Iulia Filiomon, femeia anului în diaspora. Sau cum să duci în Germania cultura, tradiția și obiceiurile românești și toată lumea să te aplaude pentru asta

Vai ce drăguț! Dar stai puțin, mai lasă-mă și pe mine să vorbesc 😊. Ce meserie aveau ai tăi?

Ai meu sunt cabanieri. Au avut hotelul de la Bâlea Cascadă de pe Transfăgărășan până în 2007 și au fost la tot felul de cabane din zona de munte. Din 2009 au o pensiune frumoasă lângă Sibiu, pe Lotrioara. Și mai au și un camping la Tălmaciu, un spațiu nou făcut.

Mama zice că eu sunt moștenitoarea lui tata, că îl copiez 1 la 1, pentru că el nu are niciodată liniște, el nu are nici o limită. Are 60 de ani și merge la școală, iar eu semăn cu el, nu mă pot opri. 😊

Acum vreo trei ani, l-au sunat pe tata de la Primărie și i-au zis: „Băi Ilie, vin unii de la București cu niște fonduri europene, nu știm ce dracu sunt alea, dar hai să vedem, că poate mai facem niște pensiuni. Au ajuns să fie 60 care au depus dosare pentru fonduri europene în zonă rurală. Erau niște sume micuțe, dar nerambursabile în primii doi ani. Cineva și-a făcut un laborator pentru brânză, cineva și-a renovat pensiunea, tata a zis că-și face un camping platz pe Lotrioara. Până la urmă s-a schimbat proiectul și a trecut în urban. Așa că taică-meu m-a sunat și mi-a zis: „Băi, voi aveți terenul ala la Tălmaciu pe care și așa nu faceți nimic. Nu mă lăsați pe mine să fac un camping pe el? Îți fac aici o sala mare de evenimente, să faci ateliere, șezători, ca un vas de croazieră”. Maică-mea spunea că nu o să primească în veci fonduri pentru așa ceva, dar iată că din cei 60, 9 au primit fonduri, printre care și tata cu campingul lui 😊.

Iulia Filimon: „I-am cerut lui Dumnezeu și el mi-a dat”

Ți-a făcut soțul tău copilul? 😊

Daaa. O dacă îți trimit o poză și o vezi ce faină e….

Înțeleg că toată treaba asta cu răspânditul culturii românești a pornit de la Centrul Familial….

Da. Acolo mi-am găsit eu locul și acolo am simțit eu să fac lucrul acesta. I-am cerut lui Dumnezeu și el mi-a dat. I-am cerut un loc unde să le pot arăta românilor ce știu eu: să cos, să țes, să joc…

Români sau nemți?

La români. La început când am venit aici, cunoșteam români care nu făceau altceva decât să meargă la lucru și să steie acasă. Femeile erau 80% în depresie, erau mămici care nu aveau timp să meargă la cursul de limbă pentru că aveau copilul mic, așa că stăteau tot timpul acasă și nu făceau nimic altceva decât să vorbească la telefon. Era o situație destul de neplăcută. Am început să cunosc nevestele șoferilor de la soțul meu și din vorbă în vorbă mi-am dat seama că trebuie să fie îngrozitor să stai numai acasă. „Oare nu aș putea eu să le adun, să le chem acasă, să facem ceva împreună?” mă gândeam eu. Dar nu a mai trebuit pentru că Dumnezeu a aranjat lucrurile cu voluntariatul meu. Facem ateliere, facem șezători foarte faine, tot felul de activități culturale care au scos femei extraordinare din umbră. Îmi spunea doamna de la Centrul familial: „Iulia, dar eu nu aș știut că șefa de la clinica de psihologie e româncă, sau că nu mai știu care directoare e româncă…”

Incredibil cum s-a dezvoltat comunitatea românească în toți anii aceștia și mai frumos decât atât este că m-au școlit la tot felul de cursuri. Nu am primit bani că doar eram voluntară, dar m-au trimis la toate cursurile și școlile posibile.

Facem tot felul de ateliere, chiar și de bucătărie, lansări de carte, îi învățăm pe copii să citească românește, încerc să rămân tot timpul conectat la educația, cultura și civilizația românească pentru că asta cred eu că mi se potrivește.