fbpx

Căutare

Share this article

Vintilă Mihăilescu s-a format şi a profesat ca psiholog, însă un ordin al lui Nicolae Ceauşescu, ce i-a desfiinţat propriu-zis profesia, l-a obligat să devină antropolog. După anii ’90, notorietatea de specialist ce abordează într-o manieră familiară teme neortodoxe, cum ar fi antropologia ţuicii sau războiul balcanic al sarmalelor, l-a apropiat de public şi i-a transformat rubricile din revista Dilema în repere de înţelegere a dinamicii sociale moderne.

Vorbim despre ”Antropologia ţuicii”. Cum a reuşit ţuica să unească românii şi de ce acest lucru este relevant antropologic?

Am ajuns întâmplător la ţuică, când a trebuit să fac o documentare. Şi atunci am realizat un lucru, cam la mintea cocoşului, dar, până nu te loveşti de el, nu îl vezi. Întâi să luăm cuvintele pentru distilatele din fructe, care se beau ecumenic în România şi vom vedea foarte bine pe unde şedem, pe unde ne-am născut şi cu cine suntem vecini. Spre sud, termenul cel mai răspândit este, nu întâmplător, rachiu, din turcescul raki. Mergem puţintel mai sus, spre vest, dăm de şliboviţă, apoi de palincă, despre care ştim că este ungurească. Dacă mai urcăm puţin dăm peste ghinars, adică vinars, traducerea exactă a nemţescului Branntwein. Mergem spre nord şi dăm peste horincă, în Maramureş. Etimologic, horincă este un cuvânt compus de la palincă şi „holercă”, de la ”horiti”, a  arde, un verb slav, preluat de la ucraineni şi polonezi. În est, era imposibil să nu fie o influenţă dinspre vodcă. Şi o vreme s-au făcut nişte renumite băuturi de proastă calitate, basamacul, spre exemplu, în perioada interbelică.

Şi acum vin misterul şi farmecul întregii poveşti: ţuica este singurul termen a cărui origine nu este cunoscută. Este românească? Este! S-a răspândit peste tot, aşa încât orice băutură ai prefera, din Maramureş în Banat, din Dobrogea în Moldova, toată lumea ştie ce e ţuica. Deci este considerată băutura naţioală, dar este singura a cărei etimologie nu este cunoscută.

Este o metaforă, bineînţeles, dar este una care ne obligă să fim puţin mai deshişi şi mai ecumenici. Nicio naţiune nu s-a născut în graniţele actuale din sec XIX sau din secolul XX. Deci, dacă ne uităm la aceste băuturi vedem foarte bine de unde am primit influenţe, ce am dat mai departe, ce am prelucrat şi ce a rămas constant în această cultură. Asta este parabola ţuicii.

Foto: Raduly Laszlo

Extrapolăm: ce ne mai uneşte acum, dacă până şi la distilate vorbim despre atâta diversitate?

Intrebarea aceasta nu este o întrebare, ci mai mult un strigăt. Pentru că răspunsul  din capul fiecăruia este că nu ne mai uneşte nimic. Sau, mai exact, ce ne facem dacă nu ne mai uneşte nimic? Deci nu este o întrebare, este o interjecţie. Însă este expresia unei preocupări perfect legitime.

Ar trebui să ne întoarcem în istorie şi prima constatatre este că dacă nu ne unea ceva foarte mult, nu aveam naţie, deci nu ne mai puneam această întrebare. Deci, ceva a transformat ţările din spaţiul românesc într-o ţară care se cheamă România. Să nu uităm că România este o ţară de ţări: ţara Maramureşului, Ţara Vrancei, a Făgăraşului şi aşa mai departe. Deci, această diversitate a găsit un punct comun, în afară de limbă, pentru că şi limba naţională este tot o construcţie, sau mai multe motive, suficiente pentru a-i transforma pe vrânceni, maramureşeni şi făgărăşeni în români. Uităm iarăşi că acest proces a durat foarte mult timp şi momentul cheie a fost ceea ce aniversăm acum, adică primul război mondial, trăit şi cunoscut de români ca ”Războiul cel mare”. În faţa unui duşman comun, unitatea şi conştiinţa acestei unităţi s-au putut construi dramatic, dar mai rapid.

Şi ca să mă întorc la ţuică, ea a devenit băutură identitară abia după ce ne-am construit unitatea. Ca şi sarmaua sau, din alt registru, Mioriţa.

