Irina Solomon și Eugen Ciocan: „În fiecare zi, și acasă, și la Muzeul din oraș, am fugit de România, care este varză din punct de vedere vizual și estetic”

Irina Solomon și Eugen Ciocan, adică o scenografă de teatru și un realizator de film, un cuplu non-conformist, au creat un univers în care ești și tu poftit: un Muzeu al Bucureștiului interbelic, Muzeul Micul Paris, și un mod de viață despre care Irina și Eugen vorbesc mai departe, în câteva minute de dialog.

Cum au fost pentru voi aceste aproape 3 luni de izolare?

Irina: Mie mi s-a părut că aș fi primit în dar un timp să mă regăsesc. Nu mi-a fost frică, nu mă plictisesc acasă și chiar aș zice că a trecut prea repede și nu am reușit să fac tot ce mi-am propus pentru această perioadă de izolare.

Eugen: Mie mi se pare regretabil că nu ne luăm la răstimpuri o vreme cu noi înșine. Tot timpul suntem aruncați dintr-o urgență în alta, dintr-un meci în altul, cu diverse mize și prea puțin rămâne pentru a trăi în sine.

Spre deosebire de doamna mea, eu nu mi-am propus să fac nimic, drept pentru care simt că am avut o viață foarte plină.

Înțeleg că Eugen a avut semnele COVID-19, dar l-ați rezolvat local, la voi acasă. Așa e?

Irina: Nu știm dacă a avut sau nu virusul, fiindcă nu și-a făcut testul. El a stat până în ultimele zile înainte de starea de urgență la muzeul pe care îl avem în centrul vechi al Capitalei, Muzeul Micul Paris. Acolo a primit foarte mulți turiști străini, din Italia, din Spania, deci chiar din țările lovite din plin de COVID-19. În plus, Eugen chiar merge cu metroul. Ei bine, după ce s-a declarat starea de urgență, cu toate că trecuse printr-un fel de gripă înainte, s-a îmbolnăvit iarăși.

Eugen: Pe scurt, nu știm dacă a fost sau nu ceva. A fost o gripă care a coincis cu declararea perioadei de urgență, după ce m-am retras de la muzeu.

Noi oricum avem niște proceduri destul de stricte, de ani de zile deja, și imediat ce simțim gheruța virală la beregată, atacăm cu foarte disciplinate și insistente gargare cu bicarbonat, dar înțeleg că și sarea e bună. Și chiar dacă ceva coboară pe trahee, este diminuat, fiindcă nodul viral este desfăcut în gură și în laringe.

Eu am făcut gargară 4 zile. A fost foarte agresiv nodul viral și niciodată până acum nu am mai avut așa ceva.

De altfel, am fost foarte surprinși să constatăm acum câțiva ani în Franța, unde ne-a prins un astfel de episod viral, că intrând într-o farmacie ni s-a recomandat un pliculeț cu ceva special destinat pentru gargară, de fapt un praf de bicarbonat.

Am senzația că noi, în România, am rupt contactul cu vechile, băbeștile (deși nu sunt chiar așa) tratamente și ne-am lăsat în voia industriei Pharma care a venit peste noi după anii 90 cu toată brutalitatea. Așa se face că nu mai avem nici măcar Polidin, sau alte soluții eficiente până nu de mult.

Irina: O infecție virală obișnuită trece după o zi și jumătate de gargară. Acesta a fost un virus mai insistent.

Eugen: Ce mi se pare important aici este că nu se vorbește deloc și nu se cunoaște cum întâmpinăm o problemă de sănătate, un virus, care este pregătirea pe care o putem face organismului pentru asemenea boli. S-a discutat vreo clipă despre cum ne putem pregăti pentru a rezista în fața acestui virus?

Irina: Eu, un om foarte curios, după ce am avut un accident și mi s-a întâmplat pentru prima oară să am a face cu sistemul medical, la vârsta de 51 de ani, când am fost foarte atentă, foarte lucidă, fără frică, am analizat tot ce mi s-a făcut în spital și m-am convins de tot ce se petrece acolo încât aș face orice numai să nu mai ajung acolo. Spitalul mi se pare un loc periculos.

Să ne întoarcem de unde am început, la stilul vostru de viață, relaxat, foarte rural într-un mediu urban și aș vrea să știu de ce ați ținut să vi-l creați la acest mod?

Irina: Cred că am vrut să ne creăm un mod de a trăi frumos, iar această preocupare a fost ceva ce aveam amândoi dintotdeauna, iar de când ne-am întâlnit, am început să ne dedicăm dimpreună.

