Căutare

Share this article

Khalid Inayeh este arhitect, s-a format la școala din România, după ce a fost trimis aici cu o bursă a statului iordanian, fiindcă era cel mai bun elev din orașul său.

Khalid s-a născut într-o tabără de refugiați din Iordania, unde tatăl lui era învățător.

În anii ‘80 a ajuns în Timișoara, apoi în București, unde a terminat Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”. Prima notă pe care a luat-o aici a fost 4.00, iar media cu care a terminat anul IV a fost 10.00.

Între cele două repere se află câțiva ani în care Khalid a înțeles unde se află, și-a făcut prieteni, s-a îndrăgostit și a luat hotărîri complicate.

În urmă cu aproape 8 ani a deschis, împreună cu alți parteneri, Mesteshukar ButiQ, unde produce și vinde obiecte decorative și bijuterii lucrate de meșteșugari, fie ei romi sau români.

Ce este Mesteshukar ButiQ?

Mesteshukar ButiQ este o întreprindere socială, iar scopul creației ei este de a reinterpreta meșteșugurile tradiționale rome, adică a folosi meșteșugul tradițional și metoda străveche pentru a prelucra obiecte moderne.

În acești ani suntem familiarizați cu ideea de întreprindere socială, dar în 2013, când ați început voi, cred că acest concept era fizică cuantică. Cum au fost începuturile voastre?

Practic, eram primii care făceam așa ceva în România și eram și primii care au autorizat un curs de economie socială.

Este foarte greu de lucrat cu meșteșugarii, mai ales că ei sunt obișnuiți să lucreze pe piața neagră și aproape deloc pe piața albă, a contractelor de muncă, a asigurărilor sociale și de sănătate.

Îi e foarte greu să înțeleagă de ce trebuie să taie factură, de ce trebuie să plătească taxe, când el face un ibric. De ce trebuie să dea statului 30% din valoarea ibricului.

Khalid Inayeh, arhitect și fondatorul Mesteshukar ButiQ

Și cum ați reușit să-i convingeți că așa trebuie să facă?

Nu am reușit să-i convingem decât pe câțiva, practic. Există niște beneficii, teoretic, cel puțin: asigurarea medicală, asigurare de șomaj.

Mai departe, e un subiect delicat dacă statul merită să-l plătim sau nu.

Dar pentru oamenii care nu au avut această experiență și au trăit întotdeauna paralel cu statul, e foarte greu să accepte să facă altfel.

Acum, sunt foarte mulți cu care am lucrat și care au înțeles beneficiul asigurării medicale, fiindcă ei erau ultimii care intrau la medic sau la spital, cu copiii, cu nevestele gravide sau cine știe ce altă problemă aveau.

Cei care s-au angajat cu ajutorul nostru și ajungeau, dintr-un motiv sau altul, în situația de a-și pierde locul de muncă despre asta întrebau: ce se întâmplă cu asigurarea medicală. Mai mult, în timpul situației de urgență, când am intrat toți în carantină, au intrat în șomaj tehnic și au înțeles din nou beneficiile de a fi angajați.

Cum îi găsiți voi pe meșteșugari?

La început am făcut o cercetare și, o să fiu foarte sincer cu tine, am găsit, cel puțin teoretic, zeci de mii de meșteșugari, fiindcă romii, în general, sunt împărțiti pe grupuri, în funcție de meșteșugul tradițional practicat și trăiesc în comunități organizate în jurul acestora.

De ce zici teoretic?

Pentru că am realizat că, într-o comunitate de 3.000 de romi care spune că prelucrează lemnul, s-ar putea să găsești numai 3 care mai practică de-adevăratelea. Restul au tot felul de job-uri sau ocupații.

Deci, cei care practică efectiv meșteșugul sunt extraordinar de puțini. Noi, am reușit să lucrăm pe bune cu câteva zeci de persoane și în nici un caz de ordinul miilor sau zecilor de mii.

Khalid Inayeh, arhitect și fondatorul Mesteshukar ButiQ

Care este secretul rezistenței voastre?

Cred că perseverența și idealismul meu. (râde)

Cu ce hrănești acest idealism?

O să-ți povestesc și despre dragostea pentru tot ce ating.