Ce se întâmplă acum, pentru că întrebarea este la timpul prezent? Ce ne mai uneşte? Ne unesc memoria şi practica acestei unităţi: adică avem o limbă comună, instituţii comune, nişte referinţe istorice care ne unesc şi lista este destul de lungă, chiar mai lungă decât ni s-ar părea la prima vedere. Pe de altă parte, nu atît ce ne mai uneşte cât ce ne dezbină, ce ne pune într-o stare permanentă de conflict ne îngrijorează.

Ce fel de conflicte sunt? Sociale sau interioare, psihologice?

Totul e social. Vorbiţi cu un sociolog, deci totul este social. Sigur că în anumite dimensiuni, sunt psihologice sau politice, economice, dar toate acestea fac parte din societate. Pentru că, dacă ar fi doar îngrijorarea noastră, a mea sau a dumnevoastră, în afară de rudele şi prietenii noştri, nu ar interesa pe nimeni. Dar aceste conflicte îngrijorează nişte milioane de oameni. Deci sunt sociale.

Atunci, dinamica protestelor, care uneori ne uneşte şi alteori ne dezbină, cum se explică?

Conflicte, tensiuni, inegalităţi au existat totdeauna. Cei mai în vârstă au trăit în comunism unde nu a fost tocmai vesel, dar s-au învăţat să se descurce.

Lista acestor lucruri care încă ne mai unesc, o listă lungă de altfel, se dovedeşte acum depăşită de motive întemeiate de îngrijorare, anxietate sau frici sociale care, mai departe, duc la agresivitate. Pe de o parte avem diviziuni tot mai puternice între urban şi rural, diviziuni între generaţii, între imaginea celor bătrâni şi a celor tineri. Apoi, între bunii creştini şi răii creştini, între patrioţi autohtoni, care ţin cu ţara şi cei vânduţi, cosmopoliţi, care ţin cu tot felul de forţe oculte sau cu civilizaţia occidentală pe care, altfel, am aşteptat-o vreo 42 de ani. Iar aceste clivaje, tensiuni s-au aprofundat în ultima vreme.

Reversul medaliei este că în momentul în care şi cei care se simt ca împărtăşind o soartă comună, faţă de alţii cu altă soartă, aceştia, se regrupează, se unesc într-un fel. Şi aici avem ”uniri” pe care le vedem la proteste: protestele noastre şi ale voastre. Al meu este împotriva protestului tău, dezbinare, dar în cadrul protestului meu sunt mii sau milioane de oameni ”uniţi”. Deci dezbinarea şi unitatea depind şi de locul de unde le privim.

Foto: Raduly Laszlo

Iar dacă ne uităm la efecte? Sunt frământări care vor aduce ceva bun cu ele sau nişte conflicte care vor dezbina iremediabil societatea?

Perspectivele, oricât de optimist aş fi, nu sunt bune, dar nu sunt nici total descurajante. Situaţia politică şi economică la acest moment este dificilă şi foarte conflictulă, deci nu are cum să ducă la ceva bun într-un viitor apropiat.

Pe de altă parte, exact faptul că dezbinarea este pusă în scenă, pentru că este mult mai vizibilă, mult mai spectaculoasă şi mai interesantă mediatic, ea ne ocupă tot spaţiul vizual şi informaţional. Şi atunci nu prea mai avem timp să vedem o Românie foarte creativă, acţiuni şi inţiative care fac lucruri extraordinare, dar care rămân în culise. Şi atunci vedem exclusiv această dezbinare pe care se află refelectoarele. Există şi este importantă, dar nu este ansamblul unei imagini de ţară.

Cum v-aţi hotărît să deveniţi antropolog?

A hotărît Ceauşescu să devin antropolog. Eu sunt psiholog şi am profesat până când a venit o decizie de partid bine cunoscută, în care Ceauşescu a desfiinţat peste noapte domeniul psihologiei, ca rezultat al scandalului cu ”Meditaţia transcedentală”. Eu nu am avut nicio implicare în mişcare, însă am devenit victimă colaterală a deciziei, ca toţi cei vreo 60.000 de psihologi din toată ţara, care aveau diplomă de psihologie. Aşa încât trebuia să fac altceva. Şi atunci, dat fiind că exact în acea perioadă s-a întâmplat să ajung la Institutul de antropologie, m-am hotărît să devin antropolog. Doar că, atenţie!, în acea perioadă antropologie culturală nu prea exista la noi. Deci am fost un fel de antropolog autodefinit. Mi-a intrat în cap că voi fi antropolog, deci mă identificam şi mă recomandam ca atare.

