La Două Bufnițe, epicentrul cultural al Timișoarei. Povestea librăriei ce a reușit să conecteze o comunitate impresionantă de oameni și a celor două „bufnițe” care au lăsat catedra și un job sigur pentru a se plimba printre rafturile cu cărți

Raluca Selejan și Oana Doboș au împreună câte 32 de ani și sunt cele două bufnițe ce tronează în Piața Unirii din Timișoara. Nu vă imaginați că stau pe-o cracă. Ele au pus bazele uneia dintre cele mai interesante librării din țară, La Două Bufnițe, un epicentru cultural al Timișoarei, locul de întâlnire al pasionaților de carte bună, dar și al consumatorilor de evenimente culturale. Raluca și Oana au pornit de la ideea de a crea o comunitate dezvoltată ȋn jurul cărților și evenimentelor culturale, prin care să stimuleze apetitul generațiilor viitoare pentru lectură. Cele două tinere ȋi aduc pe copii mai aproape de cărți şi librării, prin activităţi care să ȋi ajute să prindă gustul pentru lectură. Librăria a fost primită ȋncă de la deschidere în Federația Europeană și Internațională a Librarilor.

Se numește „La Două Bufnițe” pentru că tot timpul prietenii Ralucăi și Oanei râdeau de ele că stau noaptea ca bufnițele să citească, dar și pentru a omagia cumva locul în care se află.

Cum au deschis această librărie cu banii părinților și cum au reușit să o transforme în punctul cultural central al orașului, aflați într-o poveste inspirațională și amuzantă, în cele ce urmează.

Raluca și Oana, voi sunteți și prietene, nu doar partenere de business?

Raluca: da, suntem prietene de peste 20 de ani, de când eram în clasa a cincea. Am fost colege de clasă și colege de bancă.

Cu ce vă ocupați voi pe atunci, scriați oracole?

Raluca: da, am avut și oracole 😀

Cine sunt bufnițele din poveste? De ce se cheamă librăria voastră „La Două Bufnițe”?

Oana: Noi două 😀

Raluca: ne-am gândit să-i punem numele „La Două Bufnițe” pentru că prietenii ne spuneau că stăm nopțile ca bufnițele să citim. Mai apoi am vrut ca în denumirea librăriei să ne regăsim și noi, dar și faptul că suntem situate în Piața Unirii din Timișoara și astfel să încercăm să păstrăm cumva și din denumirea locurilor din Timișoara veche. Pe atunci localurile se numeau „La leul de aur”, „La trei coroane”, „La trompetistul”.

Oana: Așa că am făcut un mix între povestea noastră, povestea locului și a orașului în care suntem.

De când ați deschis?

Oana: Din 2 decembrie 2016. Atunci am deschis pentru prima dată ușa, deși firma am înființat-o în ianuarie. Din ianuarie până în decembrie 2016 am muncit pentru deschidere.

Ați făcut stocuri?

Raluca: Și am amenajat. Până la stocuri au fost altele legate de acte, de amenajare, de văruit pereți.

De ce librărie?

Raluca: Pentru că amândouă am făcut Facultatea de Litere și am știut tot timpul că vrem să lucrăm în domeniul cărții și să lucrăm împreună.

Oana: Și să avem un business al nostru în care să nu depindem de nimeni, sau cel puțin să nu depindem de foarte multă lume.

Sunt mulți oameni care mai intră în librărie?

Raluca: Daaa! De când am deschis ușa, odată cu relaxarea măsurilor, de la 1 iunie, librăria e plină.

Oana: Adică în iunie s-a simțit o revenire semnificativă. Nu e ca în iunie anul trecut, dar nici ca în aprilie și mai anul acesta.

Dar nu intră să cumpere un dosar cu șină și un pix cu gel, nu?

Raluca: Nici nu avem papetărie, secțiune de cadouri, avem doar cărți.

Oana: Avem o foarte mică secțiune de obiecte handmade făcute de artizani timișoreni.

Cum a fost pentru voi pandemia asta? Ați închis librăria?

Raluca: Nu, am fost la treabă pe toată durata pandemiei. Am închis ușa, dar am deschis fereastra, am vândut cărți la geam și am livrat acasă.

Adică nu v-ați oprit nici o secundă, nici cât să aveți timp să mai citiți câte ceva?

Oana: Cât a fost stare de urgență, în weekenduri nu mai veneam.

Acum când vorbesc cu voi, văd pe cameră niște cărți vechi, ca o bibliotecă de familie…

Raluca: Este secțiunea de anticariat.

Serios? Aveți și secțiune de anticariat?

Oana: Da, când am deschis era mai mare, însă, între timp s-a micșorat, lăsând loc titlurilor noi.

E o librărie mare?

Oana: Are 158 de metri pătrați, cu 5 încăperi. Să spunem că e medie. Este mare, dar la câtă ofertă de carte e și la cum am mai vrea noi să aranjăm, pentru noi e medie.

Câți ani aveți voi?

Raluca: Câte 32 de ani 😀

Când erați mici citeați așa mult? Când stăteați voi în bancă?

Raluca: În bancă, la școală nu citeam, în schimb vorbeam foarte mult, motiv pentru care am fost despărțite.

Oana: Eu citeam în bancă mai târziu, la liceu, la orele de matematică. Atunci citeam pe sub bancă.

Dar nu ați luat în calcul și varianta de a vă face profesoare?

Raluca: Ba, da! Am intrat la facultate cu gândul de a ne face profesoare, dar ne-a dispărut gândul acesta foarte rapid.

Oana: Mie îmi plăcea foarte mult engleza, de aceea m-am înscris la Litere.

Raluca: Iar eu îmi doream foarte mult să mă fac profesoară de limba română pentru că atunci când eram mică citeam foarte mult. Amândouă credem că obiceiul acesta al lecturii se învață de acasă, din copilărie, iar acest lucru contează enorm. În plus, pentru că adunam păpușile și le spuneam povești, ai mei m-au dat la liceul pedagogic. Practic am făcut liceul pedagogic cu gândul de a rămâne în învățământ, iar facultatea de Litere era pasul următor. În schimb, în anul I de facultate l-am cunoscut pe scriitorul Daniel Vighi care era profesor la facultate și care la primul curs ne-a spus că el are un ONG prin care face lansări de carte și tot felul de evenimente culturale și ne-a întrebat dacă vrem să facem voluntariat. Astfel că m-am lansat în evenimente culturale, am descoperit lumea aceasta a scriitorilor și a literaturii vii, iar în anul III de facultate am realizat că eu nu mai vreau să rămân în învățământ, ci vreau să organizez evenimente culturale.

Dar ați apucat să lucrați și în alte locuri înainte să vă deschideți librăria?

Oana: Da, am lucrat. Eu am făcut un masterat de politici editoriale în Paris, am stat doi ani acolo și am făcut stagii în edituri. Raluca a făcut aici masterul de management cultural. După ce ne-am terminat masteratele am lucrat amândouă la Universitatea de Vest, eu la editura universității, Raluca în departamentul de comunicare. Iar apoi am plecat amândouă în aceeași zi de la Universitate.

Raluca: A fost un moment important acela în care ne-am dat demisia, amândouă cu aceeași dată.

V-ați vorbit înainte?

Oana: Sigur că da, nu a fost o coincidență. Noi eram în departamente diferite la Universitate și încercam să colaborăm atât cât eram lăsate, mai ales că știam că facem echipă bună. Am plecat de la Universitate, am lucrat la Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană, eu trei săptămâni, Raluca un an, până când ne-am hotărât să deschidem o librărie.  Eu am plecat mai repede pentru că era prea multă administrație, nimic legat de cărți, nu era locul meu acolo.

Și cum v-ați hotărât voi așa?

Oana: De când eram la Universitate am vorbit să facem asta. Ideea ne-a venit cât încă lucram acolo, dar am spus să mai așteptăm ca să dobândim experiență.

Raluca: Primul nostru plan a fost altul, acela de a face o revistă.

Dar de experiență aveați voi nevoie sau de bani?

Oana: Și, și. Noi nu suntem o librărie mare, nu suntem Cărturești Verona, motiv pentru care atunci când am deschis, ne-au sprijinit familiile. Noi suntem un fel de afacere de familie, de aceea spunem că suntem librărie independentă pentru că nu depindem de un finanțator care să ne impună un target sau anumite condiții.

După ce am avut parte de investiția inițială din partea familiilor, noi ne-am descurcat singure încă din prima lună. În plus, când ne-am înființat firma ne-am făcut un SRL-D și am câștigat un proiect de finanțare cu care ne-am cumpărat o mică parte din lucruri.

Când spuneți familie, spuneți părinții?

Oana: da, familie = părinți 😀

Raluca: dar și alți membri ai familiei au fost implicați pentru că ne-au ajutat efectiv când am amenajat aici.

Ce au spus părinții voștri când v-ați dus la ei și le-ați spus: noi ne dăm demisiile de la job, ne deschidem o librărie, dar trebuie să ne dați și bani”?

(Râsete generale)

Visul părinților este să-și vadă copiii angajați în bancă, sau într-un job cel puțin la fel de sigur… 😀

Oana: Aici sunt puțin diferite poveștile. Eu am plecat de acasă foarte devreme, având în cap că o să fac ceva să fie al meu. Însă cam trăgeam de timp și toată lumea mă aștepta să vin cu un plan de viață, mai ales după ce am lucrat la stat, am lucrat în privat și am făcut cam de toate. Și când am venit cu un plan s-au bucurat că am un plan pentru că deja îmi dădusem demisia din prea multe locuri. Dar m-au sprijinit și atunci, de fiecare dată când am demisionat.

Raluca: La mine e puțin diferit pentru că ai mei și lucrează, și sunt și antreprenori, dar întotdeauna, de când mă știu, ei m-au văzut profesoară pentru că au urmărit cum mă comport cu ceilalți copii. Ei și-au dorit foarte mult pentru mine să rămân în învățământ, „să stau la catedră și să lucrez din pix”, cum spunea tata. Când i-am anunțat, după licență, înainte de titularizare, că nu vreau învățământ, am trecut prin tot felul de șocuri cu ei. Știau că-mi place să fiu profesoară, vedeau că am potențial, le spuseseră și alți profesori cu care am lucrat pentru formare pedagogică, așa că le-a fost destul de greu să accepte ideea. Dar am niște părinți foarte mișto care oricât de contrariați ar fi fost de decizia mea („Și ce faci acum?”, „Păi o să organizez evenimente culturale”. ”Și cum o să trăiești din asta?”. „Momentan stau la voi acasă și vedem mai departe ce o să fie”) nu mi-au impus niciodată nimic.

Așa că atunci când am început să-mi găsesc tot felul de job-uri, într-un fel se bucurau că mă vedeau încântată și entuziasmată, pe de altă parte le era puțin neclar viitorul meu financiar în domeniul cultural. Și când le-am zis că ne facem o librărie și că avem nevoie de sprijinul lor financiar și să mai stau cu ei în casă niște ani, au spus: „Ok, ești mare, tu iei singură deciziile. Noi suntem aici orice ar fi, te ajutăm cât putem”. Cumva simt încă la ei că și-ar fi dorit învățământul pentru mine, dar în același timp nu m-au împiedicat niciodată să fac ce-mi doresc.

Librăria este azi un business profitabil?

Oana: În orice afacere cu cărți trebuie să ai răbdare pentru că investiția nu se recuperează la fel de repede ca în alte domenii ale comerțului. Dacă am fi avut și papetărie, probabil că lucrurile ar fi mers mai bine, mai repede, dar nu am vrut asta. E profitabilă în sensul în care noi am trecut de cei patru ani, am crescut de la un an la altul și am reușit să investim foarte mult în evenimente culturale. Noi am invitat scriitori – doar pe costul nostru-, am fost la târgurile internaționale de carte, am investit în formarea echipei, toate acestea, gândim noi, fiind investiții pe termen lung.

Raluca: Dar de când am deschis și până acum, noi nu am mai adus bani de acasă, ne-am auto susținut cu tot.

Din ce știu eu, voi nu sunteți o librărie oarecare, voi sunteți un epicentru cultural în Timișoara. Cu ce ieșiți voi în evidență, de ce sunteți voi de luat în seamă?  Vă las să vă lăudați acum 😀

Raluca: Pentru că, în primul rând facem ce ne place și suntem sincere și autentice în ceea ce comunicăm la librărie. Ne-am dorit foarte mult, așa cum am fost implicate în viața culturală și socială a orașului de-a lungul facultății și în timpul masterului – implicate la modul de a lucra efectiv în festivaluri, în evenimente – să continuăm această linie. În momentul în care am deschis librăria am știut că vrem să fie nu doar un loc în care găsești cărți, să fie un loc foarte viu care să ne reprezinte cu tot ceea ce făceam și înainte.

Avem voluntari și studenți de la Litere care fac practică la noi la librărie, lucrăm la lansări de carte, ateliere pentru copii, concerte de pian, piese de teatru, proiecții de film… Librăria e o oglindă a tot ceea ce am făcut noi anii aceștia. Și aici nu vorbesc doar de noi două, ci de întreaga echipă ce întregește „La Două Bufnițe”.

Tot efortul pe care îl depuneți voi vi se pare că se vede în obiceiurile oamenilor de a citi?

Da, sigur. Din moment ce au crescut vânzările, asta înseamnă că a crescut comunitatea oamenilor care vin la noi. Dintre cei care vin să cumpere de la noi, cei mai mulți dintre ei ne-au devenit și prieteni pentru că noi vorbim foarte mult cu ei și au ajuns să țină cont foarte mult de recomandările noastre.

Oana: În pandemie, cum noi nu aveam site și oamenii nu puteau să aleagă de pe o platformă online, mulți au mers pe mâna noastră. Cele mai vândute cărți în pandemie au fost recomandările noastre.

Voi nu aveți site?

Raluca: Până la 1 iunie noi nu am avut un site de vânzare online, am avut un simplu site de prezentare, așa că oamenii care au cumpărat de la noi în perioada asta, ne scriau pe pagina de Facebook, ne spuneau cam ce ar vrea să citească, iar noi le fotografiam cărțile, coperțile 1 și 4, în funcție de recomandările noastre. Pentru o comandă de carte lucram foarte mult, nu doar noi în librărie, ci și ei acasă. Le-ar fi fost mult mai simplu să comande de pe un site de unde ar fi putut să le pună direct în coș. Totuși au rămas alături de noi, iar asta înseamnă că tot efortul nostru din ultimii patru ani a contat. Numărul de comenzi venite în pandemie ne-a luat prin surprindere pentru că am realizat că avem o comunitate foarte faină de oameni în jurul nostru.