Eu m-am născut într-o tabără de refugiați din Iordania. Practic, am venit pe lume într-o baracă, în condițiile aferente acestui loc. Părinții mei se așteptau să ne întoarcem în Palestina, în curând, așa că au rămas acolo, pentru primii 6 ani din viața mea.

Despre ce perioadă vorbim acum și care era contextul în care voi a trebuit să fugiți?

Contextul este legat de pierderea Palestinei. Palestina s-a pierdut în două etape: în 1948, când Națiunile Unite au decis divizarea ei, Israel și Palestina. O parte din populația palestiniană din teritoriile care au revenit Israelului au fost refugiați în țările din jur. Părinții mei nu au făcut parte din acele grupuri, ci din populația care a emigrat după aceea.

Strada din Iordania unde se afla tabăra de refugiați în care s-a născut Khalid.

Tata s-a căsătorit cu mama și au părăsit împreună orașul fiindcă el s-a angajat învățător într-o tabără de refugiați din Iordania, fapt pentru care acolo și-a întemeiat familia. Au avut împreună 8 copii. Eu sunt al doilea, iar toți ceilalți frați și surori sunt căsătoriți, au copii și locuiesc în Iordania.

În atari condiții, eu am crescut foarte mândru că sunt ceea ce sunt. Ne luptam să fim, să existăm și aveam o grămadă de opreliști și dificultăți, dar trăiam.

Poporul palestinian a pus mare accent pe educație, probabil că este unul dintre cele mai educate popoare din lume. Iar asta pentru că, lipsiți de resurse, fără pământ, ai puține obțini, cum ar fi să ajungi învățător sau inginer. De altfel, în regiune, în lumea arabă, până acum 20-30 de ani, învățătorul era palestinian.

Din copilărie și până în adolescență am schimbat 7 sau 8 case, pentru că stăteam cu chirie și din când în când ne mai mutam.

La 18 ani am venit în România, am stat un an în Timișoara, după care am locuit în București.

De ce ai venit în România?

Am venit aici pentru studii. Eu voiam să fiu inginer de mecanică, dar am ajuns arhitect, fiindcă ministerul de la mine din țară a considerat că sunt prea deștept pentru a mă limita la a fi inginer.

Eu eram cel mai bun elev din oraș și al doilea din județ, cum erau lucrurile împărțite la mine acasă.

Cartierul unde se afla tabăra de refugiați unde s-a născut Khalid

Ți-a plăcut să înveți sau ai făcut-o cu conștiința că doar educația te poate scoate din acea situație?

Tata avea o vorbă pentru noi: singura noastră șansă de a ajunge la facultate este să obținem bursă, altfel el nu are bani să ne plătească tuturor studiile. Eram totuși 8 frați. Deci asta era condiția: obții bursă, pleci la studii, altfel pleci la muncă.

Schimbând foarte multe case: am trăit 18 ani în Iordania, un an în Yemen, trei ani la Moscova, dar și un an în SUA, iar restul în România; am schimbat țări, case, lucruri am ajuns să învăț să nu mă atașez de obiecte.

Totdeauna lucrurile rămân în afara noastră, în vreme ce noi suntem tot noi. Restul este o coajă, care ne acoperă goliciunea sau ne face să părem mai frumoși. Dar ce suntem, frumusețea, interiorul, goliciunea sunt ale noastre și nu au legătură cu obiectele. Ele doar ajută un pic.

Cine a decis să pleci în România și ce știai tu despre această țară?

Guvernul a decis să vin în România și știam despre această parte a lumii era exact ce știa toată lumea: că are un președinte care se numește Nicolae Ceaușescu, că are o super-gimnastă, Nadia Comăneci, un super-naist, Gheorghe Zamfir. Eu nu-l știam, dar, de câte ori spuneam cuiva de acolo că merg în România, mi se spunea: „ah, te duci la Gheorghe Zamfir”.

Și mai auzisem ceva: că în România nu există hârtie igienică. Aveam un unchi căruia îi plăcea foarte mult faza asta: „eu nu înțeleg! Ceaușescu cu ce se șterge?” (râde)

Khalid Inayeh, arhitect și fondatorul Mesteshukar ButiQ

Și ce ai găsit aici?