Şi a început să vă placă, pentru că atunci când a dispărut ordinul, nu v-aţi întors la psihologie?

De plăcut, îmi plăcuse din facultate. Doar că nu ştiam că se cheamă aşa şi cum se practică. Ideea de cercetare de teren, baza antropologiei, o începusem din facultate.

Eu am făcut Psihologia, care funcţiona în clădirea de la Drept, împreună cu alte facultăţi: de sociologie, de drept şi cu cea de filozofie. Şi, dat fiind că la filozofie erau nişte profesori absolut excepţionali, mulţi dintre noi fugeam la cursurile de filozofie. Şi aşa am format un fel de gaşcă, aşa se zicea pe vremea aceea. Iar unul dintre prietenii din gaşcă era din Gorj.

Aşa că, mai mult ca drumeţie exotică, am pornit spre Gorjul lui natal, eternul şi fascinantul Gorj, în nişte sate absolut uluitoare, de care ne-am îndrăgostit toţi. Acolo ne-a venit ideea să facem nişte cercetări şi să descoperim adevărata cultură ţărănească, populară, pe care bestiile de comunişti ne-o ascund.

Adică eraţi nişte Dimitri Gusti la începuturi?

Da, mai în spiel-hosen aşa. Nu prea ştiam ce facem.

Eram patru persoane mari şi late cu vise mari.

Intrarea în Gorj a fost epocală. Pe un Ford Al Capone, Ford 27, pe care prietenul meu îl luase de la un domn cu o colecţie de două-trei maşini de epocă. Imaginaţi-vă cât de discret am putut noi să intrăm într-un sat, într-un Ford Al Capone, cu claxon cu pompă! Săreau toate gâştele în toate părţile, bătrânele îşi făceau cruce, bărbaţii nu ştiau dacă să pună mâna pe topor sau să râdă. Pe scurt, o intrare discretă şi eficientă. După care ne-am dat seama că, oricât de amuzant a fost, pentru pretenţiile noastre era dezastruos. Am venit a doua oară şi am început să facem interviuri. Nu prea ştiam ce însemna asta. Am stat de vorbă, am întrebat, iar acest lucru a  durat vreo doi ani de zile.

Am avut un informator extraordinar, nea Piţigoi, îl ţin minte cât oi trăi pentru că ne explicase cum e cu moroiul, cu zmeul, cu untura de zmeu, combina moroiul cu vârcolacul, cu fata pădurii, câte în lună şi în stele şi noi deja pricepusem că nimeni înaintea noastră nu a aflat  aceste adevăruri şi că mai stăm puţintel şi scoatem o carte cu care răsturnăm toată percepţia culturii ţărăneşti. După doi ani, omul s-a îndurat şi a zis: ”măi, copii! Eu am vrut să vă fac o plăcere, pentru că am văzut că vreţi poveşti şi v-am povestit ce mi-a trecut prin cap. Dar, chiar aşa de proşti sunteţi că nu înţelegeţi că am făcut mişto de voi?” Am rămas prieten cu nea Piţigoi, dar a fost o lecţie. El amesteca voit, distrându-se, lucruri pe care le ştia. Şi noi notam conştiincios.

Doi-trei ani am făcut pauză şi am realizat că nu e aşa de simplu. Dacă vrem să facem ceva, trebuie să procedăm ştiinţific. Aşa că ceilalţi colegi s-au lăsat de sportul ăsta, iar eu, după vreo 5-6 ani, am revenit mult mai timid.

Foto: Raduly Laszlo

De unde vine această fascinaţie pentru mitologie sau pentru poveştile profunde ale satului?

Fascinaţia nu era pentru mitologie, cât pentru a vedea împreună lucruri care aparent nu au nicio legătură, de exemplu a vedea cum coase o femeie un batic şi cum se leagă asta de vrăji şi de veniturile gospodăriei. De-abia aici devine interesant: a vedea cum lucruri complet disparate se condiţionezaă unele pe altele. Acolo începe bucuria şi antropologia.

