Iren Arsene, directorul Curtea Veche Publishing: „România trebuie să înceapă să citească, altfel cât de curând se va ajunge ca analfabeţii funcţionali să devină masa critică a societăţii”

Iren Arsene este Directorul General al editurii Curtea Veche Pubishing. Vine din minoritatea maghiară din Sighişoara, acolo unde a copilărit şi unde a descoperit cărţile, cultura şi farmecul literaturii române de care s-a apropiat imediat cu plăcere. Am discutat despre faptul că la testele Pisa suntem ultimii din Europa. Mă rog, înaintea Albaniei şi Moldovei… Ce sunt aceste teste? Ce viitor vom avea?

Ce spun statisticile?

Spun că doar 10.000 de copii învaţă să aibă o meserie, adică studiază în licee profesionale şi mai spun că 30% din ei încearcă să să-şi continue studiile, iar din ceilalţi, aproape 50%, după trecerea unui an de la absolvire, nu sunt angajaţi şi nu se regăsesc nicăieri. Suntem, deci, un popor de asistaţi social, asta este concluzia. Nu avem nici un orizont.

Ce mai spun statisticile sau testele de evaluare, mai exact?

Acum 3 ani am considerat că ar fi important să văd mai îndeaproape de ce nu avem cititori. România astăzi nu citeşte! Îmi menţin această afirmaţie, severă poate, pentru că sunt motive reale de îngrijorare în legătură cu asta. Statistica europeană este făcută pe o unitate de măsură: consumul de carte care există pe cap de locuitor. Pe harta Europei, cei care consumă pe cap de locuitor, pe an, între 5-10 Euro … suntem noi.

Pe an?

Da, pe an. Dar noi, cei din industrie, ştim mai bine că „între 5 şi 10 euro” înseamnă mai degrabă sub 5 euro.

Cum? Pe an, pe cap de locuitor, consumul de carte în România este de 23 lei?

Da! Nici măcar nu suntem detectabili pe harta europeană… Şi pe lângă acest lucru, rezultatele la testele Pisa sunt şi mai îngrijorătoare.

Ce sunt testele Pisa?

Sunt create de OSCE, de specialiştii care ştiu să facă predicţie pentru economia anilor ce vin, iar această predicţie are ca unitate de măsură „consumul de carte”. Orice în lumea asta, legat de predicţia economică viitoare, se bazează pe carte, pe educaţie. La noi se măsoară lectura, de exemplu, (mai sunt şi altele) la copiii de până la 15 ani. Mai sunt şi matematica şi ştiinţele exacte, dar eu mă voi referi doar la lectură. Li se dă un text, iar ei sunt întrebaţi ce au înţeles din ce au citit. Şi rezultatul este dezastruos. Nu pot povesti ce au înţeles din textul parcurs la prima citire. Asta se numeşte analfabetism funcţional.

Eu am vizitat aproape 200 de localităţi din România în ultimii 2 ani. Am fost în peste 200 de şcoli, donând cărţi, încercând să creez un program naţional de lectură cu „Cărţile copilăriei”. Toate ţările din Europa, sau multe ţări ca să nu fiu foarte severă, au un program naţional de lectură. Adică acele cărţi pe care părinţii le dau copiilor să le citească pentru ca ei să aibă un drum mai bun în viaţă.

Dar sunt totuşi date şi la noi, la şcoală, nişte titluri, le sunt recomandate nişte cărţi…

Da, dar nu vorbim despre un program naţional. Şi ar trebui să vedem care sunt acele cărţi, ce conţin ele…

Cum ar trebui făcut acest program naţional de citit?