După ce ne-am căsătorit, eu am renunțat să mai fac scenografie de teatru și am început să fac decorațiuni de case. Iar aici aș zice că Eugen m-a ajutat.

Nu cred că trăim rural sau cum ai spus tu, ci mai frumos și mai atent la detalii.

Eugen: Dacă vrei să vezi cum arată, poți intra pe Casă naturală în Bucureștii Noi și vei afla câte ceva despre „țărănia” noastră.

Irina: E adevărat, înainte de a face casa, am făcut o documentare la Muzeul Satului.

Tot timpul am fost fascinați de bunul simț estetic al românilor de odinioară. Chiar a venit la noi în vizită un scenograf englez și mi-a mărturisit că înțelege mai bine România din casa mea decât cea din realitate.

România e o sinteză vizuală, ea nu are ceva foarte specific. Dar felul în care este făcut acest mix de elemente vizuale creează un specific, un caracter interesant pentru un ochi străin.

De pildă Regina Maria este cea care a inspirat și a încurajat înflorirea stilului neo-românesc în arhitectură; ea venea din afara acestui spațiu eclectic cu un ochi proaspăt și a sesizat potențialul care ar fi putut genera la acea oră identitatea vizuală națională.

Dacă ne uităm ce a purtat Regina Maria la încoronarea de la Alba Iulia, alături de Regele Ferdinand, vom vedea că este pură creație de costum, realizată din elemente vizuale de simțire bizantină și Art Nouveau, îmbinate astfel încât să spună o poveste despre o istorie și o tradiție românească. Specificul nostru național suferă grav azi după atâtea fracturi ulterioare. Asta se poate vedea foarte bine în rafturile cu obiecte zis tradiționale de la aeroportul Otopeni plecări.

Și mie îmi este foarte greu să înțeleg cum se poate trăi fără preocuparea pentru frumos, acest lucru care hrănește ființa umană.

Uneori ne mirăm și noi cum s-a legat micul nostru univers vizual, de acasă și de la Muzeu, și îmi vine să zic că seamănă mai mult cu o fugă de România. Și mă refer la acea Românie coruptă estetic, cu patrimoniul devastat de interese și indolență, cu acele case de vacanță vopsite în siclam, cu vadurile pârâiașelor gemând de PET-uri, cu mașini scumpe ce devarsă o muzică bubuitoare, cu kitch-urile din pangarele bisericilor, cu ororile arhitecturale presărate peste tot… și atâtea și atâtea altele. Sigur că în aceste condiții și stilul de viață este un domeniu în criză. Cum te poți salva de această Românie a agresiunii ochiului și a bunului simț? De pildă după modelul demersului Reginei Maria: reinventând-o. În condițiile în care moștenirea identitară a fost lovită atât de crunt de soartă, poate că astfel ne-am salva cumva. Da, noi ne-am făcut un fel de Românie a noastră, ca să nu fim obligați să emigrăm.

Așadar, când am decis să mărim casa, am preferat să evităm betonul și să mergem la Muzeul Satului să studiem și să pricepem cum au reușit ei, țăranii, să facă și frumos, și simplu, și eficient, și trainic. Se pot lua niște lecții bune de acolo.

Irina: Dintre descoperirile folositoare de aici, este și experiența prispei. O casă fără prispă este incompletă.

Eugen: Există un text extrem de expresiv scris de Vintilă Mihăilescu despre prispă.

Există un fel de „boală” la români să închidă balcoanele sau prispele. Dar cu asta se pierde din vedere că prispa este acel pasaj intermediar dintre grădină și casă, este locul ideal pentru cugetare: ești adăpostit, ești înăuntru, dar cu privirea în exterior. Doar prispa este locul unde poți avea o asemenea trăire. Desigur, noi ne-am făcut la casă o prispă generoasă.

Irina: Este un fel de loggie, și la furtună avem un adevărat ritual de privit afară și de cugetat, de acolo, de pe prispă.

Iar apropo de acest ritual, în carantină am descoperit că noi călătorim prea mult. Eu voiam să merg în Japonia, să văd florile, când de fapt am aici Japonia noastră. De ce să dai roată la planetă să vezi floarea de cireș de pe cealaltă parte a lumii?

Cine muncește mai mult la această Japonie?

Irina: Eugen în mod sigur depune cel mai mare efort, dar mă mobilizează și pe mine.

Eugen: Mie mi se pare esențial de fapt să am un contact cu pământul.

Irina: Și pentru microbiom e bine.

Eugen: Această „împământare” este o sursă de reglaj a energiilor noastre interioare. Și o sursă de sens. Omul ar trebui să nu piardă din vedere asta.

