Judith State: „Când mă gândesc la copilărie, o aud pe bunica cântând sau la mașina de cusut, făcându-mi rochițe cum nu mai vedeam la nimeni și văd feliile imense de pâine cu untură și sare”

Judith State este protagonista celui mai recent film realizat de Cristian Mungiu „R.M.N.” și face parte anul acesta din programul European Shooting Stars, prestigiosul program din cadrul Festivalului Internațional de la Berlin care reunește zece talente europene an de an. Cum a ajuns aici? Și ce înseamnă acest pas pentru ea, aflăm în interviul de mai jos. 

Pe Judith State am descoperit-o odată cu filmul „Sieranevada”, al lui Cristi Puiu care a participat în competiția oficială la Cannes, pentru Palme d’Or, în 2016. Acela fost debutul său într-un film, ea fiind, de fapt, dansatoare și coregrafă. Michael Jackson și „Smooth Criminal” au făcut-o pentru prima dată să-și dorească să danseze, fără să știe ce înseamnă lumea care o fascina atunci când era mică în sufrageria sa, uitându-se la televizor cu fratele său. 

Părinții, amândoi profesori, și-au dorit orice altă carieră pentru ea, așa că a ajuns să aibă o diplomă ca profesoară de limbă străină. Dar, scena și, mai apoi, camera de filmat au fascinat-o. Iar astăzi își dorește un agent și o șansă de a juca și în afara țării. Numele său se pronunță „Iudit”, nu are niciun fel de pronunție englezească. Iar amintirile din copilărie se leagă de cântecele bunicii sau de imaginea bunicului sculptând la masa din bucătărie. 

Cine este Judith State? Care este cel mai important lucru pe care ai vrea ca oamenii să îl știe despre tine?

Hm… nu știu cine este. Greu de răspuns fără să intru în prea multe detalii și, în același timp, nu aș vrea doar să relatez cu ce mă ocup. Cred că e potrivit să spun că în mine sunt multe Judith. Work in progress, I guess.

Judith State: „Energia, temperatura lui Michael Jackson dansând, perfecțiunea sincronului, m-au fascinat. Și știu că m-am gândit atunci, fără să pot defini acel așa că vreau și eu să fac așa!”

Balerină și unul dintre cei mai activi coregrafi români ai momentului. Judith, când ai simțit atracția scenei? Care a fost momentul în care ai simțit că ești fascinată de dans?

Nu știu dacă am simțit atracția scenei, dar îmi amintesc foarte clar momentul în care am gândit că vreau să dansez: când eram mică, mică de tot, în sufragerie, uitându-mă cu fratele meu la televizorul alb-negru Sirius 207 la videoclipul lui Michael Jackson „Smooth Criminal”. Energia, temperatura lui Michael dansând, perfecțiunea sincronului, m-au fascinat. Și știu că m-am gândit atunci, fără să pot defini acel „așa” că „vreau și eu să fac așa!”.

Ți-ai dorit dintotdeauna să fii în lumea artei?

Nu îmi amintesc să mă fi gândit vreodată în termenii ăștia sau să fi luat o decizie conștientă în direcția asta. Știu doar că mi-am dorit foarte mult să dansez și am făcut cam tot ce mi-a stat în putință ca acest lucru să se întâmple. Apoi, totul s-a așezat de la sine, cumva.

Ai tăi ce-și doreau să fii când erai mică?

Râd. „Orice, doar profesoară nu!” – spunea mama, profesoară. Tata, profesor, bunicii, amândoi, profesori. Ironia face că diploma care mă recomandă este de profesor de limbă străină/traducător autorizat. Dar nu am profesat decât ca traducător câțiva ani după terminarea facultății. Mi-am spus atunci, după mult timp petrecut la birou în fața calculatorului că, dacă va fi cazul și când corpul nu mă va mai ajuta (să dansez, gândeam atunci) mă voi întoarce la tradus. Până atunci, mai am altele de făcut.

Care este cea mai importantă lecție pe care ți-a oferit-o scena?

Îmi vin în minte cuvintele coregrafului Massimo Gerardi (cu care am lucrat la primul spectacol de dans contemporan din viața mea și cu care am păstrat ulterior o strânsă relație și profesională, și de prietenie). Mi-a spus la una dintre repetiții că, pentru el, fie că este pe scenă sau că dansează în sala de repetiții, este același lucru, simte aceeași libertate. Și-mi amintesc că la momentul respectiv mi s-a părut ceva imposibil de atins. Însă, în câteva momente inspirate și fericite, am prins de picior acea stare, iar gândul că există un public care mă privește s-a dizolvat și, odată cu el, orice frică care mă împiedica să mă bucur cu adevărat de ce făceam. Alea au fost momentele în care cred că (mi-)am iubit cel mai mult dansul și care m-au ajutat să îmi clarific un pic mai mult sensurile și motivele.

Citește și: Puterea de a te lupta cu proprii balauri. Actrița Mălina Manovici: „Mă lupt cu un sentiment de neîncredere în mine. Mă lupt de mult cu el și nu știu când și dacă am să ies învingătoare”

Ai avut burse la Broadway Dance Centre din New York și la ImpulsTanz Vienna. Lumea dansului te-a ajutat să ai multe întâlniri speciale, nu te-ai gândit să rămâi în străinătate, să-ți faci o carieră acolo?

Poate gândul mi-a trecut de câteva ori prin minte, dar niciodată la modul serios, chiar dacă aș fi avut de multe ori posibilitatea. Aici simt că sunt acasă. Cred că îmi va plăcea mereu să colaborez cu artiști din afara țării și să călătoresc, la fel cum îmi va plăcea mereu și să mă întorc. E importantă întoarcerea, iar conștientizarea ei afectează, cred, în mod esențial experiența călătoriei.