Irina Markovits, consilier de stil: „Dacă nu reflectezi puțin la interiorul tău, stilul nu este decât o acumulare de haine și obiceiuri pe care le mai ajustezi în funcție de sezon sau de niște kilograme în plus sau în minus.”

Irina Markovits a devenit consilier de stil după o întâlnire bizară și neprietenoasă cu un consilier din Belgia, fără abilități și eleganță în sfaturi.

Irina Markovits a trecut printr-o carieră în presă, în marketing, în comunicare sau fundraising, pentru ca în cele din urmă să găsească în zona de imagine, la limita dintre autocunoaștere și modă, o zonă în care să se poată dezvolta ca antreprenor.

Să cumperi haine e ca și cum ai merge la supermarket fără listă de cumpărături, unde poți cumpăra zeci de ingrediente din care poți face sute de combinații de mâncare dar s-ar putea ca la finalul săptămânii să arunci jumătate din ce ai în frigider pentru că nu știi ce să faci cu ele.

Ce scrie pe tatuajul tău?

Irina Markovits:  De vreo 10 ani nu-mi mai fac rezoluții de început de an, ci aleg unul sau două cuvinte care devin ancore, cu ajutorul cărora știu cum vreau să fiu, să mă simt, în ce proiecte sau relații vreau să mă implic într-o anumită perioadă.

Anul trecut cuvântul ales a fost acasă, iar acum am ales ritual și spirală. Am mai avut bucurie, tandrețe, intimitate, într-un an în care mi-am organizat cursuri de una singură în mai multe orașe din țară am avut curaj, iar după o despărțire foarte dureroasă, când eram fărâme, fărâmițe, mi-am trecut vindecare și să mă simt vie.

De ce ai ales tu această schimbare de carieră, de la jurnalism sau comunicare? De ce ești consilier de stil?

Irina Markovits: Să știi că alegerea nu a venit din vocație la momentul respectiv, ci mai degrabă prin eliminare. Am muncit în presă, am făcut comunicare, marketing sau fundraising și am descoperit că există și această profesie: eram în Belgia și am primit cadou de ziua mea o zi cu un consultant de imagine.

După ce am analizat mai bine acea întâlnire am realizat că există un potențial acolo, mai ales că se potrivea foarte bine cu ce făceam deja și mă punea în postura provocatoare de a explora o zonă nouă, care nu ținea musai de fashion, ci mai degrabă de cunoaștere de sine, o doză de vizual și frumos. În plus, strict contextual, știam că eu și fostul meu soț, cu care eram plecată atunci din țară, ne vom întoarce în România și căutam o opțiune de a face ceva care să-mi placă, fără a fi neapărat un job obișnuit.

Descoperirea acestei profesii a fost așadar providențială.

În România anilor 2000 nu exista nimic din ce știm acum a fi un visual merchandiser; nu voiam să devin designer vestimentar, nu voiam să mai fac o facultate pentru a fi arhitect sau designer de interior, nu îmi propusesem să devin ilustrator sau să am un magazin de fashion retail, așa încât singurele opțiuni de care eram conștientă atunci mă duceau spre o muncă de PR în modă.

Cum a fost întâlnirea cu stilistul care ți-a dat de gândit?

Irina Markovits: Interacțiunea despre care îți pomeneam mai devreme a fost, de fapt, extrem de bizară și neprietenoasă. Nu aș zice că a fost o experiență neplăcută, ci mai degrabă una neașteptată, mai ales că eu nu eram pregătită pentru asta.

M-am simțit foarte criticată atunci. Ar mai trebui să spun că discutăm despre anii 2000, când ideea de a avea stil îmi era relativ nefamiliară. În momentul în care vii din România, într-o țară cu 100 de ani mai avansată, care este deja integrată în UE, care este superioară în tot ce ține de viața de zi cu zi, de la tipurile de servicii, la aspectul oamenilor, ar trebui să ai niște mecanisme de adaptare despre care eu nu aveam habar că există. Cu alte cuvinte, îmi era greu atunci să realizez că modul în care mă îmbrăcam eu, venită din România, era complet inadecvat felului în care se îmbrăcau localnicii belgieni: undeva între clasic foarte elegant și ceva extrem, creativ, boem, colorat. Eu eram o fată de 26 de ani care încerca să se îmbrace studențesc-corporatist.