Nu m-am gândit nicioadată, dar este posibil ca refugiul în sat să fi fost, parţial, şi o modalitate de fugă pe care am găsit-o fără să o caut. Lumea comunistă de bloc nu era cea mai amuzantă cu putinţă. Eu sunt a patra generaţie de bucureşteni, cu părinţi medici, crescut la bloc.

Ce ne spuneţi, altfel decât am putea intui, despre formarea dumneavoastră ca intelectual în perioada comunistă (anii ’76 – ‘90)?

Trebuie lămurit ceva în această construcţie: cum s-a format orice intelectual în acea perioadă. Este o generalizare şi devine foarte abstractă: ”intelectualul român”, generic, ”în comunism”, generic, ”a păţit”, generic. Şi nu e aşa. Lucrul pe care mi-l repet tot mai des e că fac parte din generaţia cea mai norocoasă a ultimelor secole.

Eu sunt născut în ‘51, deci am deschis ochii când, de bine de rău, depăşisem marea prigoană. La vârsta de un an nu îţi dai seama de lipsuri decât dacă eşti cu familia la Canal sau la puşcărie, ceea ce din fericire nu s-a întîmplat la noi.

Apoi, la 40 de ani, am prins şi schimbarea, deci am apucat să văd cum e şi altfel. De atunci nu a mai fost război, să sperăm că nu e război curând. Dar, din acest punct de vedere, suntem o generaţie fericită. Putea fi mult mai rău, cum a fost pentru generaţia părinţilor mei.

Apoi, mergând în foarte multe locuri, în sate, în oraşe mici, vorbind cu foarte mulţi oameni, intelectuali sau nu, am putut să văd diversitatea de destine, de traiectorii, de moduri de a trăi, de la opresiune, la seninătatea muncită a unor vieţi care să merite să fie trăite în ciuda condiţiilor defavorabile.

La un moment dat am lucrat în nişte orăşele, tot în Gorj. Acolo am văzut blocuri care puteau arăta mult mai rău ca cele din Bucureşti. Mă gândesc acum la Mătăsari (Gorj), un oraş agro-industrial, după moda din anii ‘80, construit special din nimic, pe un teren viran, pentru a adăposti populaţia care trebuia să lucreze în nişte mine din apropiere. Or, modul în care funcţiona acest oraş ţinea de un film de groază. Un singur exemplu: am venit cu echipa de cercetători şi ne-am oprit puţin pe podul de la intrarea în oraş. Pe sub pod mergea aşa numita bandă magistrală, pe care era transportat cărbunele. La un moment dat, în loc de cărbune a  venit un cap, apoi cărbune, apoi o mână şi un picior şi mă opresc aici. Deci localnici, probabil mineri, aduşi acolo cu forţa, violaseră şi omorîseră o fată şi o puseseră pe banda magistrală. Ceea ce pentru un ”bun-venit la noi în oraş!” a fost cam sumbru.

Într-o vară s-au decis să facă alimentare cu apă şi, ca să meargă mai repede, au pus conducta cu apă pe nişte căpriori, de-a lungul pârâului. Evident că la prima ploaie toţi căpriorii au căzut, ca în ”Zorba grecul”, unul după altul, şi s-a dus dracului toată alimentarea cu apă. Drept pentru care, când am intrat în locuinţa unde fusesem repartizaţi, am fost uimiţi că femeile, la 8:00 – 9:00 seara, intrau cu câte două găleţi de bere în casă. Ca să ne dăm seama a doua zi că ăsta era singurul lichid disponibil, cu care se spălau copiii, se făcea ciorbă, se spălau ciorapii.

Or, în acest context de comunism dus la extrem, (în Bucureşti sau în marile oraşe nu a avut nimeni parte de aşa ceva), când deschideai uşa unui apartament de astfel de bloc, înăuntru era o ordine, o curăţenie şi o tihnă, încât te simţeai în cu totul altă lume.

Iar lucrul cel mai impresionant a fost că toţi locatarii, în momentul în care intrau în noua casă, schimbau uşa nenorocită, din PFL ordinar şi o personalizau. Ca să fie clar că ăsta nu e apartamentul statului, ci al meu. Am uşa mea şi intru în apartamentul meu în care eu schimb o grămadă de lucruri, pentru a mă simţi ca acasă. Era un fel de mică rezistenţă faţă de un regim opresiv, chiar şi prin faptul că a luat un tânăr din Vaslui şi l-a mutat pentru şase luni la Mătăsari. Ca pe urmă tânărul să realizeze că trebuie să stea şase ani acolo. Apoi, poate, toată viaţa.

Diferenţa dintre blocurile comuniste, în care toţi eram la fel, dar fiecare era diferit acasă la el, într-un apartament, m-a împiedicat să mai fac generalizări: toţi care trăiesc la bloc, trăiesc la fel. Nici pomeneală.

Orice om are aspiraţia şi visurile sale. În vremea comunismului aveau aripi scurte, dar pentru că porneau  foarte de jos, faptul că se ridicau un metru de la pământ era absolut extraodinar. Acum suntem toţi la etajul al XII-lea şi am vrea să zburăm mai mult.

De aceea nu aş  vrea să combinăm comunismul cu post-comunisul în analiză pentru că putem să cădem, ca toată generaţia care a trăit în comunism, în patima replicilor de acest gen: ”ehe, dacă aţi fi trăit voi pe vremea mea, nu aţi mai fi avut pretenţiile astea!” Adică răspunsuri de moş ofticos care ţine lecţii tinerilor.

Foto: Raduly Laszlo

În ce stă frumuseţea profesiei dumneavoastră? În interacţiunile palpitante din teren sau în tăria concuziilor şi a descoperirilor?

Antropologia nu este o profesie, este un mod de viaţă. Dacă eşti antropolog, faci teren tot timpul. Mergi cu metroul şi observi câte ceva. Într-un magazin eşti atent la cine, ce cumpără sau cum vorbesc vânzătorul şi cumpărătorul. Şi tot afli câte ceva.

Asta face şi jurnalistul.

Adevărat. Dar jurnalistul rămâne în acel context, în vreme ce antropologul compară ce aude atunci cu ce s-a mai auzit acum 100 sau 10 ani sau cu ce a mai auzit sau văzut că se întâmplă în alte locuri. Deci diferenţa între jurnalist şi antropolog este contextul.

Apoi este o altă temporalitate: un jurnalist trăieşte sub imperiul momentului, în timp ce antropologul trebuie să îşi acorde mai mult timp să adune informaţie şi să înţeleagă contextul.

Toate temele mele au pornit de la perplexităţi. Am văzut, am auzi ceva care m-a lăsat cu gura căscată. Şi a trebuit să o închid repede. Şi nu am putut să o fac înainte de a afla cum e posibil, de unde vine, cum se întâmplă să fie? Şi toate au pornit de la detalii, de la fapte mărunte care îşi căpătau semnificaţia doar când te depărtai puţintel şi priveai în context larg.

Aveţi o metodologie jucăuşă şi un mod ironic de a interpreta marile sau micile teme ale antroplogiei. De unde vin?

Sunt convins că în momentul în care ai înţeles un lucru şi ştii ce vrei să spui, dar descoperirea asta îţi ia ceva timp, poţi să îl spui astfel încât să înţeleagă şi un copil, şi un metafizician. Tu trebuie să te adaptezi la un iterlocutor şi nu invers.

Antropologia este o traducere şi aşa a fost la origini: traducere din cultura „primitivă” în cea „civilizată”, britanică, franceza etc.. Noi aici facem o traducere din cultura română în cultura română: dacă eu am o cercetare rurală, trebuie să traduc pentru un orăşean această cultură. Or, ca să fac asta trebuie să îl ademenesc, să îl vrăjesc să piardă timpul şi, până la urmă, să priceapă că nu l-a pierdut degeaba.

Un ton academic, strict şi precis, este absolut necesar la un colocviu academic cu 10 specialişti. Acolo vorbeşti altfel. În momentul în care te adresezi unui public larg, trebuie să o faci în aşa fel încât el să înţeleagă sau măcar să cadă pe gânduri la ceea ce citeşte.

Antopologia este o artă a tăcerii, a ascultării, şi apoi o artă a conversaţiei. Pentru că informaţiile le luăm de la oameni, iar pentru asta trebuie să ai abilitatea de a intra în dialog cu ceilalţi, aşa încât omul din faţa ta să aibă încredere şi să îţi spună ceea ce cu adevărat crede. Altfel, sigur că putem să vorbim orice cu oricine.

Cât de adevărat şi pertinent este ceea ce vom afla, aici începe antropologia.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO