Ioana Haşu-Georgiev: ”Când a auzit numele Haşu a început să plângă şi m-a luat în braţe. Mi-a zis că semăn bine cu bunicul meu din munţi, că am ochii lui albaştri!”

După o lucrare de licenţă în România şi una de masterat la Budapesta, Ioana Haşu-Georgiev încearcă încă să afle adevărul printre controversele, emoţiile, mistificările şi aversiunile pe care dezbaterile şi lucrările de specialitate din ultimii zeci de ani le-au aruncat asupra Mişcării de Rezistenţă.

Cum ai aflat că povestea familiei tale, aşa cum o ştiai până la 18 de ani, era cu totul alta?

Am aflat absolut întâmplător, fără să fi ştiut din familie altceva decât că bunicul a murit la puţin timp după ce s-a născut tata. Nimeni nu îi pomenea numele cu nicio ocazie, nu se amintea ziua lui de naştere sau data morţii. Nimic. Ca şi cum nu ar fi existat. O tăcere amnezică. Cred că pentru ai mei a fost o traumă pe care nu au reuşit să o integreze în viaţa de zi cu zi, aşa încât au ascuns-o sub o uitare letargică. Iar eu nu cred că am pus prea multe întrebări. Poate dacă ar fi fost unul dintre părinţi, curiozitatea ar fi apărut firesc. Însă eu am luat familia aşa cum era.

Ai făcut şcoala în Făgăraş, oraş în care amintirea celor din munţi era pesemne puternică chiar şi atunci. Poate acolo au apărut alte semnale sau ai aflat ceva?

Sunt convinsă că amintirile celor din munţi au rămas puternice în memoria celor care le-au trăit. Însă în spaţiul public şi în comunităţi erau complet absente. Nu am auzit nimic despre Rezistenţă, niciodată până în anii ‘90, după căderea comunismului, când s-a întors liderul grupării, Ion Gavrilă Ogoranu. După aceea am aflat că trăia în zonă şi un al doilea supravieţuitor al Rezistenţei, Ion Ilioiu. Iar mai târziu, prin 1995, au început să se facă parastase de comemorare, la mănăstire, la Sâmbăta de Sus.

La grădiniţă însă, a fost un episod pe care mi-l amintesc bine: la o serbare trebuia să recit o poezie despre ”conducătorul iubit”. Şi m-am dus acasă cu versurile, la bunica din partea mamei, să mă ajute să le învăţ. Iar bunica şi-a pierdut cumpătul când le-a citit. Atât am auzit de la ea: ”ticăloşii, nemernicii, spală minţile copiilor!”.

Ce nu ştiam eu atunci era că soţul ei fusese închis 7 ani şi s-a prăpădit la puţin timp după eliberare. Nu a ajuns niciodată în munţi, însă fusese extrem de activ în Rezistenţa din sat. Aşa că bunica avea amintirile calde încă.

M-am dus la grădiniţă şi am spus că nu mai vreau să recit acea poezie urîtă. Evident, s-a iscat un scandal montruos. Au fost chemaţi părinţii la direcţiune şi au fost mustraţi. Cu toate acestea însă nu m-au obligat să învăţ oda. Iar educatoarea le-au zis: are de învăţat fie ”conducătorul iubit”, patru versuri simple, fie ”Mama lui Ştefan cel Mare”, adică ditamai poemul, o carte întreagă.

În felul acesta sperau să mă descurajeze.

Şi acum îmi amintesc momentul serbării, parcă a fost ieri. Toate detaliile, în ce clădire s-a ţinut, sala de clasă, băncile, spectatorii, scena şi eu, în uniforma de Şoim al patriei, recitând ”Mama lui Ştefan cel Mare”. Când am început să vorbesc, în sală s-a aşternut o tăcere bizară. Iar când am terminat s-a lăsat o linişte grea. Şi imediat au venit aplauzele.

 Însă trebuia să mai treacă 10-15 ani să înţelegi mânia bunicii. Cum s-a întâmplat să afli adevărul?

Am terminat liceul, dar nu am plecat din Făgăraş, ci m-am angajat la un ziar local.

Într-o zi ca oricare alta intră un domn pe care nu îl mai văzusem până atunci. Îl căuta pe redactorul-şef. Se uită lung la mine şi, fără să pricep de ce, îl văd că trage de timp şi de  vorbă. Voia să afle diverse lucruri mărunte. Şi brusc întreabă: ”cum te cheamă?”.

Deja mi se părea straniu acest domn curios. I-am răspuns: Ioana Haşu. Iar când a auzit numele Haşu a început să plângă şi m-a luat în braţe. Mi-a zis că semăn bine cu bunicul meu din munţi, Gheorghe Haşu, că am ochii lui albaştri.

Evident că nu pricepeam nimic: ce bunic, care munţi, despre ce vorbeşte domnul acesta? Aveam să aflu nu mult după aceea. Domnul era Gavrilă Ogoranu, liderul Mişcării de Rezistenţă din Munţii Făgăraş, coleg şi prieten cu bunicul meu. Era în oraş cu scopul de a lua legătura cu supravieţuitorii, cu văduvele celor executaţi, cu bunica mea şi văduva lui Ioan Pop. A făcut diverse interviuri, documentare, fotografii. Pregătea expoziţia din 1998.

Care este povestea grupului de Rezistenţă din Munţii Făgăraş?

Aş vrea să spunem de la început că este o mişcare controversată, care a stârnit multe patimi şi atunci, dar şi acum, din pricina asocierii unora dintre cei din munţi cu Mişcarea Legionară.

Rezistenţa din Făgăraş este una dintre cele mai de durată şi reprezentative mişcări de Rezistenţă anti-comunistă din anii ‘50. Ultimul membru al mişcării, Victor Metea, a fost executat în aprilie 1958. Ion Gavrilă Ogoranu nu a fost singurul supravieţuitor, dar a fost singurul care a reuşit să scape de Securitate până în 1976.

În 1955, când au fost arestaţi, trăiau peste tot şi nicăieri, în grupuri foarte mici, de doi-trei, pentru că se temeau de Securitate. Toată zona era împânzită, nu mai puteau să locuiască împreună, mulţi dintre ei erau deja retraşi prin diverse ascunzători din satele de la poalele Făgăraşilor sau chiar de partea cealaltă a Oltului.

Cum şi de ce au plecat în munţi?

Poveştile lor sunt foarte diferite. Au plecat pe rând, dar cam în aceeaşi perioadă, fie că erau urmăriţi de Securitate din diverse motive, fie că şi-au dorit să se alăture celor din munţi. Erau, câţiva dintre ei, membri ai Frăţiilor de Cruce sau, cum era cazul lui Ogoranu, reprezentant al Organizaţiei de Tineret a Mişcării Legionare.

Lor li s-au alăturat studenţi, cum ar fi Victor Metea, al cărui tată era considerat chiabur şi care a declarat în mai multe rânduri că a fost tulburat de nedreptăţile sociale. Venise de la facultate, în vacanţa de vară, şi văzuse confiscările, bătăile şi tratamentul pe care îl primeau oamenii din sat. Aşa că a luat hotărîrea să se alăture celor din munţi.

Toma Pirău a dezertat din armată şi a plecat în munţi.

Ioan Pop s-a alăturat mai târziu, urmărit pentru că i-a găzduit pe partizani, mai ales pe bunicul. Toma Pirău, Ioan Pop şi bunicul nu aveau nicio legătură cu Mişcarea Legionară însă, pentru că au avut legătură cu cei din munţi, au fost incluşi în aceeaşi categorie.

Ei au avut de ales: să fugă în munţi sau să rămână acasă. Au ales munţii pentru că ştiau că ar fi fost arestaţi oricum. Bunicul şi fratele lui au plecat pentru că cineva i-a pârît că aveau ascunsă o armă (a avea armă la câţiva ani de la sfârşitul unui război de aproape zece ani nu era nimic neobişnuit; mai mult decât atât amândoi luptaseră pe front).

Poveşti diferite ale unor oameni cu motivaţii diverse, dar de prea multe ori, chiar în articole sau lucrări de specialitate, luaţi la grămadă şi înţeleşi ca o grupare de legionari răzleţi care au plecat să scape de eventuale pedepse penale.

Suntem încă la nivelul în care istoria se face în alb şi negru: dacă nu au fost eroi, înseamnă că erau bandiţi şi invers. Cred că nu au fost nici una, nici alta. Cred că au fost nişte oameni cu biografii extrem de interesante, care au luat nişte decizii neobişnuite în situaţii de viaţă ieşite din comun.

Cine era bunicul tău?

Bunicul meu nu era membru al vreunui partid politic. Încep cu asta pentru că asta era principala controversă legată de el. Tatăl lui fusese membru al Partidului Ţărănesc, iar el a votat împotriva comuniştilor, în 1947 (şi a declarat acest detaliu în anchetă).

A plecat în munţi când soţia lui era însărcinată cu al doilea copil, deci într-un context familial care în mod normal l-ar fi reţinut în sat. Îşi dorea o familie, iar asta reiese atât din declaraţiile lui, cât şi din spusele bunicii mele, Eugenia. S-au căsătorit în februarie 1947, iar când s-a născut tata, el era deja în munţi. S-a întors de câteva ori şi s-a ascuns în preajma casei pentru a-i vedea pe copii, pe tata şi pe mătuşa mea, jucându-se. El şi bunica nu s-au mai văzut însă niciodată. A fost arestat în 1955 şi executat doi  ani mai târziu, la Jilava.

Cum a fost arestat?

A fost prins în contextul în care Securitatea încerca cu disperare lichidarea grupului din Făgăraş, prin diverse stratageme şi planuri operative complicate. Capcana în care au căzut a fost o pretinsă oportunitate de a pleca în Grecia. Era un plan al Securităţii care a implicat mulţi spioni, inclusiv persoane care la început i-au sprijinit şi care au trecut de partea sistemului la putere, dar şi oameni care îi sprijineau, fără să ştie că fac parte din acest plan.

Au fost arestaţi unul după altul, chiar dacă au încercat să îşi ia toate măsurile de precauţie, să nu plece toţi o dată sau să transmită mesaje codificate. Primii care au fost arestaţi la Bucureşti u trecut prin metode de anchetă atât de brutale (se pare că s-au folosit hipnoza, narcoticele), încât au spus tot. Scrisorile lor au ajuns acasă şi au „confirmat” că au ajuns în Grecia, astfel încât al doilea lot a căzut direct în mâinile Securităţii. Aşa a fost arestat şi bunicul. Au urmat un an şi ceva de anchete şi un răsunător proces public la Sibiu. Toţi au fost condamnaţi la moarte.

Ce ai găsit în dosare ca mărturie a bunicului tău?

Tot ce apare în dosare sunt doar transcrieri ale anchetei. Sunt declaraţii scrise absolut agramat de mâna câte unui ofiţer. Este consemnată durata fiecărui interogatoriu şi există anchete care au durat 6 sau 10 ore, de vreme ce aşa-zisa declaraţie are câteva foi. Ce s-a întâmplat în restul timpului poate fi doar intuit. Ca fapt divers, Victor Metea a refuzat să semneze un astfel de proces verbal, scriind pe margine că nu îşi poate lăsa numele pe ceva atât de prost scris. Gândurile sau trăirile lor nu apar în anchetă, ci mai degrabă în declaraţiile informatorilor pe care Securitatea îi plasa în celule. Iar aceştia reuşeau să le câştige încrederea şi să obţină de la ei trăiri, gânduri sau mărturii, adesea emoţionante. Aşa apar declaraţii de genul: ”Gheorghe Haşu s-a întors de la anchetă şi a spus că cea mai mare durere a lui este că peste ani nu se va mai cunoaşte adevărul”. Sau: ”Gheorghe Haşu se ruga în genunchi, a intrat ofiţerul gardian, l-a ameninţat, iar el a continuat să se roage în picioare”. Sau: ”Gheorghe Haşu a povestit despre copiii lui”, sau: ”Gh. Haşu ştie că va fi omorît”. Lucruri care, puse cap la cap, îţi fac o idee despre cum era el.

Cum ai citit tu toate aceste declaraţii?

Le-am citit cu pauze. Sunt mulţi ani de când am acreditare de cercetător la CNSAS. Au fost ani în care am mers des, ani în care am făcut pauze, apoi am plecat din ţară şi am scris şi o lucrare de masterat pe tema asta.

Mi-am dat seama că în materie de studierea istoriei recente suntem încă la nivel de bastonaşe aici. În timpul facultăţii, la vremea aceea Filozofie şi Jurnalism, am început să citesc memorii despre Rezistenţă şi am reuşit să fac o lucrare de licenţă cu această temă. Apoi am început să întreb acasă. Întâi mi-am întrebat părinţii, apoi bunica. Însă nu am reuşit să aflu prea multe de la ei. Întâi am crezut că nu vor să spună. Apoi mi-am dat seama că nu pot. Durerea era încă apăsătoare. Era o traumă. Au înţeles la un moment dat că dorinţa mea de a afla este foarte puternică, că nu o să renunţ prea uşor şi atunci uşor-uşor s-au deschis. Iar, pe măsură ce s-au deschis, au început să îşi amintească şi să îmi spună cât mai mult. Însă a fost un proces greu şi de durată pentru ei.

Am parcurs zeci de dosare, cu sute de file, unele dintre ele nedeshise vreodată. Am fost copleşită de mărturii sau de fotografiile din din ele. M-am trezit în postura cercetătorului care face legătura între petenţi şi dosare sau în cea a omului care îi ajută într-un proces psihologic greoi de acceptare sau de a da sens unor întâmplări pe care le-au trăit.

Şi abia mult timp după ce am început studiul, m-am gândit că lucrurile acestea merită cunoscute.

Şi ai început să creezi ateliere pentru copii. Ce ai făcut concret şi ce ai obţinut?

Am pus cap la cap istoria grupului de Rezistenţă din Făgăraş pe înţelesul copiilor, deşi mulţi cunoscuţi au fost de părere că e imposibil de povestit aşa ceva unor micuţi. Am realizat nu doar că este posibil, dar chiar se leagă dialoguri foarte interesante cu ei. Sigur că nu poate fi vorba de prelegeri sau înşiruiri de date, nume şi atrocităţi. Nici la idei gata mestecate şi vârâte pe gât. Vorbim despre un atelier interactiv şi dinamic, bazat pe jocuri, poveşti şi dialog, cu poze, documente, interviuri video.

Ce am obţinut? În primul rând am găsit confirmarea că se poate vorbi cu copiii despre ce au trăit bunicii şi străbunicii lor (copiii de 8-14 ani), apoi am realizat că sunt foarte deschişi, curioşi, pertinenţi şi critici.

Ai studiat un an la Budapesta şi ai conceput o lucrare ştiinţifică în care ai deschis discuţia despre drama şi trauma celor ale căror destine au fost determinate de evenimentele istorice. Povesteşte-mi ce ai învăţat din experienţa de la Central European University (CEU).

Mediul academic de la CEU a fost cadrul de care aveam nevoie pentru a-mi finaliza cercetarea şi a contura argumentul tezei, departe de superficialitatea celor mai multe dezbateri pe tema asta din spaţiul public de aici, departe de orgoliile şi pasiunile care inflameaza subiectul. Experienţa asta m-a ajutat în mai multe direcţii. Am făcut-o în primul rând pentru mine. Am vrut să vorbesc despre tema asta cu istorici recunoscuţi pe plan european, să îmi verific ideile, să primesc răspunsuri şi orientare, să plasez totul într-un context mai larg şi în general într-un mediu academic serios. Şi cred că nu mai e nevoie să argumentez afirmaţia asta.

Ai o fetiţă căreia într-o zi îi vei spune povestea pe care toţi copiii vor să o asculte: familia mea. Ce va auzi ea? 

Cred că nu va fi un moment anume când va afla povestea străbunicului ei, Gheorghe Haşu, ci îmi imaginez că va veni de la sine, treptat. Probabil că va fi alături de mine la diverse activităţi pe tema asta şi pe măsură ce va înţelege şi va pune întrebări, va afla, aşa cum va afla poveştile celorlalţi bunici şi străbunici. Acum are doar un an, dar vrând-nevrând a asistat deja la vernisajul primei mele expoziţii de fotografii şi documente despre femeiele Rezistenţei din Făgăraş sau la două conferinţe pe tema asta la care am participat. Aş vrea să fie liberă de aceste poveşti, memoria evenimentelor şi mai ales trauma pe care am moştenit-o eu se va transmite generaţiei ei doar ca o poveste. O poveste palpitantă, dar o poveste.