Una dintre detaliile care mi-au rămas și acum este că aveam mici bijuterii de argint, singurele care se puteau găsi de cumpărat și pe care mi le permiteam în România. Doamna a încercat cumva să-mi spună că bijuteriile mele sunt ieftine și a găsit o manieră foarte stângace de a o face: „ar trebui să te îmbraci altfel, ar trebui să renunți la aceste bijuterii care sunt studențești”.

M-am simțit foarte criticată, nu aș zice umilită, că nu e așa. Efectul, dincolo de asta, a fost însă că a provocat exact declicul de care aveam nevoie pentru a începe ceva nou. Am început să mă documentez și mi-am dat seama repede că este un domeniu în care mă voi descurca foarte bine și este o zonă în care tot ce știam până atunci voi putea aplica, desigur, cu o serie de cursuri de reorientare și specializare.

Și tot atunci am înțeles că nu voi construi vreodată ședințe nepersonalizate și impersonale. Ea îmi turuia un tip de informații foarte generale, cu un carnețel în față, de unde bifa diferite tipuri de siluete, de rochii sau texturi.

Ce-ai făcut după această revelație?

Irina Markovits: Am căutat cele mai bune școli de consiliere de imagine la care aș fi putut merge și am început o combinație de cursuri de consultanță de imagine individuală și corporate, dar și de business, pentru care am ajuns în Marea Britanie, dar la care am participat și online cu instructori din SUA sau pe care le-am urmat aici, în România.

Cum te-a schimbat această nouă expunere?

Irina Markovits: Cursurile de reorientare profesională au fost extrem de utile, cu foarte multe zile în care asistam la cursuri teoretice, urmate de săptămâni întregi în care aplicam practic tot ce învățam, totul extins pe o durată de câteva luni de zile.

Atunci am învățat cum să facem un business din consultanța de imagine, adică modul în care atragi clienții, cum creezi portofoliul, cum construiești și adaptezi serviciile, cum schițezi și implementezi un plan de marketing, cum găsești nișa, deci tot ce se poate aplica într-un business antreprenorial. Dincolo de asta însă, ce am realizat foarte repede după ce m-am întors în România, a fost că ce înveți în teorie este foarte diferit de ce găsești în practică într-o țară cum este a noastră.

De ce spui asta?

Irina Markovits: De pildă, trainerii ne spuneau că în Marea Britanie 60% din clientela unui consultant venea din recomandări. O clientă fericită va povesti despre experiența ei prietenelor și acestea își vor dori să încerce, dar vor povesti și altora. Ei bine, în România, regula nu se aplică. Și crede-mă, fac acest business din 2004 și am văzut că, oricât de fericite și mulțumite sunt clientele, în foarte rare cazuri vor spune mai departe prietenelor lor. Poate că acum au început lucrurile să ia altă întorsătură prin prisma social media. Dar, o dată ce o femeie începe să-și îmbunătățească stilul și asta începe să se vadă în ținutele zilnice, în garderobă sau în modul în care gestionează cumpărăturile, va dori ca meritul să îi fie totalmente atribuit.

Și-atunci tu cum îți câștigi clientele?

Irina Markovits: Este un circuit constant de vânzare, persuasiune și follow-up. Se mai întâmplă să vină cliente pe care le-am avut anterior, dar mai rar. Pe scurt, cred că aceasta este partea cea mai obositoare și mai stresantă din jobul meu, operațiunea de vânzare.

Ce-ți place ție la această muncă?

Irina Markovits: S-au schimbat foarte mult lucrurile pe care le apreciez la ce fac. Acum îmi place că femeile care ajung la mine sunt dispuse să lucreze mai mult cu interiorul lor decât s-ar aștepta să o facă.

Prefer să lucrez cu femei și cu bărbați care știu de la bun început că o schimbare stilistică se poate concretiza în a goli complet dulapul de haine și a-l reumple, dar în lipsa unei structuri care să se găsească bine valorizată în interior, va fi încă o operațiune de care se vor plictisi în câteva luni. Iar asta înseamnă o muncă de reflecție din care clienții mei să-și dea seama care le sunt de fapt preferințele, ce le place, de ce le place și cine sunt ei.

Oamenii cu care ajung să interacționez înseamnă o constantă care mă ajută să fiu mai curioasă și să lucrez altfel, fără rutină și blazare. În plus, munca asta mă obligă să caut în permanență lucruri noi, mă forțează să fiu atentă la mediu, să fiu mereu dispusă să mă adaptez, să renunț la ceva sau să adaug altceva, să fiu creativă, să găsesc teme noi de workshop-uri, care interesează publicul, să caut în permanență o carte pe care să o recomand, un curs care să mă „îmbogățească” pe mine. Nu mă mai face fericită să merg într-un magazin și să mă extaziez: „wow au adus pantofi noi!”. Am depășit acel nivel. Poate că are legătură cu vârsta sau cu etapa de viață.

Chiar dacă munca mea pare să aibă legătură cu moda, cu pantofii, cu tendințele, nu este așa, iar ele sunt doar niște instrumente. Mi-am dat seama că majoritatea oamenilor nu se gândesc, atunci când ajung la ele, ca la niște instrumente care te pun în valoare, care te fac să ajungi la expresia ta estetică, stilistică, vestimentară, ci ca pe obiecte de consum. Sigur că pot să-mi doresc o rochie sau să mă bucur de o bluză frumoasă dar nu este deloc sănătos ca singurul meu obiectiv să fie de a obține o anumită geantă sau o pereche de pantofi. Dacă mi le doresc pentru că în ele mă simt într-un anumit fel, îmi pun ființa în valoare sau îmi aduc imaginea pe care mi-o doresc, e în regulă. Dar pentru asta trebuie să existe selectivitate. Iar dacă nu lucrez cu mine și cu un stilist așa cum trebuie nu ajung să am selectivitate, ci voi avea din nou o listă cu care voi da buzna într-un magazin de haine.

E o linie foarte clară între a vedea stilul ca pe o expresie a consumului sau a vedea stilul ca fiind o modalitate de a te explora și a curatoria aspectul, garderoba, obiceiurile, identitatea.

Cum ai ajuns la aceste revelații?

Irina Markovits: A fost un drum lung, nu a venit ca o revelație la cafea. Și eu am trecut prin diferite etape, de la consum, la abstinență. Peste toate astea s-a așezat și o frustrare, să-i zicem, pe care am simțit-o când am interacționat cu cliente la care observam că nu fusese deloc utilă munca mea, nu doar unu la unu, ci și din webinarii, din cursuri, din articolele pe care le public pe blog, ceva ce fac de multă vreme ca educație vestimentară.

Shopping poate face oricine, nu ai nevoie de un stilist pentru asta.

Atunci de ce ai nevoie de stilist?

Irina Markovits: Din poziția în care sunt astăzi ți-aș spune că ai nevoie de un stilist pentru a putea arăta în exterior cine ești, nu ce îți dorești să fii.

Dacă nu fac un pic de introspecție, dacă nu pun stop, iar când spun asta nu mă refer la decizii radicale de tipul: „timp de un an de zile nu cumpăr nicio haină!”, ci mă gândesc să îmi aloc ceva timp în care să observ cum mă îmbrac, ce fac când intru pe un site cu haine, cum arată garderoba mea, la ce prețuri reacționez, unde am rezistențe și ce tipare de cumpărături am, atunci stilul nu este decât o acumulare de haine și obiceiuri pe care le fac din reflex și pe care le mai ajustez în funcție de sezon sau de niște kilograme în plus sau în minus.