A fost foarte greu, mai ales în primul an, la Timișoara, unde am ajuns să fac anul pregătitor, în care trebuia să învăț limba română și să mă obișnuiesc cu țara.

La cantină ne dădeau aceeași mâncare, care arăta foarte dubios și de multe ori aveam porc ori ceva carne despre care nu ne dădeam seama de unde vine. Iar noi nu mâncăm porc. Motiv pentru care nu prea mâncam carnea, decât dacă era picior de pui, fiindcă era clară sursa, că avea osul.

Mămăliga arăta execrabil. Acum mănânc cu plăcere mămăligă, dar atunci era o chestie gălbuie, trântită în farfurie pe lângă o bucățică de porc. Pur și simplu nu te puteai atinge de ea. Mai erau niște conserve de pește execrabile, motiv pentru care încercam prin diverse metode, pe sub mână, să mai cumpărăm niște carne și o preparam la cămin. În plus, mâncam foarte multe omlete. Mă descurcam cum puteam.

Mai era cineva cu care veniseși sau erai lup singuratic prin Timișoara?

Eram lup singuratic fiindcă nu venisem cu vreun prieten, dar erau mulți iordanieni sau sirieni prin oraș. Și toți locuiam în același cămin, al proaspăt-veniților, unde eram vreo 200 de suflete, cu care am legat foarte repede prietenii.

Cu unii dintre ei am păstrat legăturile până acum. De curând am fost acasă și m-am văzut cu doi dintre primii prieteni de pe aici.

De ce credea guvernul tău că arhitectura din România se face mai bine decât în Iordania? Așa era?

Nu era așa. Poate că în Iordania era chiar mai bine făcută decât aici. Dar eu primisem această bursă din partea guvernului și nu puteam schimba nimic. Dacă nu plecam la arhitectură în România, plecam în armată, adică făceam doi ani de stat în cazarmă, sub papucul unui sergent, care ne-ar fi trezit la ora 5.00 dimineața și ne-ar fi pus să alergăm pe spaliere.

Numărul de locuri fără plată, la facultatea de la noi, era limitat, iar să plătesc taxele era imposibil, fiindcă erau foarte mari.

Khalid Inayeh, arhitect și fondatorul Mesteshukar ButiQ

Cum ai ajuns în București?

Am venit la facultate, la „Ion Mincu”. La Timișoara am învățat limba română și un pic de matematică, să mă familiarizez cu materia. Iar în București am dat un examen formal, pe care, dacă l-aș fi dat pe bune, nu aveam nicio șansă să-l iau, fiindcă nu mă gândisem în viața mea să aleg arhitectură, deci nu mă pregătisem.

Or, colegii mei cu care am intrat erau foarte bine pregătiți. O tipă cu care am dat admitere în același timp și cu care țin legătura și acum făcuse 8 ani de pregătire înainte, cu profesorii din facultate, fiindcă tot de atâtea ori încercase să intre la arhitectură.

La acel moment, „Ion Mincu” era singura facultate de arhitectură din țară și scotea la concurs 48 de locuri. În anul nostru erau vreo 3 copii de profesori din facultate, încă vreo 3 copii de mari arhitecți, vreo 5 progenituri de prim-secretari și oameni importanți din partid de prin diverse județe. Deci, ca să intri fără pile, chiar trebuia să muncești zece ani.

Tu cum te simțeai printre ei?

A fost foarte greu să mă integrez între ei, fiindcă mulți erau deja arhitecți când au intrat în anul I. Iar eu la prima schiță am luat nota 4.00. A fost singurul 4.00 pe care l-am luat în toată facultatea, de altfel. Nu am înțeles prea bine de ce, fiindcă era desen, iar eu nu desenasem o coloană în viața mea, cu un teu și cu un echer.

Profesorul, foarte indulgent cu mine, mi-a zis: „Khalid, nu e ok. Îți arăt eu cum se face și tu te duci să o faci din nou!”. La care eu am răspuns, sigur de mine: „Nici vorbă! E prima mea lucrare. Cum să o refac?”. „Atunci îți dau nota 4.00”

Am primit nota 4.00, dar am fost foarte mândru de mine, fiindcă era prima mea lucrare și nu concepeam să o refac.

Khalid Inayeh, arhitect și fondatorul Mesteshukar ButiQ

Și cum ai continuat?

Am crescut frumos și am terminat cu 10.00.

Ce s-a schimbat de fapt? Puterea ta de a învăța sau te-ai adaptat?

M-am adaptat la noul mediu și m-am ambiționat să am media finală peste 7.50, așa că am muncit mult mai mult să pot recupera.

Cred că erai o prezență exotică prin oraș și prin facultate, nu?

În oraș, da. În facultate, cred că 80% dintre studenți erau arabi. La mine în an erau 48 de români și arabi 120.

Statul comunist a făcut din educație, mai ales din arhitectură și medicină, o afacere. Studenții străini care veneau aici fără bursă, adică majoritatea, plăteau taxe de 3.500 de dolari anual. Și erau vreo 80.000 la nivel național.

Mă gândeam că, la acel moment, fiind străin, ai fi avut acces mai simplu în cercurile nomenclaturii. Așa e?

Uite că, între timp am intrat și aici, iar primul prieten pe care mi l-am făcut în facultate a fost fiul unui general de armată, care era cu mine în grupă, de altfel, un tip super-mișto.

Și cum era în aceste cercuri?

Era foarte greu, pentru că îi era interzis românului să ne vedem în afara facultății. Dacă-ți amintești, cazul Monei Muscă, românii nu aveau voie să se vadă cu colegii străini în afara facultății, iar dacă o făceau trebuiau să raporterze.

Și unde vă puteați vedea?

Am fost de câteva ori la Club A, în mare secret. Prima oară am fost la un concert al lui Alexandru Andrieș. El era în facultate în acel moment și făcea concerte underground, unde aducea atingere sistemului politic, motiv pentru care audiența trebuia să fie foarte bine selectată. El vorbea cu unul dintre studenți și mai departe vestea se răspândea printre vreo 30-40 de studenți.

Khalid Inayeh, arhitect și fondatorul Mesteshukar ButiQ

Nu-ți era teamă? Trăiai, totuși, într-un sistem comunist!

Noi eram foarte respectați. Cum îți spuneam, străinii aduceau bani pe piața românească. Trebuia să faci multe chestii urâte să pățești ceva, ca student străin. Miliția avea ordine foarte clare să aibă grijă cu noi. Căminele noastre erau păzite toată ziua, desigur, să nu intrăm în contact cu alții. Dar efectul era că ne și protejau.

Unde erai la Revoluție?

La Revoluție, eu am terminat facultatea și, conform legii de atunci, eram obligat să părăsesc țara în două luni. Nu aveam voie să mai zăbovesc. Iar, ca să nu ajung în Iordania, să fiu recrutat în armată, am plecat în Yemen, unde m-am angajat la un birou de proiectare și am lucrat acolo până după Revoluție.

În iunie 1990 m-am întors în România.

Securitatea a încercat vreodată să-ți propună ceva, o colaborare de vreun fel?

Nu, niciodată.

După ce te-ai întors în țară cum au evoluat lucrurile cu tine, profesional vorbind?

Am început să profesez ca arhitect abia după 2004. Pentru că după 1990 nu avea nimeni nevoie de arhitecți.

Așa că am făcut tot felul de mici afaceri, comerț. La un moment dat am fost și traducător, eram foarte bun. Mi-a propus și Poliția Capitalei să fiu traducător autorizat pentru ei, dar am refuzat, fiindcă mi-a fost teamă să nu mi se ceară și alte servicii. Sau să nu intru în conflict cu comunitatea mea.

Încerc să-mi dau seama cum a început să se închege treaba cu Mesteshukar ButiQ și cum dintr-o meserie care înseamnă să edifici construcții mari, ai ajuns la o preocupare ce ține mai mult de construit în interior?

O boală a arhitecților de la noi acum se rezumă în câteva cuvinte: când tu vii la mine, arhitectul, vii pentru desen și autorizare, nu ca să-ți proiectez locuința. Tu ai casa în cap, în vis, în suflet. O știi deja, iar pentru un arhitect, asta înseamnă o mare durere.

Atunci, ajungând să discuți cu mine despre obiectele din afara noastră, mi-am dat seama că eu pot să-ți proiectez o casă în care să trăiești și să te simți bine, dar tu trebuie să te lași vulnerabil în fața mea. Or, oamenii care au bani de o astfel de casă, de obicei nu se lasă vulnerabili. De-aia au bani de casă. Așa încât nu prea am cu cine să lucrez.

