Jeanina Zgîrie, salvatoarea cu aripi transparente pentru copiii cu probleme oncologice
Sunt oameni care te reconstruiesc bucată cu bucată. Sunt oameni care nu zic „nu” atunci când văd suferință împrejur. Sunt oameni care nu au avut un manual de instrucțiuni pentru a învăța cum să împartă bunătate și o fac pentru că au inima mare. Sunt oameni care nu se dau înlături atunci când semenii strigă după ajutor. Sunt oameni care, din motivație intrinsecă, se implică în diverse activități și devin voluntari în ONG-uri, deși sunt la o vârstă la care ar trebui să se bucure de viață, de școală și de cu totul alte treburi potrivite anilor din cartea de identitate.
Jeanina Zgîrie, fără să-și propună, a devenit ocrotitorul copiilor cu probleme oncologice. Și-a dat șansa să pună umărul și să contribuie prin muncă în cadrul Asociației Magic. Sunt vreo șase ani de când cele două brațe ale sale a îmbrățișat sute de copii. A șters lacrimile celor suferinzi care luptă cu boala sau care au rămas fără un membru din familie și trec prin traume emoționale.
A lucrat în corporație. A acumulat experiență în finanțe, dar viața a purtat-o către alte căi. Rezonează cu valorile echipei din care face parte, familie devenită între timp. Sub aripa lor, a tuturor membrilor, prin diverse forme, au beneficiat de ajutor peste 2000 de copii.
Într-o eră în care ne luăm rămas bun de la îngeri, Jeanina îi ajută să rămână. „Nu toți eroii poartă pelerină!”. Mulțumiri și respect!
Jeanina, cum e perioada aceasta la tine?
Depinde. Oamenii când întreabă cum e perioada la tine, se referă de când a început pandemia. Au intervenit multe schimbări pe parcursul pandemiei. Noi, de exemplu, ne-am întors la birou din martie anul acesta și atunci este cumva mai ușor.
Când nu erai la birou, unde erai?
Acasă, ca toată lumea.
Jeanina Zgîrie:„ Vom aduce copii din universul Magic care să le vorbească pe Tik Tok altor copii.”
Și ce activități desfășurați acum? Ce proiecte ticluiți? Am văzut ceva legat de Tik Tok.
Da. Cred că eu mi-am dorit foarte tare să avem cont de Tik Tok. Am lucrat și cu o agenție de publicitate care ne-a dat câteva idei cum să-l facem util și cum să pornim pe Tik Tok. A fost o dezbatere și între noi dacă este mediul în care să povestești despre Magic, despre copii bolnavi și cred că este. Eu mi-am dorit foarte tare pentru că vreau să vorbesc direct cu copiii. Cunoscându-i în taberă și văzându-i la anumite activități, uneori sunt așa înțelepți și stăpâni pe sine și e ok să vorbești și direct cu copiii. Nu îți trebuie întotdeauna un adult care să transmită informația. Și contul nostru, care a început cu un challenge de dans, o să aibă doar informații pozitive, o să aibă content educativ, despre cum să-ți gestionezi emoțiile negative sau când ai un prieten bolnav. Vom aduce și copii din universul Magic care să le vorbească altor copii.
Ați vrut să dați și o altă față a Tik Tok-ului, nu?
Da.
Ați dat drumul la aplicație? Cum merge?
Simt că merge foarte bine. Nici noi nu știam la ce să ne așteptăm exact și la un moment dat, într-o seară, verificând, am văzut că ne-a și tăguit o mămică. Recunosc că am plâns, apoi au plâns și colegii mei când l-au văzut. Foarte emoționant. Este mama unui băiețel care nu își poate mișca mâinile și mi-a povestit mămica că atât ea, cât și copilul își doreau foarte tare să facă challenge-uri ca să-i încurajeze și pe alți copii bolnavi, care sunt în aceeași situație ca și ei. Și băiețelul îi spune mamei că el nu poate să-și miște mâinile să facă o anumită mișcare. Și mama lui i-a spus că nu contează dacă nu poate, că de asta este ea lângă el. A fost foarte emoționant și ne-a mulțumit că am intrat în viața lor. E contactul acesta atât de direct și mă bucur că este o unealtă de social media și cred că este o unealtă dacă știi cum să o folosești și pentru ce o folosești.
Jeanina Zgîrie:„Nu există să nu fii expus la boală, la sărăcie, la suferință atât timp cât lucrezi la Magic.”
Apropo de emoții, la început nu ți-a fost greu când ai intrat în mediul Magic? Cum le-ai gestionat?
Recunosc, cumva, că eu nu sunt la fel de expusă ca ai mei colegi care intră direct cu copiii sau familiile acestora, dar nu există să nu fii expusă la boală, la sărăcie, la suferință atât timp cât lucrezi în Magic sau în alt ONG. Să fii voluntar pentru un ONG sau chiar Magic, care tratează boli, cred că te lipești doar de partea cea mai luminoasă și cea mai bună a oamenilor. În momentul când m-am angajat, responsabilitatea a fost mult mai mare față de activitățile pe care le făceam ca voluntar. Credeam că știu ce înseamnă să fii responsabil, dar în momentul când m-am angajat la Magic, dintr-odată mi-am zis: „Doamne, orice fac eu, are impact și asupra lor. Dacă eu îmi fac bine munca. o să fie bine și pentru ei. ” Am simțit dintr-odată că este mai puțin spațiu pentru erori și o presiune mai mare asupra mea, pe care nu a pus-o nimeni, ci doar eu singură. Dar, cu toate astea, m-am simțit norocoasă și entuziasmată. Când ești obosită, parcă iei toate emoțiile. Te ajunge mai tare și tristețea copiilor, te ajunge mai tare din urmă poate atunci când pierd pe cineva. Noi nu avem tot timpul o soluție care garantează. Facem tot timpul ce putem noi. Nu avem întotdeauna soluții.
Nu vă angajați în promisiuni deșarte.
Exact. Și atunci simți că te prinde durerea din spate. Dar e cu ups and downs.
Cred că compensați cu situații când vin părinții și vă mulțumesc. Nu neapărat că voi aveți nevoie de mulțumirea lor. Probabil, voi vă hrăniți sufletul cu bucuria care vine de la ei. Acestea compensează cu momentele grele, aspectele negative, situațiile în care sunteți în imposibilitatea de a ajuta.
Sunt mulți factori implicați, dar mulțumirea mea cea mai mare. cât și a colegilor mei vine din ideea că noi am făcut tot ce am putut. Nu cred că vine niciunul dintre noi cu jumătate de măsură.
Jeanina Zgîrie:„Voluntar am început să fiu de la 15 ani.”
Din moment ce v-ați angajat, este clar că acolo este suflet și, probabil, nu poți fi de piatră. Când ai început?
Voluntar, prima dată am fost în liceu, tot pentru copiii care proveneau din medii defavorizate. Eu provin dintr-un oraș foarte mic și provin dintr-unul dintre cartierele cele mai sărace din acel oraș mic. Și la noi în cartier era un centru de plasament pentru copii și o școală pentru copii cu dizabilități. Noi spuneam acelor locații „La leagăn”. Erau leagăne în curte foarte frumoase. Și prima dată când am făcut eu voluntariat adevărat a fost să strâng bani pentru alimente și jucării și haine. Era în clasa a IX-a. Nu știu să-ți spun de ce la vârsta aceea făceam asta. Poate pentru că proveneam și eu dintr-o familie modestă, cu multe greutăți, dar totuși eram mult mai bine decât ei. Sau întotdeauna am avut recunoștință pentru faptul că am mintea întreagă. Am simțit că dacă am norocul ăsta fantastic să am mintea întreagă, pot să fac orice vreau eu în viața mea și pot să fac pentru că am șansa asta. Mereu îi vedeam pe copiii de la acel centru când erau scoși în curte că erau altfel. Erau închiși și mă gândeam că ei nu vor pleca niciodată de acolo. Mă mai gândeam că eu fac parte dintr-o familie iubitoare și că mintea îmi merge bine și că nu-și mai au familia alături și că aia e viața lor. Cred că de asta am vrut să-i ajut. Când le-am dus cadourile atunci, toți au venit și m-au luat în brațe și-mi mulțumeau și mi s-a părut că erau atât de însetați de afecțiune și asta am putut să percep și eu cu mintea mea de atunci, la 15 ani, mai ales că adolescenții nu-s atât de atenți la chestiile astea. M-a marcat că trăgeau de noi din dorința de a primi afecțiune.
Apoi, am făcut voluntariat la „Ajungem mari”. Am făcut la ei 2 ani jumătate cu doi frățiori care fusese luați din familie și apoi am devenit și voluntar Magic și am devenit voluntar în mai multe părți. La Magic a fost prima dată când am făcut voluntariat și l-am transformat în job, dar nu m-am gândit că voi face asta mereu, că va fi serviciul meu.
Câți ani au trecut de atunci?
Șase ani, aproximativ.
Jeanina Zgîrie:„Îmi place că pot să-i ajut pe ceilalți.”
Ce-ți place cel mai mult?
Nu e ceva ce-mi place cel mai mult. Îmi plac mai multe lucruri în egală măsură. Îmi place că pot să-i ajut pe alții. Cumva, simt că sunt într-un moment de echilibru foarte bun al vieții mele și că sunt foarte norocoasă. Faptul că pot să-i ajut și pe ceilalți să le fie bine și mai ales copii care trec prin boală sau familii care trec prin experiența asta, mi se pare că e un mare noroc pentru mine. Îmi place că activitatea mea de zi cu zi este una frumoasă, plină de necunoscut, cum ar fi și campania asta de Tik Tok. Îmi plac oamenii cu care lucrez. Îmi place că oamenii de aici, dacă îi sun la 3 dimineața sau dacă aș rămâne cu mașina blocată pe undeva, știu că aș putea să-i sun pentru că sunt ca și familia mea. Ei ar putea să mă salveze oricând din orice. Nu cred că asta întâlnești foarte des la locul de muncă.
Îți mai aduci aminte când ai călcat prima dată pe cine ai cunoscut? Care a fost primul chip pe care l-ai văzut? Poate pe-al Melaniei, poate pe-al lui Vlad?!
Cred că prima dată am văzut-o pe doamna Polonic și îmi aduc aminte că ne-am conectat, am schimbat două vorbe și am realizat că ambele suntem din Teleorman. Nu știam dacă sunt potrivită să merg voluntară în tabără. Mi-am zis că eu mă duc, m-am testat. Am zis că eu nu vreau neapărat în tabără, căci știam că toată lumea se bate pe tabără. Eu am zis că la orice e nevoie de mine, eu sunt acolo și o să fac tot ce pot eu.
Garantat, aveți parte de momente plăcute, dar și de situații urâte. Toți copiii vă sunt dragi, vă lipiți, îi iubiți, dar ai avut o familie pentru care ai simțit că vrei să faci mai mult pentru ea?
Cred că aș minți dacă aș spune că sunt copii care nu se lipesc mai mult. Sunt copii de care te atașezi imediat și e un click acolo, cu ei. Și sunt mai mulți copii cu care am simțit asta, de exemplu, din prima serie din tabără. Am și zis la sfârșitul taberei că la final măcar cu unul dintre ei voi pleca acasă.:) S-au strâns toți atunci, mi se păreau ideali, erau unul și unul:). Dar a fost un copil de care eu m-am atașat foarte tare, care, din păcate, el nu mai este. Am mai avut aceste străfulgerări și cu alți copii sau cu alte familii. Cred că uneori în unele familii sunt straturi și straturi de vulnerabilitate. Sunt familiile care suferă de boala copilului, sunt și familii care suferă de sărăcie extremă, mai mulți copii bolnavi și cu mai multe probleme de sănătate. Automat, simt nevoia să-i protejez pe aceia care trec și prin mai multe probleme, pe lângă boală.
Jeanina Zgîrie:„Îmi era frică că virusul va ajunge la copii.”
Acum cu contextul acesta pandemic, ați reușit să vă vedeți față în față? Știu că v-ați implicat și ați dat mână de sprijin și spitalelor.
Când au avut nevoie spitalele, a fost o perioadă atât de copleșitoare pentru noi. Ne-am implicat 200%. Noi am dus echipamente de un milion de euro primăvara trecută. Asta înseamnă că noi ne-am ocupat de întreg procesul și anume: ne-am asigurat că sunt în regulă, ne-am asigurat de transport, le-am achiziționat. Noi, oameni, care se ocupă de copii bolnavi. Mi s-a părut că a fost o perioadă grea, pentru că a fost o presiune din toate părțile. Medicii erau disperați, nimeni nu știa cum se comportă virusul acesta. Era groaznic pentru copii. Eu, personal, aveam coșmaruri în fiecare seară. Îmi era foarte frică că o să ajungă la copii. Nu puteam să-mi iau gândul că în secțiile din spitale de la noi, nu vor ajunge echipamentele și că medicii nu o să aibă tot ce le trebuie și că nu va exista niciun fel de pază pentru copiii aceia. A fost muncă până la epuizare, griji peste griji. Nu ne epuiza atât de tare munca, ci mai mult grijile pentru copii, că poate întârzie comanda de măști, că poate se blochează în vamă și tot felul de gânduri. A fost o perioadă despre care mi-e greu să vorbesc.
Pe de o parte, am lua-o și mâine de la capăt, dar pentru mine a fost foarte copleșitor.
Cum te-a înțeles familia în perioada respectivă? Presupun că nu erai prezentă fizic foarte mult.
În perioada de lockdown, prietenul meu a trebuit să mă suporte. 🙂 Pentru familia niciunuia dintre noi nu este așa ușor în perioadele de vârf, dar cumva s-au tot obișnuit și știu de ce suntem aici. Cred că același lucru e și la David. El știe de ce sunt aici, cu ce mă ocup și în anumite perioade e foarte înțelegător și asta mă ajută să merg mai departe, știind că am sprijinul luii. A strâns un pic din dinți:).
Jeanina Zgîrie:„Alor mei le-a fost teamă că voi fi afectată emoțional.”
Spuneai tu că familia a fost destul de reticentă având în vedere că te-ai reorientat către ONG și ai plecat după 8 ani din multinațională.
Mai mult le-a fost teamă. Era vorba despre jobul stabil și pentru faptul că am ales să mă duc undeva, în oricare alt domeniu, care nu li se pare lor că este foarte stabil. Asta e mentalitatea tuturor familiilor din România. Alor mei le-a fost teamă și că voi fi afectată emoțional.
Cum simți că te-a transformat acum, având în vedere că sunt deja câțiva ani, activând în Magic? Plângi mai ușor, ești mai puternică, ai învățat să nu te mai plângi, poate, la situații minore.
Nu plâng mai ușor, ci am devenit mai puternică și echilibrată, mai ales după ultimii doi ani și ceva. Dacă ar fi o schimbare majoră pe care o simt e în felul în care gândesc. Cred că am venit aici convinsă că de unii singuri, oamenii pot schimba multe și sunt supereroi mai ceva ca cei din filme. În tot timpul acesta, mi-am schimbat viziunea și cred că fiecare om este supererou și poate să schimbe lumea pentru că degeaba există o mânuță de oameni care fac lucruri fantastice, dacă nu există un mare număr de oameni care fac lucruri decente în fiecare zi. Cred că ar trebui să existe oamenii cu empatie în fața altora. Asta am văzut în ultimii ani și anume cât contează zecile mii de donatori și cât contează voluntarii.
Ai avut momente încărcate și te-ai gândit să pleci la un moment dat din asociație?
Cred că n-am zis niciodată „nu mai pot aici!”. Mi-am zis că pot să-mi păstrez echilibrul și să știu că există copii care trec prin boală care nu au ce mânca și nu au încălțăminte să meargă la școală. Sau frații lor se culcă nemâncați ca să aibă ce mânca ei pentru că sunt sub tratament. Asta, uneori, m-a copleșit. Cumva, mi-am construit armura ca să fiu foarte echilibrată. M-am reglat foarte tare, dar continuă să mă șocheze dimensiunea suferinței care vine din atâtea straturi de probleme, dincolo de boală.
Ce mesaj ai pentru tine pe care ai dori să-l citești peste câțiva ani?
Să mă bucur în continuare în fiecare zi și de ceea ce reușesc să fac. E absolut suficient. E un mesaj pentru toți. Nu trebuie să faci nimic special, ci trebuie să fii un pic mai bun cu tine și cu ceilalți.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