Nu mai ajung să-mi pun problema dacă cumva se poartă și alt tip de blugi skinny care au apărut acum 15 ani. Sau de ce port atât de des blugi? Poate am și alte lucruri în dulap.

E ca și cum ai merge la supermarket fără listă de cumpărături, poți cumpăra zeci de ingrediente din care poți face sute de combinații de mâncare dar s-ar putea ca la finalul săptămânii să arunci jumătate din ce ai în frigider pentru că nu știi ce să faci cu ele. La fel e cu stilul: cumperi tot felul de lucruri, dar între ele nu există un liant.

Lucrul cu un stilist îți aduce structură și claritate, dar și un contur al acestei identități, care poate fi declinat în foarte multe variante.

Uite, de pildă, cum transmiți în exterior munca sau preocuparea într-o zonă a spiritualității?

Te îmbraci în haine cernite sau nu te machiezi!

Irina Markovits: Poți să faci asta, dar nu neapărat așa. Din momentul în care îți pui problema spirituală, îți pui problema locului pe care îl ai în lume, cum îți tratezi corpul sau spiritul. Iar dacă te gândești la respectul cu care te tratezi s-ar putea să-ți pui problema de a avea haine mai naturale, din texturi prietenoase cu pielea. Și realizezi brusc că în jurul tău există foarte multe ținute care îți pedepsesc corpul, care poate îi adaugă un strat de rușine.

Să vrei să te conformezi unui standard de frumusețe, să-ți faci operații estetice, să îți pui unghii false, gene false, să pui botox, tot ce nu are legătură cu naturalul și îl adaugi la tine va veni în foarte mare contradicție cu cine ești dacă spui, de pildă, că ești mai degrabă spiritual.

Femeile care ajung la mine își pun aceste întrebări, se uită la ele, se uită la alte femei și trec și ele prin aceste etape de cunoaștere și încearcă să-și găsească o imagine autentică.

Din ce-mi spui tu pare că stilul ține foarte mult de reflecție, de raportare la tine și la cei din jur, ceea ce ia și timp, și energie. Zi-mi cum a fost la tine acest proces. Cine este Irina acum?

Irina Markovits: Irina este în continuare un stilist pasionat. Dar abia în ultima vreme cine sunt eu, ca interes uman, începe să se reflecte și în viața profesională. De vreun an lucrurile care rezonează cu mine, felul în care văd feminitatea, în care înțeleg stilul unei femei, genul de subiecte pe care le ofer încep să se reflecte și în munca mea.

De ce ai făcut această schimbare?

Irina Markovits: M-am schimbat eu, fiindcă nu mă mai mulțumea ce ofeream.

Mi-am dorit întotdeauna ca femeile cu care lucrez să ajungă să-și vadă stilul ca fiind mai mult decât ambalajul lor. În momentul în care o femeie venea la mine și-mi spunea: „lasă-mă pe mine cu introspecția și întrebările astea deștepte! Mie spune-mi dacă pot să port pantalon din satin având părul ondulat!” Și nu glumesc cu nimic când citez aceste replici. Pentru mine a devenit o luptă reală să continuu să ofer acel gen de informații fiindcă eu pur și simplu nu mai rezonam cu acel gen de femei.

Așa am început să transmit mesaje în speranța că vor veni către mine femei care rezonează cu ce simt și gândesc eu despre stil. Din fericire aceste femei au apărut și sunt niște surprize extraordinare: femei care au făcut terapie, iar această schimbare alături de mine poate veni în continuarea acelei munci, femei care au avut o revelație, cum se întâmplă la început de an, că vor să schimbe ceva în viețile lor, pentru care am pus la punct un program de cinci zile de lucru intens, unu la unu, de introspecție, de reflecție, de inventariat garderoba, de a identifica zonele în care se duc cei mai mulți bani, adică foarte multă muncă de analiză cu sine și nu numai.