La ce ajută să înveţi să spui „NU”

O întrebare indiscretă – tu spui „nu”? Dacă răspunzi tot indiscret la întrebare, în cazul cel mai fericit răspunsul este „aproape ori de câte ori e necesar”. Aşa că o să încep prin a face clar de ce, nu doar ţie, ci nouă tuturor ne este măcar destul de greu (dacă nu aproape imposibil) să spunem „nu”. Relaţia dificilă cu „nu” începe din copilărie, perioadă din viaţa noastră unde, trebuie să recunoaşteţi, „nu”-ul nu e deloc încurajat. Din motive întemeiate, suntem descurajaţi să ne luptăm cu autoritatea. La început cea parentală, apoi cea a sistemului educaţional. În funcţie de metodele de descurajare folosite, învăţăm să ne ferim de „nu” fie de teama de a nu fi pedepsiţi, fie de teama de a nu dezamăgi.  Şi, nu în ultimul rând, învăţăm să evităm „nu”-ul din dorinţa de a fi acceptaţi de cei pe care îi iubim şi de care depindem. Învăţăm relativ repede că „nu”-ul vine la pachet cu grimase, cu nervi, cu insistenţe şi reproşuri. În timp ce „da” e mai tot timpul tovarăş cu aprecierea şi cu ciocolata.  Copilăria devine astfel punctul de pornire al evitării lui „nu”. Adolescenţa vine cu şansa rezolvării lucrurilor pentru că vine la pachet cu nevoia intensă de a-l exersa pe „nu” . În funcţie de cum acomodează părinţii nevoia cu pricina, avem o ultimă şansă să deprindem abilitatea de a-l spune sau pe aceea de a ne feri s-o facem.  Învăţăm să ne ferim de „nu” pentru a nu genera conflicte, de teama că vom fi judecaţi sau criticaţi sau de teama că vom dezamăgi. Punându-le pe toate laolaltă, de teama că vom fi respinşi.

Ai crede că omul care spune numai „da” are o viaţă lină. Problema este însă că „nu” are şi beneficii. Setează graniţe. De viaţă, de apartenenţă. Nu ai cum să ajungi să duci o viaţă autentică decât dacă spui „nu”.  Pentru că suntem diferiţi şi, deseori, avem şi interese diferite. Aşa că „nu” se lasă câteodată şi cu proteste sau conflicte. Sau cu dezamăgirea celor care aşteaptă „da”-uri de la tine.  Conform ştiinţei, principala categorie de regrete a celor ce se află la capătul unei vieţi asezonate cu mult „da” se încadrează în categoria „aş fi vrut să trăiesc mai mult cum aş fi vrut eu şi mai puţin cum aşteptau ceilalţi de la mine”. Rezultă că a spune doar „da” o fi o viaţă lină, dar nu a ta, a celorlalţi.

Care sunt semnele că ai nevoie să îl exersezi pe „nu”? Dacă nu-ţi place viaţa ta, dar altul (alţii) sunt mulţumiţi de ea.  Ori dacă timpul tău e investit 100% în beneficiul celorlalţi şi nu faci lucruri pentru tine.  Sau dacă simţi că e complicat să iei decizii dacă nu afli ce părere au cei din jurul tău.

Care e primul pas în a deprinde obiceiul de a spune „nu”? În primul rând, începe prin a-l spune în lucruri mici. Aşa vei constata (fără o miză semnificativă) că oamenii sunt echipaţi să audă „nu”. Şi nu vei fi tu nici primul şi nici ultimul care rosteşte sunetul fatidic. Al doilea pas este să înţelegi că respingi o cerere şi nu persoana care cere, şi (odată ce tu ştii asta) să şi comunici acest lucru. Al treilea este să îţi dai voie să fii atât de ferm pe cât e celălalt de insistent,  fiind adevărat că unii semeni nu-l aud pe „nu” din prima. Dacă urmezi paşii de mai sus vei constata că „nu” este mult mai lipsit de consecinţe decât credeai că este. Nu numai că există viaţă după ce spui „nu” ci chiar varianta de viaţă care te reprezintă.