Mai sunt unii oameni foarte plimbați prin lume, cu foarte mulți bani, sunt deja la a cincea casă, dar ei nu vin la tine decât după ce ți-ai făcut un renume deja.

Deci este aproape imposibil să faci această meserie cum trebuie, motiv pentru care noi, 80% din timp, petrecem cu obținerea autorizațiilor și avizelor, nu făcând artă, cum crede lumea.

Așa se face că am ajuns la această concluzie: eu fac un obiect mic. Dacă-ți place îl cumperi, dacă nu, nu!

Pe de altă parte, eu mă opun cum pot cumpărăturilor compulsive. Cu toate acestea, fac produse care nu sunt neapărat necesare, deci există o problemă în discurs aici.

Dar, la modul în care creez eu acea vază, știu foarte bine că îți trebuie, fiindcă eu fac diferență mare între o vază și vaza mea. Eu înțeleg materialul din care este ea făcută, îl iau în mână, îl privesc, închid ochii și încep să-l modelez.

În toată acea vază eu pun emoție.

Asta nu înseamnă că tu trebuie să o cumperi. Când iei obiectul făcut de mine și îl ții în mână primești toată acea emoție și poveste pe care eu le-am pus acolo. Tu poți înțelege și simți mesajul meu, iar dacă nu-l simți, nu-l cumperi. Cam aceasta este înțelegerea noastră: îți place vaza, vii la ButiQ, stăm de vorbă un timp și decizi dacă o cumperi ori nu.

Da, dar asta te duce la faliment, ca afacere!

Nu. Sunt niște obiecte. Eu trăiesc din proiectare, totuși, nu din aceste obiecte.

Cum se potrivește filozofia Mesteshukar ButiQ în acest scenariu?

De minune, fiindcă de acolo au venit ideile. Lucrând cu meșteșugarii am venit cu anumite pretenții. Ei sunt mâinile care pun în operă ideile unor designeri. Dar, de multe ori ei nu pot, nu reușesc să trieze un design, fiindcă simt altfel materialul. Motiv pentru care am decis să pun mâna și să lucrez chiar și eu.

Asta nu înseamnă că ei fac lucruri proaste, dimpotrivă. Dar materialul îi cheamă pe ei într-un anumit fel și am văzut oameni care comunică cu materialul într-un fel absolut special și-l iubesc.

De ce ai ales felia de meșteșugari din zona romă?

Acum încerc să transform asta și să lărgesc accesul meșteșugarilor. Pentru mine este foarte important să nu existe discriminare, nici pozitivă, nici negativă. Deja avem în magazin produse care nu au nicio legătură cu rroma pentru că, până la urmă, creația de obiect, este ceva ce au făcut toate popoarele lumii, de când lumea. Și toți o pot face, ea nu este etnică.

Dacă mă întorc cu gândul la acel copil născut într-o tabără de refugiați, care a venit într-o țară comunistă, s-a mutat apoi în foarte multe țări, ai zice că este omul care își pierde rădăcinile și care va avea nevoie să și le construiască altfel, folosindu-se de altfel de simboluri. Cum ești tu acum raportându-te la copilul de atunci?

Rădăcinile mele vin de la Adam încoace, dacă a existat. Cu siguranță a existat un prim om. Să zicem că a fost Adam. Rădăcinile mele și ale tale sunt acolo. Modul în care am parcurs acei ani de la Adam încoace a diferit o perioadă.

E posibil ca noi doi să ne mai fi întâlnit în anul 300 dHr. Asta înseamnă 2000 de ani din 200.000 de ani. Deci 99% din evoluția mea și a ta este identică. Fapt pentru care nu cred în povestea cu rădăcinile la acel mod, fiindcă rădăcinile sunt mult mai departe decât nașterea noastră.

Mă consider un om norocos fiindcă am descoperit că sunt un Om. Rădăcina mea este în pământ, care nu diferă radical în diferite locuri ale lumii. Acele 99 de elemente din tabelul lui Mendeleev sunt cele care ne compun pe toți. Restul e context, povești, emoții.

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO