La doar 10 ani a plecat în Marea Britanie, deși nu știa nici măcar limba. Cum a ajuns Denisa Stîncanu, la doar 23 de ani, doctorandă în Securitate şi Criminologie la University College of London

Sunt aproape 14 ani de când Denisa Stîncanu a lăsat în urmă România, ţara natală şi a plecat, alături de tatăl ei, în Anglia, o ţară despre care nu ştia la acel moment prea multe lucruri, inclusiv limba. A avut însă cu ea cel mai de preţ lucru – un model de urmat, tatăl său, omul care a ajutat-o să-şi păstreze rădăcinile, să vorbească în continuare o română impecabilă şi să vrea mereu să cunoască, să descopere şi să ajute.

Aşa a apărut My Romania Community, o organizaţie dedicată românilor din Marea Britanie, prin care aceştia sunt ajutaţi să se integreze, să se protejeze şi să păstreze viu spiritul românesc. Denisa Stîncanu a făcut de mică voluntariat, şi-a urmat cu dedicare pasiunile, iar acum, la numai 23 de ani, este doctorand la University College of London, în Departamentul de Securitate şi Criminologie. Iar cu puţin timp în urmă a fost invitată să prezinte cercetarea sa la una dintre cele mai prestigioase conferinţe din domeniu, Eurocrim 2023.

Cum ai ajuns tu să studiezi într-un domeniu atât de neobișnuit, să zic așa, pentru România?

Neobișnuit, dificil. Am primit toate aceste descrieri pentru domeniul pe care l-am ales, chiar şi atunci când am vorbit cu tata despre asta. Şi el s-a mirat când i-am spus ce-mi doresc să fac.

Dar pe mine m-a pasionat mereu să citesc, mă uit la documentare din adolescență. De la 13-14 ani am făcut ore de citizenship, am învăţat despre sistemul penitenciarelor, despre sistemul de justiţie, Parlament şi de acolo cred că a început această pasiune să se îndrepte către ideea de carieră.

După aceea am avut un profesor care ne-a spus că a lucrat în Criminal Justice şi mi s-a părut iar foarte interesant. La colegiu am avut iar zilele în care au venit reprezentanţii facultăţilor să ne prezinte ofertele şi de acolo am ajuns la Criminologie, de aici am aflat de ştiinţele criminalistice, apoi am ajuns la Master şi la Doctorat și a fost deja mult mai uşor. Unul dintre profesorii cu care colaboram mi-a prezentat un proiect şi m-a invitat să aplic, mai mult ca o formalitate. Am terminat masterul și am început doctoratul în aceeași săptămână.

Şi tu ai acum, cât? 24 de ani?

23. Împlinesc 24 la sfârșitul lunii august. Am făcut totul fără pauză, dar am făcut, fac tot ceea ce fac, pentru că sunt pasionată de acest lucru. Îmi place foarte mult, mă pasionează tot timpul și, în general, dacă lumea este pasionată de un anumit domeniu, nu se simte ca și cum ai munci atât de mult. Nu spun că nu este dificil. Este! Dar este o plăcere să vezi roadele muncii tale.

De exemplu, statistica a fost mai dificilă pentru mine, dar acum, când văd rezultatele ei, mă bucură foarte tare. Este o realizare.

Iar roadele muncii tale se văd acum și prin invitația primită la Eurocrim, care înțeleg eu că este una dintre cele mai importante conferințe din domeniu.

Da. Societatea de Criminologie face acest lucru. Este cea mai importantă din Europa, una dintre cele mai importante din lume, unde toți cercetătorii din domeniu se adună și prezintă munca pe care o fac.

În cazul meu, am fost acceptată să prezint prima cercetare pe care am făcut-o, parte din doctorat și m-a bucurat foarte tare. Nici nu m-am așteptat, sincer.

Este o perioadă un pic mai dificilă în acest sens, tata nefiind prea bine. N-am știut dacă pot să merg, pentru că aceste lucruri presupun nişte costuri, iar facultățile au și ele bugete limitate.

N-a fost ușor, dar cu suportul comunității am reuşit. De la Octavian Herța a plecat toată povestea. El a scris despre asta și m-a bucurat din plin tot suportul pe care l-am primit de la toată lumea. Am strâns chiar mai mult decât mi-am imaginat și le mulțumesc tuturor, sunt foarte recunoscătoare pentru acest lucru.

Practic, tu când ți-ai dat seama că nu ai banii să mergi la această conferință ai făcut un cont pe GoFundMe, ai făcut o campanie de fundraising, iar Octavian a promovat-o pe canalele lui.

Da. Şi a avut o amploare neașteptată. Când am văzut cât de mult s-a mobilizat lumea pentru educație, am fost foarte surprinsă. Nu m-am așteptat să strâng întreaga sumă de care aveam nevoie. Eu îmi făceam planuri pentru cum aş putea să strâng diferența, aşa că m-a surprins foarte plăcut. Iar acum mă pot concentra pe studii, ceea ce este foarte, foarte important. E o îngrijorare mai puțin.

Ce vei prezenta tu la Eurocrim?

Aici vine întrebarea interesantă! Cercetarea mea se concentrează pe traficul de persoane. Aceasta, în particular, pe statisticile traficului de persoane. Chiar am făcut investigaţii pe zona României. Având abilități bilingve am putut să fac acest lucru. Am vorbit cu dumnealor pentru anumite detalii și, deşi nu a fost ușor, rezultatele au fost interesante. Nu doresc să spun prea multe până după conferință.

Îmi imaginam că nu poţi da prea multe detalii.

Da, pentru că mă gândesc nu numai să o prezint, dar va fi şi publicată la un moment dat. Şi atunci sunt lucruri pe care nu le pot face publice. Dar despre asta este proiectul pe care îl voi prezenta la conferință, sunt statistici legate de traficul de persoane. Nu mai există un alt studiu care să fi fost făcut în anii respectivi. De altfel, este un topic care nu prea este cercetat foarte des, pentru că este dificil. Totul este o aproximație. Nu este ușor pentru că e nevoie de foarte multă încredere din partea oamenilor, din partea autorităților. În realitate sunt mai multe persoane, dar este un început.

Denisa, când ai plecat din România?

Aveam vârsta de 10 ani când am venit aici. Era 2009, deci acum foarte mult timp. Am făcut ultimul an de școală primară, școala secundară, colegiul și toate facultățile le-am făcut aici. Dar acasă vorbesc limba română. Tata m-a încurajat foarte mult să vorbesc limba română pentru a menține, poate nu cel mai bun nivel, pentru că totuși locuim în altă țară, dar să menținem un nivel în care pot să vorbesc cu alte persoane, ca dumneavoastră sau cum a fost cazul pentru cercetarea realizată, să citesc anumite informații, să pot să comunic.

Comunicările nu pot fi doar în limba engleză. Este unul dintre motivele care m-au determinat să învăț și alte limbi la nivel conversațional. De exemplu, acum îmi place, dacă călătoresc undeva, să știu câteva propoziții din limba respectivă. Am văzut că are un impact pozitiv. Nu voi vorbi foarte bine acele limbi, sigur, dar lumea va vedea că încercăm și, uneori, să încerci este un lucru foarte bun și apreciat de alții.

Tu te-ai mutat în Anglia cu tatăl tău?

Da.

Cu care am văzut că ai și o relație extraordinară.

Da, cu foarte multe dezbateri. Cred că asta este partea cea mai bună, ca părinții și copiii să aibă şi o relație părintească, dar să și înțeleagă și să poată dezbate anumite lucruri. Acum chiar dezbatem subiectele pe care le studiez eu, pentru că a devenit și el un pic pasionat de asta.

Tot datorită lui ești foarte activă şi în comunitatea de români de acolo. Aveţi şi o asociaţie?

Am început ca asociație la sfârșitul lui 2014 și în 2019 am devenit organizație. Avem organizația My Romania Community în care suntem foarte activi. Se fac aproape 9 ani, nici nu-mi vine să cred. Avem și activități pentru copii, în care îi încurajăm şi pe ei să mențină limba română, pentru că am văzut ce impact poate avea acest lucru. Este important să avem o limbă care ne uneşte pe toţi. Avem și copii din familii mixte, de exemplu, care vin să păstreze vie limba.

Societatea se schimbă, relațiile se schimbă, pot fi din diferite culturi și atunci ne concentrăm doar pe aspectele culturale. Să afle un pic despre România, să facem activități împreună.

Am văzut că eşti foarte implicată, e ca un part time job pentru tine.

Da, ceva ceva de genul acesta. Fac asta de când eram adolescentă, aveam 14-15 ani când am început și cu cât a trecut timpul, cu atât mi-a plăcut mai mult. Mi-a plăcut partea de tineri, mi-au plăcut colaborările cu proiectele pentru tineri.

Astea îmi plac mie cel mai mult, dar avem mai multe lucruri pe care le facem. Avem și alți voluntari care ne ajută foarte, foarte mult, pe care îi apreciem foarte mult, mai ales pentru tot ce au făcut în pandemie, când nu a fost ușor pentru nimeni.

Cum a fost pentru tine să crești în Anglia?

A fost o experiență interesantă. Lumea era diferită pentru mine, din perspectiva unui copil. La acele timpuri poate nu se jucau atât de mult afară aici, pe când în România toată lumea se juca afară. Asta cred că a fost prima diferență pe care am observat-o.

Școala a fost diferită. Nu mă mai duceam de la 7 la 12, mă duceam de la 8 și jumătate până la ora 3 și jumătate. Activitățile erau diferite. Era total altă lume! Când am venit aici nici nu știam limba engleză, făceam semn din mână ca să salut politicos. Eram și un pic mai timidă când eram mai mică, dar nevoia de ajutor m-a îndemnat să mai reduc din timiditate. Apoi am avut multe ore petrecute pe internet, cu programe online de traducere, mi-au plăcut foarte mult activitățile de la şcoală, aveam inclusiv calculator acolo, sală de calculatoare. Era diferit, mi-a plăcut mult. Mi-au plăcut artele foarte mult, pentru că am văzut foarte multe tipuri de educație plastică. Nu spun că nu erau și în România, erau foarte multe și acolo, dar era altceva, era ceva care era un pic diferit, un alt mod. Am învățat mult.

Se vede! Spune-mi ce urmează după doctorat, că presupun că ți-ai trasat niște direcții.

Da, niște direcții mi-am făcut și încă le fac, le mai şlefuiesc, le mai ajustez. Mi-ar plăcea mai multe cariere pentru că viața este scurtă și mie îmi place să caut, să mă uit, să am experiență în mai multe locuri, chiar și prin voluntariat. Sunt voluntar și la organizația pe care o avem, dar am mers și în alte părți, la unele festivaluri.

Tot timpul am fost așa, niciodată nu am fost interesată de un singur lucru. Şi când eram mică încercam mai multe pasiuni. Așa e și cu locurile de muncă! Îmi doresc să merg la cât mai multe agenții în domeniu, îmi doresc să fac cât mai multe lucruri, să merg chiar la cele internaționale, de ce nu? Un lucru nu se schimbă – îmi doresc să fac Criminalistică pentru că aici sunt tot felul de oportunități, apar mereu tot felul de proiecte, oportunități de investigație. Deja fac lista, unde să aplic.

Acum nu mă mai surprinde că ești doctorand la 23 de ani, că pari că eşti mereu într-o căutare și o cercetare continuă.

Continuă, da. Este adevărat. Şi cred că dacă am reușit să fac lucrurile astea în timpuri grele, pentru că am terminat facultatea în pandemie, masterul l-am făcut total în pandemie, iar doctoratul l-am început când încă era, înseamnă că pot face foarte multe. Şi încurajez pe toată lumea care are o pasiune, care doreşte să o urmeze, să o facă.

De exemplu, uneori lumea spune: „Sunt prea bătrân.” Nu este nimeni prea bătrân să facă educație. Am avut colegi care aveau peste 60 de ani, am avut părinți singuri, am avut părinți cu familii extinse, am avut oameni din toate categoriile care au venit pentru că au vrut să se dezvolte. Ar trebui încurajată mai multă lume la acest acces către educație pentru că toți avem pasiuni.

Vorbim până la urmă și de mentalitate, pentru că una e mentalitatea în România și alta e mentalitatea în Marea Britanie.

Sunt diferențe culturale, asta este foarte adevărat. Le observăm și noi uneori, când facem diverse activități și încercăm să ne adaptăm la acest lucru. Și sprijinul este diferit. De exemplu, aici ai opțiuni, iar statul te ajută să studiezi.

Chiar comparam, de curiozitate, zilele trecute criteriile pentru un doctorat în România și am văzut că erau mult mai extinse decât aici. Nevoia de a ști câteva limbi, nevoia de a face mai multe lucruri și poate sunt mai multe bariere la anumite stagii.

Aici e ceva mai diferit: ai nevoie de un pic de motivație, pasiune și dorința de a învăța. Tocmai de aceea mulți își schimbă această perspectivă și merg pe calea de educație.

Denisa, crezi că pasiunea și dorința asta continuă a ta de cunoaștere este înnăscută sau e parte a educaţiei primite?

Aș spune că a venit din mai multe locuri. Copiii se modelează. Părinții au un rol foarte important în stagiul primar ca să motiveze copiii și în stagiul de adolescență, să-i îndrume, să le arate ce opţiuni au. Cred că vine și de acasă foarte mult, pentru că dacă de acasă ești motivat stau altfel lucrurile. Nu înseamnă că trebuie să ai un anumit nivel de educație pentru ca copilul tău să facă acest lucru. Este important să poţi tu, ca părinte, să îl motivezi să își urmeze drumul şi apoi vine de la sine.

Când copilul vede că este motivat, când are un model lucrurile se aşează. Profesorii sunt şi ei foarte importanţi. Cu toții am avut un profesor care ne-a plăcut sau unul care poate nu ne-a fost pe plac. Cred că e foarte important și felul în care societatea te încurajează. De exemplu, aici este foarte avantajos să ai finalizată o facultate. Sunt mai mulți factori, nu doar cei interni sau care provin din educație, ci și din nevoile de societate și mulţi alţii. Aș spune că sunt prea mulți factori ca să poată spune ce m-a motivat în mod real.

Revin un pic la relația cu tatăl tău, pentru că mi se pare că aveţi o relaţie specială. Ai crescut într-o ţară străină, doar cu el. Cum a fost?

Foarte bună este întrebarea! Vă dați seama că și el a avut, cu siguranță, dificultăți când a venit aici. Poate a avut alte experiențe decât am avut eu, eu fiind copil, el fiind adult, dar am văzut că în pofida a tot, el a încercat tot timpul să-și dea silința, să facă lucrurile cât de bine posibil. Să învețe mai mult, să facă mai mult. Este un activist sincer; după ce el a trecut prin multe lucruri a dorit să ajute și alte persoane.

Asta pe mine m-a inspirat, pentru că oricâte greutăți a avut când a venit aici – integrare, ajustare, alte percepții – el a mers doar înainte. L-am admirat foarte mult și cred că asta m-a motivat și pe mine în luarea unor decizii. Chiar dacă uneori am luat decizii care nu mi-au plăcut, am știut că au fost deciziile potrivite. Ce am învățat foarte mult în anii 20 ai mei, să spunem, este că uneori trebuie să iei decizii care poate nu sunt exact ceea ce ne dorim, dar sunt cele mai potrivite. Iar asta am învățat de la el: să continui cu drumul meu, să continui cu visele mele, să muncesc mult că nu tot timpul va fi ușor, dar că va merita.

Tatălui meu i-a păsat foarte mult de mine. M-a iubit foarte mult, iar datorită acestui lucru a fost uşor. Sigur, mi-a luat timp să mă integrez, ca oricărei persoane, dar pentru mine a fost foarte bine.

Ai de gând să rămâi în Anglia?

Nu știu. Încă sunt foarte tânără. Nu pot să îmi fac planuri pe 10, 15, 20 de ani. Mi-ar plăcea și mie, înainte mă gândeam, dar după aia, când am văzut cât de mult s-a schimbat lumea în ultimii 3 ani am spus că poate ar fi mai bine să o iau un pic mai ușor, să mă gândesc la o perioadă de timp de până în 3, 5 ani.

Pe termen scurt, dacă doriţi, răspunsul este da, voi rămâne aici. În următorii 3, 5 ani voi avea o carieră la anumite agenții pe care le am pe listă. Peste 5 ani nu știu nici ce se va întâmpla cu lumea, este foarte imprevizibil totul.

Mă întorc la participarea ta la Eurocrim, că e pe termen scurt. Cât de mult contează pentru cariera ta?

Foarte mult! Nu este deloc uşor să ajungi să prezinţi acolo, competiția este foarte mare. În acest an e și mai mare și chiar a fost extins programul. Este o conferință prestigioasă, arată că am făcut o cercetare importantă în mediul criminalistic, în mediul științific și arată că am potențial să merg mai departe. Este primul pas în cariera de cercetător. Pot întâlni unii dintre cei mai renumiți cercetători din domeniile pe care le acopăr, e o oportunitate excelentă.

Am emoții, dar emoții pozitive, abia aștept să prezint. Am mers şi la alte la conferințe ca să văd stilul în care se prezintă. Chiar zilele trecute am fost la a XIV-a Conferință Internațională de Ştiințe Criminalistice. Aceste conferințe aduc de obicei oportunitatea de a întâlni cercetătorul potrivit la momentul potrivit și de a face un proiect semnificativ, între țări diferite, în domenii diferite.

Cum ajută, practic, toate lucrurile astea pe care le faceți voi?

Noi facem recomandările pentru legi, programe, pentru schimbările de care e nevoie ca să le fie oamenilor de ajutor. Noi, cercetătorii, ne uităm cu o lupă obiectivă pentru că nu suntem în acele sisteme, suntem dinafara lor și facem recomandări, transmitem ce trebuie făcut pentru a îmbunătăți lucrurile. Nefiind direct implicați ne putem uita la toate datele și putem face recomandări obiective.

În unele țări cercetarea este făcută de persoanele care lucrează direct în acele domenii, în acele organizații. Aici nu se prea face acest lucru. Sunt alte tipuri de rapoarte, nu se fac jurnale academice de către cei care lucrează în aceeași organizație pentru că nu mai este acel nivel de obiectivitate, este o limitare.

Asta aducem noi: un nivel de obiectivitate, un pas înainte, o recomandare.

Citeşte şi: Cine este Cristina Rusu, voluntar Medici Fără Frontiere, finanțista care va pleca în Congo, epicentrul celor mai temute epidemii ale lumii, imediat ce se deschid granițele – LIFE.ro