Irina: De pildă, fiica mea a locuit undeva la etajul 8 în prima lună de carantină și mi-a spus că i s-a părut o rupere totală energetică această izolare acolo. Precum suprimarea unui factor de echilibru.

Eugen: Cred că toată problema ecologică a omenirii survine din degenerarea relației omului cu natura. Se omite că nu este omul pe de-o parte și natura pe de alta, ci suntem parte din ea.

Am fost vizitați de un englez la un moment dat care a început să-mi spună, plimbându-ne prin grădină, denumirea plantelor în latină. Am rămas perplex, iar omul mi-a explicat că la ei se învață asta în clasele primare. Și mi-a accentuat cât de important este ca plantele să aibă un nume precis, fiindcă altfel, dacă planta nu are o identitate clară, nu îți poate inspira mare respect; este doar verdeață și atât.

Irina: Țări care arată frumos, cum e Japonia, care are niște grădini superbe, au și o religie care stabilește că plantele au suflet, iar asta imprimă un respect special pentru ele.

Iar când auzi formularea „Mergeți și vă înmulţiţi, și umpleţi pământul şi supuneţi-l, şi stăpâniţi peste toate vieţuitoarele…” mi se pare că nu este foarte clar și bine interpretat, nici acasă, nici la biserică. Pentru că am stăpânit natura până când…

Una dintre revelațiile acestei pandemii a fost cât de repede și frumos se reface natura când omul ia o pauză.

Eugen: Cred că e cazul să sesizăm fiecare că trăim prea cotropitor, prea lacom. Sigur că ne dorim să călătorim, dar totuși, cât să călătorim? Ar trebui să existe o limită a lucrurilor?

Poate că s-ar cuveni fiecare să se întrebe mai serios: cu cât scurtez șansele de viitor ale copiilor mei dacă voi călători nu doar o dată, ci de 3-4 ori pe an.

Cred că omul modern suferă de o afecțiune foarte serioasă, despre care nu apucăm să vorbim fiindcă suntem confiscați urgenței imediate. În fișa clinică a contemporanului s-a strecurat un „deficit de atenție” față de ceea ce contează cu adevărat. Se consumă bulimic imagine, internet, tv, senzații, efecte speciale, gadgeturi… suntem tot timpul într-o stare de surescitare, încât nu mai rămâne nici un răgaz pentru a ne întreba ce avem nevoie cu adevărat… ?

Avem un comportament deviat, generat de noile reguli ale jocului dictate de tehnologia care a pus stăpânire pe ochiul și pe sufletul nostru.

Irina: Așa cred și eu. Nu stăm cu mintea locului nici 10 secunde și călătorim de plictiseală. Marea majoritate a oamenilor din acest motiv se urcă în avion și pleacă în lume.

Nu mai e nimic inițiatic în vreo călătorie.

Eu, e drept, m-aș fâțâi mai mult decât Eugen, mie îmi place. Acum mă gândeam că ar trebui să mergem la Veneția cât mai e gol. (râde)

Și nu te ceartă Eugen?

Irina: Ba da, ba da. Noi suntem foarte diferiți.

Cum supraviețuiți?

Eugen: Dezvoltându-ne împreună. Omul nu poate crește, nu poate evolua fără un punct de contrast puternic.

Irina: Noi suntem amândoi la a doua, a treia căsătorie și am descoperit că orice ți se întâmplă tensionat în exterior este de fapt o reflectare a ta, iar asta ar trebui să te facă atent să poți schimba ce e de schimbat și să evoluezi.

Iată, mie mi-a luat mult, până să înțeleg că nu este vinovat celălalt, ci este întotdeauna vorba despre mine.

Am avut norocul să îl cunosc pe Eugen, acest om atât de diferit, de structurat, sobru și am reușit să ne facem o viață împreună.

Tu ziceai că noi am plecat din niște meserii glamour. E adevărat că eu făceam scenografie de teatru și luam premii, iar Eugen făcea filme revoluționare pentru televiziune. Dar mie mi se pare mult mai glamour cum trăim acum.

Eugen: În fond care strălucire e de cultivat? Cea aparentă, de export, pentru poza din revista glossy, sau cea care îți luminează viața cu elocvență și sens.

Irina: Da. Pe mine nu m-a ținut stomacul pentru aceste industrii ale aparențelor.

Iar Eugen, cu stilul ăsta al lui mai sec, mi-a dat curaj, fiindcă eram mai conformistă. Eu am o apariție în care încerc să le fac pe plac tuturor. Iar Eugen este exact invers.

