La 40 de ani a renunțat la o slujbă într-o bancă din București, s-a apucat de muzică și a plecat din țară. Cum trăiește Izabela Barbu în Germania? Artista Jezebel: „tata s-a stins ascultându-mi muzica”

Izabela Barbu, la 40 de ani a renunțat la o slujbă de coordonator într-o bancă din București și s-a întors la pasiunea copilăriei ei: muzica. Acum trăiește  în Germania, lângă Stuttgart, și duce cântecele lui Edith Piaf și ale Mariei Tănase, acordurile lăutarilor de altădată, muzica sud-americană sau jazzul fără sfârșit românilor îndrăgostiți de muzica ei.

Cum arăta viaţa ta înainte să decizi că muzica este cea care te împlineşte?

Izabela Barbu: Eram coordonatorul Serviciului de clientelă dintr-o bancă şi mi-a fost oferit un post de director pe care l-am refuzat, pentru că mi-a fost propus abia când mi-am depus demisia, deoarece ajunsesem în pragul colapsului fizic şi mental. Când eşți coordonator Serviciu Clientelă, şefii tăi nu prea au interes să te promoveze dacă îţi faci treaba bine, mi s-a spus, pentru că este unul dintre cele mai fierbinţi locuri din bancă. Iar dacă îţi faci treaba bine – şi îmi place să cred că am făcut-o – stai acolo cap de moşie. Doar când te revolţi se mai poate schimba ceva şi, pe cale de consecinţă, aşa a venit şi propunerea pentru un post de director de sucursală. Am refuzat, din principiu, pentru că mi s-a părut lipsită de consideraţie oferta, venită abia după atâţia ani de muncă extenuantă, la momentul demisiei. Lucram în medie 11-12 ore pe zi fără pauză. Am activat în bancă timp de 20 de ani, mi-am început cariera de jos, mi-am completat studiile în paralel. Lucrurile se făceau mai temeinic atunci, într-un ritm ce urmărea evoluţia profesională şi personală a angajatului. În ultimii 12 ani, existenţa mea la bancă arăta cam aşa: ştiam întotdeauna când plecam de acasă, dar nu ştiam niciodată când mă voi întoarce. Nu mai aveam viaţă personală, nu mai aveam timp şi energie pentru nimic altceva. Demisia a fost punctul de cotitură și cea mai bună alegere pentru mine.

Când visurile prind viață: Izabela Barbu despre drumul spre muzică și fericire

 Care sunt trăsăturile tale?

Izabela Barbu: Sunt un Capricorn cu ascendent în Scorpion, iar caracteristicile generale pozitive ale acestor zodii pot spune că mă definesc. Sunt un om asumat şi serios, loial, muncitor, perfecţionist, care când se apucă de o treabă o face şi o face temeinic, chiar dacă nu îi face neapărat plăcere. Am înțeles, în căutările mele spirituale, că în viaţă trebuie să faci ce ai de făcut, fără să te gândeşti la fructul faptelor. Mi-am făcut meseria cu dedicare şi mi-am tratat clienţii și colegii aşa cum mi-ar fi plăcut să fiu tratată la rându-mi. Activitatea de Clientelă e una delicată și dificilă, care te obligă – la fel ca pe artişti –  să laşi deoparte problemele din viaţa personală. Amabilitatea, promptitudinea, zâmbetul, profesionalismul sunt condiție sine qua non în relațiile cu clienții. Nu interesează pe nimeni dacă tu nu ești în cea mai bună formă fizică ori emoțională, dacă ai probleme existențiale. Din păcate, majoritatea românilor care lucrează în serviciul public uită cel mai adesea care ar trebui să le fie conduita.

 Tu erai pusă acolo să stingi incendii, dar nimeni nu vedea propriul tău foc. Merită?

Izabela Barbu: Am fost obișnuită să nu mă plâng, să nu cer, să nu pretind, să nu-mi revendic nici măcar drepturile. Întotdeauna am militat pentru ceilalți, mai puțin pentru propria persoană. Am considerat că modestia, loialitatea și lucrul bine făcut vor fi observate. Din păcate, idealismul meu nu este conform cu o societate vorace. În general, cine țipă mai tare obține ceea ce dorește! (râde) Iar modestia, în zilele noastre, nu mai este o calitate. Aşa că, lăsând modestia la o parte trebuie să ştim să punem punct acolo unde este cazul, să stabilim granițe, să punem întrebări, să cerem, pentru că cine nu cere nu va primi, cui nu bate nu i se va deschide.

 Tu când ai învăţat asta?

Izabela Barbu: Cu multă vreme în urmă, dar am pus în practică mai târziu. Lucrurile acestea vin şi din educaţia de acasă, din relaţia cu părinţii. Contează foarte mult cum te formezi când eşti copil, mediul familial, dar şi educatorul, şcoala. Este esențial cine pune cărămizile la baza devenirii tale. Uneori ne formăm personalitățile fiind influențați greșit, nu din rea intenție, ci din nepricepere sau neînțelegerea procesului vieții, însă suntem datori față de noi înșine să fim într-o continuă mişcare şi schimbare, să nu încetăm niciodată să ne autoeducăm, să ne autodepășim. Consider că suntem datori față de creator să ne trăim vieţile primite în dar cât mai frumos şi cât mai blând cu putință cu noi înșine, dar și cu ceilalți. Prin urmare, cum îți răspundeam la anterioara întrebare, nu am fost destul de apreciată. Dacă aş fi trecut dintr-o bancă în alta, cum obișnuiau cei mai mulți dintre lucrătorii bancari, cel mai probabil aş fi avut o carieră și un venit mulțumitoare.

Îi datorez această ieşire din sistem soţului meu, care în acel moment îmi era prieten. El mi-a propus să plec din bancă și să fac ceea ce-mi place cu adevărat, pentru că, îmi spunea, am un adevărat talent. O vreme mai că l-am „urât” că m-a scos din zona de confort şi m-a aruncat în groapa cu lei. Evident că acum îi sunt recunoscătoare pentru tot sprijinul ce mi-a oferit, este steaua mea călăuzitoare. Fără el nu aş fi făcut această schimbare, nu aş fi avut încredere în mine, în vocația mea, mai ales că aveam 40 de ani, vârstă la care te gândeșți mai degrabă la consolidarea carierei și nicidecum la o schimbare dramatică.

Izabela Barbu sau artista Jezebel: „Tata s-a stins ascultându-mi muzica”

De ce muzică?

Izabela Barbu: Muzica a fost elementul care m-a definit din copilărie. Am crescut într-o familie muzicală, cu talente artistice. Mama, tata dar și bunicile cântau foarte frumos. Tata a cochetat cu teatrul, cu poezia, mama a făcut şi ea muzică în tinereţe. Ea a cântat folclor, în vreme ce tata a avut alte bucurii muzicale eclectice – tango argentinian, fado, șansoneta, muzică clasică, dar și muzică lăutărească. Tata şi-a dorit ca noi să facem muzică – mă refer la mine şi la sora mea, aşa că în paralel cu şcoala am făcut și o şcoală de muzică vreme de 8 ani. Am făcut amandouă pian. Tata cânta la muzicuţă, la armonică, avea o voce minunată de tenor. Ne-a luat pian, acordeon, chitară. Doar că eu eram mai puțin dedicată studiului, prin urmare nu am excelat. Sora mea a fost mult mai studioasă. Eu îmi doream să fac scrimă, să călăresc, să fac parașutism. Jucam baschet la clubul Olimpia, însă tata a insistat să mă concentrez asupra pianului, așa că nu m-a mai lăsat, din păcate, să fac sport. Obedientă fiind, niciodată nu am fost un copil răzvrătit, m-am supus voinței parentale. Sincer, regret că nu am fost o răzvrătită. Când m-am apucat de muzică, renunțând la un serviciu stabil, m-a luat la rost, îngrijorat fiind cum voi trăi din muzică, fără un venit fix, fără siguranța unui job decent remunerat. Structura mea de Capricorn are nevoie de siguranţă, de certitudine, ce-i drept. Dar cine îți garantează siguranța, cine îți oferă certitudini? Este doar o iluzie cu care ne îmbătăm adesea. Singura certitudine este clipa de față şi atât, planurile noastre putând fi dejucate în orice moment. Însă, dacă reuşim să ne abandonăm vieţii şi să ne acceptăm mortalitatea, ne vom trăi existența mult mai intens, mai frumos, prezent, plenar, vom avea relații armonioase, pline de bunăvoință, de înțelegere, de acceptare, vom trăi în incluziune.

 Ce a zis tatăl tău când, la 40 de ani, ai ales să te întorci la muzică?

Izabela Barbu: Amândoi părinții s-au luat cu mâinile de cap şi au zis că am înnebunit la bătrâneţe. Tatăl meu s-a stins ascultând muzică mea însă. A avut nemulțumirea că mi-am ales numele de scenă Jezebel și nu mi-am păstrat numele. Nu am apucat să-i spun că mi-aș fi păstrat numele dacă m-ar fi lăsat să fac actorie și canto clasic. Se opusese acestei alegeri, considerând că, prea timidă fiind și având un trac de scenă paralizant, nu voi face față stresului, iar cel de-al doilea argument era că-și dorea pentru mine o meserie „serioasă” – știm cu toții ce păreri preconcepute erau despre viața de artist, poate nu neapărat nefondate pe alocuri. In pofida aparențelor, sunt un om foarte timid şi fac eforturi să înfrâng tracul de scenă şi bravez adeseori afişând o exuberanţă, de care lumea e extraordinar de încântată, neştiind ce foc arde în mine şi ce stres imens am să nu dau greş, să fiu bună în ceea ce fac, să excelez. Sunt o perfecţionistă, iar asta nu e bine întotdeauna. Gyuri Pascu, ce m-a onorat cu a sa prietenie și care m-a încurajat să-mi urmez drumul în muzică (mi-a compus cântece și mi-a scris versuri superbe pe care, din păcate, nu am apucat să le scot încă la lumină, dar sper să vină și acel moment) îmi spunea: „măi, fată, eşți prea perfecţionistă. Dacă nu te apuci să înregistrezi și te gândești prea mult or să rămână toate îngropate”. A avut dreptate. Dar mi-am luat inima în dinţi şi am scos la lumină prima mea creaţie – „Tango Ireal”, care are și videoclip. O găsiți pe canalul meu de youtube. În pandemie am compus zeci de melodii, din genuri muzicale diferite.  Lucrez la un album de tango argentinian, din care am finalizat 3 cântece. Pentru restul aș avea nevoie de ajutorul unui sponsor. Nefiind un produs de marketing, casele de producție nu sunt interesate. Este muzică, fără modestie, foarte bună, dar de nișă.

Citește și

▶️ De la București la Polul Nord. Cine este femeia puternică care a înfruntat iarna la -50 de grade? Povestea fascinantă a scriitoarei românce Felicia Mihali în Canada

▶️ Povestea de dragoste spectaculoasă între o profesoară din București și un artist din Mexic. Florentina Murteza și Julio s-au cunoscut pe plajă la Costinești. Au avut o viață și o afacere în țara lui, dar amenințările și atacurile armate i-au făcut să o ia de la zero în România

De ce ai ales să pleci în Germania?

Izabela Barbu:  M-am îndrăgostit de Germania într-un turneu. Mi-au plăcut locurile, oamenii, stabilitatea societății și am ales să trăiesc aici. Aparent nemții sunt reci. Este o prejudecată des întâlnită printre români. Dar nu este deloc astfel dacă ajungi să-i cunoșți. Și ce m-a fermecat este că pe nemți nu îi interesează cine ești, ci vor să afle cum ești. Dacă le câștigi încrederea, îți rămân prieteni pe viață. Nemții acordă credit până la proba contrarie. Îți dau și a doua șansă chiar.

Iar statul își ajută cetățenii. Taxele și impozitele se întorc în mare măsură către populație prin servicii și infrastructură impecabile. Iar dacă ai datorii la stat şi ești în impas, ți se permite să plătești în rate, fără dobânzi, astfel încât să îți poți continua activitatea, să poți trăi, să-ți poți achita datoriile. Toată lumea este câștigată. Legile nu sunt arbitrare și nici ilogice. Societatea funcționează la turație maximă și funcționează excelent! Statul român, regretabil, nu a înțeles că dacă îți blochezi contribuabilul îl îngropi. Știe doar să ia și când dă, dă cu parul. De aceea am ales Germania. Mi-ar fi plăcut să rămân la mine în ţară. Aveam 50 de ani când ne-am decis să plecăm, însă obosisem să mai sper că se va mai schimba ceva în bine și, nefiind broască țestoasă, am ales să-mi trăiesc restul de viață în liniște, într-o societate binevoitoare și civilizată. Iubesc România cu toată ființa, dar viața în țara mea a devenit epuizantă, peste măsură de stresantă. Am renunțat la speranță.

O viață de coordonator bancar, o inimă de artist: Izabela Barbu despre adevăratul drum

Unde locuieşti mai exact în Germania?

Izabela Barbu:  Am ales să trăim departe de lumea dezlănțuită, la țară, într-un loc idilic, pe un vârf de deal, între pădure, râu și o imensă vie. Ne țin companie un cățel și cinci pisici. De doi ani, după terminarea liceului, ni s-a alăturat și fata soțului meu, care este ca și a mea și care își continuă studiile aici.

Cum este viaţa ta de artist în Germania?

Izabela Barbu: Este pe cale de a înflori. Am avut o serie de concerte, private și publice, printre care pot aminti zilele culturale române, târgurile internaționale de turism, vernisaje, ziua limbii române. Colaborez cu un pianist italian, am dat startul și unei colaborări cu un chitarist portughez pentru un proiect de fado şi muzică românească veche – gândiţi-vă la Anton Pann și unui proiect de tango argentinian cu un band german. De asemenea, predau yoga on-line, pentru românii de aici și pentru cei de acasă, predau cursuri de canto, fac voluntariat.

Cum se aude Edith Piaf în Germania şi cum împaci Edith Piaf cu Maria Tănase?

Izabela Barbu: Se împacă foarte bine pentru că aparţin aceleiaşi epoci, aceloraşi trăiri, emoții şi sentimente și dacă ar fi să facem o paralelă între vieţile lor vom găsi o multitudine de asemănări. Parinții mei aveau foarte multe discuri de vinil și printre ele se regăseau și discuri cu cele două dive. M-au fascinat vocile lor, chipurile lor, istoria lor de viață, perioada în care au trăit și au creat. Famila mea, și cea paternă și cea maternă, a trăit ororile războiului – distrugerile, prizonieratul, moartea și eu am crescut ascultând povești dramatice ori tragice. Această atmosferă și-a pus profund amprenta asupra mea, poate de aceea și stilul meu este mai dramatic, inclusiv cel interpretativ. Când aleg să interpretez un cântec, el trebuie să transmită o poveste și emoție. Îl iau și îl refac în creuzetul creativității mele. Nu sunt un imitator. Când urc pe scenă le mulțumesc cu recunoștință celor ce au dat viață bijuteriilor muzicale pe care le cânt, îi invoc și îi simt alături de mine. Proiectul „De la Maria Tănase la Edith Piaf” mi-a fost sugerat chiar de către regretatul Gyuri Pascu, pe care eu l-am completat cu „Prin micul Paris”. Mi s-a părut că muzica Bucureștilor din perioada interbelică ar fi liantul ideal dintre vocea Marelui Paris, Edith Piaf, vrăbiuța pariziană și vocea Micului Paris, Maria Tănase, Măiastra.

Spre plăcuta mea surpriză, nemții au apreciat și ascultă cu mare plăcere acest proiect.

Dar cânt cu mare bucurie și muzică de sorginte hispanică. De fapt, aici rezonez eu cel mai bine, vocea mea fiind potrivită acestui sound. Cânt muzică cubaneză veche, folclor mexican, tangou argentinian, dar și fado – pentru că muzica tradițională lusitană face și ea parte din acest univers sonor.

De curând am lansat și un proiect cu muzică lăutărească pe care mi-l doream de foarte mulți ani. Îi este dedicat tatălui meu, de la care am prins drag de lăutarie.

„Jezebel și Taraful ei de Mătase” i-am spus proiectului. Am luat cântece vechi lăutărești, le-am prelucrat, aducând influențe din jazz, blues, din muzica clasică, din muzica Orientului Mijlociu, am alăturat instrumentiști extraordinari – George Udilă, clarinetistul senzațional ce a introdus acest instrument în muzica lăutărească, Aurică Turcitu, binecunoscut contrabasist, Marius Gorea, excepțional acordeonist și vocal, Adrian Miu – țambalist virtuoz, Răzvan Pisau – foarte bun violonist și Cosmo – foarte talentat în percuție orientală – darbuka, bendir.

 Spune-mi despre preocupările tale ezoterice și de unde-ți tragi liniștea…

Izabela Barbu: Liniștea mi-o trag din spiritualitate. Spiritualitate, nu religie. Religia îmi pare că este prea dogmatică, îngrădește. Spiritualitatea îți dă libertatea de a experimenta singur. Asta nu înseamnă că neg vreo religie. Sunt creștin-ortodoxă prin botez și tradiție, m-am cununat în biserică, sunt crescută în ortodoxism și aici am rădăcinile. Respect toate religiile și opțiunea fiecăruia de a se ruga propriului Dumnezeu.

Am ales să practic yoga, blamată din nefericire de mulți clerici. Prin intermediul yoga am trăit experiențe extraordinare și am făcut salturi spirituale uriașe. Yoga este o tehnologie, dacă vreți, nu o sectă, nu o religie, cum mulți au impresia, din cauza necunoașterii fenomenului. Cu ajutorul yoga reușești să te echilibrezi, să te armonizezi emoțional, fizic, energetic, să crești spiritual, în așa fel încât să funcționezi ca un întreg perfect. Meditația (sau rugăciunea), anumite posturi (exerciții fizice), controlul respirației sunt o parte dintre tehnicile yoga ce te pot ajuta să obții o stare de bine, un corp flexibil, emoții sănătoase și experiențe spirituale fabuloase. Yoga te ajută să-ți trăiești viața în pace, armonie, acceptare și bucurie. Că viața ne provoacă și de multe ori ne pune în situații dramatice sau chiar tragice este adevărat. Dar între aceste momente există un spațiu imens care e de trăit în bucurie. Iar yoga te ajută să realizezi aceasta.

Citește și: O liceană olimpică, instruită la Universitatea din Maastricht, s-a întors în țară pentru a ne ajuta să facem ordine în viața ușor haotică din București