cazare. Ai mei au o astfel de unitate de cazare și au fost foarte fericiți când, odată ieșiți la pensie, au putut să se ocupe de ea deoarece sunt oameni foarte activi și nu ar fi putut să stea degeaba.