La început, vreo doi ani, eram destul de stresată fiindcă îi contraria pe toți prietenii noștri, dar apoi am prins curaj și am început să spun nu, să refuz lucruri care nu-mi plăceau, să înțeleg ce vreau.

Cum reușești să faci asta? Să evadezi, să trăiești în ritmul naturii când lumea modernă te invadează cu ecrane și știri?

Eugen: Primul lucru ce trebuie făcut este oprirea fluxului de știri; este o operațiune obligatorie: deconectarea de la sursa de toxine. Eu nu mai am în casă niciun ecran de știri, iar din când în când ascult editorialele lui Matei Vișniec la RFI. Atât.

Nu pentru că nu mă interesează ce e cu lumea, ci pentru că fluxul de știri este un fluviu poluat cu indecențe și cu nesemnificativ. De când s-a inventat porcăria „good news, no news” și se crede că audiența este garantată de catastrofism, avem parte doar de o escaladare a lucrurilor înfricoșătoare.

Am făcut și eu ceva televiziune la viața mea, niște zeci de filme docu-drama, lucrurile păreau că au sens, însă între timp șuvoaiele tv cred că au devenit dăunătoare, fiindcă nu mai au nicio legătură cu nevoile reale ale omului.

Eugen, de ce ai intrat în televiziune și de ce ai ieșit din ea?

Eugen: Când am intrat în tv am crezut că lumea poate fi îmbunătățită prin munca mea, și am plecat când am constatat că de fapt televiziunea înrăutățește lucrurile. Mi-am pierdut actul de credință.

Irina: El făcea niște emisiuni extrem de emoționante, se numeau „Povestiri adevărate”.

Eugen: Nu aș vrea să se confunde cu „PoveȘtiri adevărate”. Cum dracul se ascunde în detalii, uneori schimbă doar o literă. Varianta tabloidizată, „Există români fericiți”, devenită apoi „PoveȘtiri adevărate”, ProTv-ul a făcut-o la comanda PSD-ului care pretindea ca la tv să se vadă o Românie frumoasă, pozitivă.

Ce a însemnat FotoCabinet? De ce l-ați creat?

FotoCabinet a fost un refugiu. După ce am renunțat la cinetica zglobie a mediilor televizuale, m-am dus în direcția opusă, cea a imaginii statice. Ba mai mult, a acelei imagini hieratice din vremea când oamenii își făceau portrete și fixau într-o clipă de eternitate o întreagă etapă de viață.

Azi oamenii fixează în mii de imagini o vacanță și aproape că nu mai rămâne nimic din ea. Pulverizând-o în exces iconic nesemnificativ. Puține imagini puternice conservă mai multă amintire decât obositoarele cantități de azi.

Deci tot un manifest a fost?

Cumva da, deși eu nu fac lucrurile ca manifest, ca demonstrație. A fost maniera mea de a fugi.

Ce ți-a adus?

Foarte multă bucurie pentru că am scăpat de un stil de viață deosebit de coroziv, de o muncă intensă, cu nopți pierdute, zile întregi de deplasări, sute de ore de filmări și montaj, un consum fizic și psihic enorm.

Am pus în cui acest mod de viață dezumanizant (trăind așa, nici nu știu cum reușeam să fac niște filme într-o notă profund umană…). Cu FotoCabinet am început să descopăr bucuria de a savura legăturile de la om la om. Complicitatea dintre portretist și portretizat este o punte foarte puternică între cei doi.

De ce ați făcut Muzeul Micul Paris?

Eugen: De șmecher. Cine mai face un muzeu? Fac eu unul! (râde)

Irina: A mai făcut cineva Muzeul kitsch-ului, iar tu ai făcut în răspăr muzeul tău, fiindcă ai vrut să te lupți cu asta.

Eugen: E adevărat că apariția Muzeului Kitschului mi-a stârnit o reacție puternică, pentru că toată presa a sărit să-l semnaleze. O mare mobilizare ca să arătăm ceva discutabil ca motivație muzeală. Și mi-am spus că merită să se facă un muzeu și în numele frumuseții.

Centrul Istoric avea nevoie de Muzeul acesta. Perioada interbelică a orașului nu este surprinsă convingător în niciun alt muzeu al Municipalității. Este ignorată pur și simplu.

Iar eu, mi-am impus să nu mă mai lamentez când văd că lipsește ceva. Să încerc să fac eu însumi.

Muzeul Micul Paris este deschis și funcționează în centrul Capitalei. Toate detaliile legate de modalitate de acces și program le găsiți aici.