În mai multe trepte. Copiii până în clasa a patra să aibă un tip de întâlnire cu marea literatură şi cu marile cărţi, apoi din clasele a patra până într-a noua, de pildă, să aibă un alt tip de întâlnire. Vorbim aici de acele repovestiri de care românii se feresc atât de mult…

Recunosc că şi eu mă feresc…

Nu e bine, fiindcă vorbim despre întâlnirea copilului, pe înţelesul lui, cu marile poveşti, cu autorul, cu stilul acestuia! Să ştiţi că am fost uimită, întristată şi chiar îngrijorată văzând în cele 200 de şcoli în care am fost şi despre care vă povesteam, că ei, copiii, nu ştiu cine au fost Romeo şi Julieta sau cei trei muschetari, sau numele mari din poveştile clasice. Şi te mai miri că atunci când ajung la liceu şi ar trebui să citească, nu mai sunt capabili să facă asta. Repovestirile îi apropie de marea literatură, de marile nume şi, mai târziu, când sunt întrebaţi, ştiu să răspundă, cunosc personajele şi sunt mândri de asta. Curiozitatea lor, ca adolescenţi, va fi mai uşor de provocat.

Cine urmează după noi în testele Pisa?

Albania, Moldova şi Turcia.

Dacă ar fi să ne comparăm cu ţările din Europa de Est, ce am putea spune?

Păi să ne referim, de exemplu, la Polonia. În Polonia piaţa de carte este de 1 miliard de euro. România are sub 100 de milioane. Nu ştiu de ce noi nu am mai citit, deşi am avut acelaşi start cu ei. Dar nici măcar asta nu mai contează acum, ci contează ca părinţii, bunicii, adulţii, să reînceapă să citească pentru a oferi exemple copiilor lor şi pentru a putea recupera ceea ce s-a pierdut. Pentru că se poate recupera!

Care este legătura dintre cărţile pe care le citim şi viitorul pe care îl vom avea?

Este o legătură directă. Se spune că dacă un copil a avut acasă un raft cu cărţi, faţă de unul care nu a avut, primul va fi mai aşezat, mai concentrat, mai aplecat spre carte. Îşi va dezvolta intelectul, imaginaţia, curiozitatea, spiritul. Dacă nu le vei dezvolta, atunci nu vei face faţă provocărilor vieţii.

Cartea moare?

Nu. După opinia mea va exista o separare: cărţi care pot fi folosite mai uşor pe alt suport şi cărţi care vor fi citite pe hârtie. Dar statisticile şi testele făcute în acest sens în Europa spun că încă oamenii preferă să citească pe hârtie.

Avem un milion de cărţi. Ce citim?

Orice. Acesta este un răspuns imediat. Ar trebui să citim orice ni se potriveşte: multă ficţiune, călătorie, nonficţiune, biografii… Depinde cine eşti, ce meseria ai… Ceva citeşte un lider, altceva un artist. Jamie Oliver şi alţi autori demonstrează asta: excelenţa în orice profesie este posibilă şi atrage după sine performanţă.

Editura Curtea Veche are o asociaţie. Ce face această asociaţie?

Încercăm prin orice metodă să renaştem gustul cititului la copii. Facem orice este nevoie pentru asta şi personal mă implic şi chem la implicare pe toţi publisherii. Trebuie să dăm o şansă copiilor, să ducem o carte în fiecare casă, să dezvoltăm acest obicei la copii. Pentru asta trebuie să găsim oameni generoşi care să intre în acest program. Ne costă cam 10 lei pentru un copil, de aceea, dacă există oameni atenţi la acest mesaj, dacă doresc să participe la acest demers, atunci sunt bine veniţi.

Breasla editorilor este unită?

Nu, nu cred că există un unison. Există teama de celălalt, există concurenţa…. Dar, chiar dacă nu suntem uniţi, există o asociaţie a editurilor unde interesele noastre sunt reprezentate… Dar noi stăm atât de prost în România la capitolul citit, încât nici instituţiile, nici şcolile nu pot face mare lucru de unele singure. Toată România trebuie să citească. Să citeşti pentru tine sau copiilor, să vorbeşti despre ce ai citit… Recomandarea directă de la persoană la persoană este cea mai bună publicitate pentru carte. Trebuie să fie cool să citeşti, la modă!… Trebuie să se creeze o masă critică care să poată influenţa cititul. Altfel masa critică va fi formată din analfabeţii funcţionali! Adică acei copii care nu înţeleg ce citesc, ajung la rândul lor părinţi şi lucrurile perpetuează.

Ce rol au ministerele educaţiei şi culturii?

Din moment ce suntem la aceste teste pe ultimul loc, nu pot lăuda niciun minister! În special Ministerul Educaţiei trebuie criticat! Pentru că aceste teste se dau în spaţii publice, nu în spaţii private, se dau în şcoli! E rezultatul lor! Iar Ministerul Culturii ar trebui să promoveze cultura românească, dar şi asta merge anevoios.  Şi dacă îi întrebi pe cei de la stat, ei găsesc tot felul de justificări, scuze care ameţesc interlocutorul. Parteneriatele de tip public-privat sunt cele care pot mişca de pe loc această lipsă de lectură. Fiindcă eu doar la lectură mă refer acum, că este domeniul pe care îl ştiu bine. Industria cărţii este una din industriile care rămâne angajatorul cel mai important din zona culturală. Nu putem ignora asta!

Cât citiţi dumneavoastră?

Eu citesc permanent!

În cât timp citiţi o carte?

Depinde, sunt cărţile pe care le citesc din plăcere şi pe care amân să le termin, sunt altele pe care trebuie să le termin repede. Eu mereu le spun copiilor că o carte este ca o prăjitură. După ce ai mâncat-o pe prima, mai vrei! Dar sunt cărţi pe care le citesc şi ca să-mi explic lumea în care trăiesc şi comportamentul uman!

Care sunt beneficiile cititului?

Există studii care spun că cei care citesc sunt mai fericiţi, sau mai longevivi decât cei care nu citesc… trăiesc mai mult cu 2, 3 ani… Nu prea există motive pentru care să nu citim. (râde) Din toate punctele de vedere, lectura te formează. O carte îţi deschide lumea, sufletul, o carte îşi deschide ceea ce nici măcar nu ştiai că există, îţi angrenează toţi receptorii. Omenirea şi-a transmis prin cărţi cunoştinţele şi aşa va face mereu.

Spuneţi-mi un top 5 al scriitorilor care vă populează universul.

Recunosc că am o slăbiciune faţă de autorii pe care i-am întâlnit şi cu care am avut ocazia să am un dialog. Printre ei s-ar număra Orhan Pamuk, Peter Esterhazy, Juan Pablo Villalobos, Mihail Siskin, Răzvan Petrescu, Peter Nadas, Jacques Salome, Esther Perel. Alte întâlniri care mi-au rămas în minte sunt cele cu  Jamie Oliver (după reţetele căruia gătesc cu plăcere), Allan şi Barbara Pease, Daniel Goleman, Mario Vargas Llosa… Dar preferaţii mei rămân Murakami şi Truman Capote. Dar citesc şi non ficţiune, pe tot felul de subiecte care mă lămuresc pe mine cu mediul înconjurător.

V-a lămurit şi ce-i cu Romînnia?

Nu totdeauna caut explicaţii pentru România, pentru că e greu de explicat ce e cu naţia asta…

Ce e cu ea?

Are aşa o genă de autodistrugere, de neseriozitate… ori ceva se întâmplă, pentru că am avut o ocazie, mai există o ocazie, şi ne jucăm cu ea. Noi, după ’90 am fi putut să ne luăm armele şi bagajele şi ar fi trebuit să ne aliniem, în loc de asta, avem o ţară furată, devastată…  

Spre ce merge literatura de azi?

Nouă, la editură, ne-a plăcut foarte mult să avem literatura contemporană română, dar şi internaţională: maghiară, rusă… Este o literatură care ar trebui să atragă, să fie prezentă şi pentru asta ar trebui să învăţăm să scriem. Noi nu prea ştim să scriem, nu vreau să critic, dar cu vocea aşa un pic mai joasă, trebui să spun că nu prea mai ştim să scriem.

Cu ce sentiment plecaţi dimineaţa de acasă?

Abia aştept să ajung la editură.

Şi cu ce sentiment plecaţi seara acasă?

Abia aştept să ajung acasă. Mă trage aţa şi acasă. Locuiesc în două părţi: la editură şi acasă. Entuziasmul este la aceleaşi cote maxime unde a putut el să ajungă. Nu mă sperie, nu mă plictiseşte, nu mă plafonează munca pe care o depun. Îmi permite să trăiesc o viaţă care îmi place.

Cum aţi fost educată?

Sunt din Sighişoara, din minoritatea maghiară. Pentru un om dintr-o minoritate, lumea pare că e atât de mare cât minoritatea însăşi. Şi e nevoie de un mare efort să ieşi din minoritate. Pentru mine a fost un moment foarte important acela în care am început să citesc în limba română, în mod constant şi intens. Am început să citesc Sorescu, Eliade… Am fost imediat atrasă şi imediat mi-am dat seama că e o altă lume, dar şi o altă cultură care mi se potrivit mai bine…

Da?

Da, unele cărţi în română le-am citit cu mult mai mare satisfacţie şi bucurie. Nu înseamnă că cele în maghiară nu mi-au plăcut. Eu am plecat de la o educaţie bilingvă.

Ce diferenţe sunt între cele două culturi? Între cea maghiară şi cea română?

Foarte mari. Cultura maghiară, ungurii în general au o viaţă mai riguroasă, mai serioasă, mai încadrată în reguli… Desigur, vorbesc despre minoritatea din România care numai aşa poate rezista. Oamenii sunt mai serioşi şi mai culţi în acelaşi timp pentru că altfel nu rezistă. Ei sunt obligaţi să depună un efort în plus pentru a păstra, pentru a rezista. Tot timpul te simţi oarecum ameninţat, nu eşti majoritar. Asta se simte, asta există! Cred că asta au simţit şi saşii din Transilvania. Că până în ’90 a fost o triplă cultură în Sighişoara. Dar, revenind, românii sunt mai veseli, mai deschişi, mai efervescenţi, dar din păcate pentru ei tratează lucrurile cam superficial.

Care este stilul de viaţă pe care îl aveţi?

Îmi plac provocările, noul, evoluţia, îmi place să fiu trend setter. Sunt mamă de artist, băiatul meu este regizor de film. Îmi place să stau printre cei cu idei. Îmi place construcţia, dar făcută cu măsură, fără a sacrifica ceva… Sunt la un moment al libertăţii, este momentul în care aleg să fac ceea ce doresc. Iată, sunt mândră că am făcut acrobaţie aviatică în week-end!

Păreţi foarte fragilă şi vulnerabilă, dar citesc fermitate şi putere în spatele acestei aparente vulnerabilităţi.

Vedeţi? Asta este întâlnirea dintre o unguroaică şi o capitală românească! (râde) E o întâlnire foarte fericită pentru mine.

V-aţi adaptat dumneavoastră la Bucureşti sau aţi adaptat Bucureştiul la dumneavoastră?

Ambele! (râde) E greu să vii dintr-o minoritate şi să faci o editură în capitala României. Eu am înfiinţat această editură, i-am creat portofoliul. E drept că am fost secondată şi susţinută, dar întreaga „construcţie” îmi aparţine.

Am o prietenă care, ori de câte ori se întâlneşte cu un om de la care ştie că are de învăţat, întreabă ce lecţie de viaţă a învăţat de la meseria pe care o are sau din contextul în care trăieşte? Şi iată, vă pun şi eu această întrebare….

„Nu trebuie să-ţi pară rău de nimic”. Nu trebuie să-ţi pară rău că ceva nu s-a întâmplat. Că nu am luat un titlul, că nu am făcut un lucru pe care altul mai deştept l-a făcut înaintea mea… Să nu fiu invidioasă pentru că mâine va veni un alt bestseller, o altă apariţie, o altă ofertă… Nu există lucruri pentru care să suferi sau pentru care să-ţi pară rău neapărat. Există speranţa unui lucru şi mai bun decât cel pe care consideri că l-ai pierdut.