La povești cu Ana Maria Popescu, campioana României la scrimă: despre copilărie, povești de dragoste, ambiție, visuri împlinite și situația sportului românesc de azi
De câte ori am stat cu sufletul la gură și am urmărit-o pe Ana Maria Popescu la planșa de scrimă în marile competiții? Ultima a fost cea de vara aceasta, la Jocurile Olimpice de la Tokyo, unde a câștigat argintul olimpic. La finalul competiției, deși victorioasă, Ana Maria Popescu a simțit nevoia să-și strige frustrarea și să ne facă pe toți să conștientizăm că e nevoie de o finanțare mai serioasă pentru a avea rezultate. Sportul românesc este extrem de slab finanțat și chiar dacă ei nu i-a lipsit nimic, a simțit că trebuie să fie o voce pentru toți ceilalți sportivi. S-a iscat atunci un scandal despre care Ana Maria Popescu nu mai are azi nimic de comentat, dar pe care îl vede bun pentru că s-a vorbit mai mult de două zile în media despre sport.
După ce s-au liniștit toate apele, am invitat-o să ia parte la unul dintre interviurile noastre. Am povestit cu Ana Maria Popescu la o cafea despre o mulțime de subiecte, preferatele mele fiind amintirile din copilărie și din perioada junioratului.
Ana Maria, am aflat că te-ai implicat recent în promovarea alimentației sănătoase, o campanie a Fru Fru. Crezi atât de tare în alimentația sănătoasă? E atât de importantă pentru fiecare dintre noi?
Sunt convinsă că e foarte importantă. Să consumăm totul cu moderație e deviza mea pentru că nu-mi plac extremele de nici o culoare. Cunoșteam de foarte mult timp produsele Fru Fru, dar faptul că ei au venit parteneri în cadrul Federației Române de Scrimă, pentru noi a fost un mare plus pentru că astfel putem să-i educăm și pe micii sportivi care se visează campioni. Le consumam deja produsele cu mare plăcere, dar cunoscând echipa și văzând cât de profi sunt, cât de atenți sunt la detalii și cât de mult gust pun în niște preparate simple, pentru mine a fost fascinant. Iar faptul că vor să se adreseze comunităților, pentru mine a fost extrem de important deoarece cred extrem de tare în puterea exemplului personal. Dacă stăm și ne inspirăm unii de la alții, o să aflăm tot felul de sfaturi utile pe care le putem pune în practică.
Vorbești de generațiile de mici sportivi. În afară de alimentație, care ar mai fi subiectul de maxim interes în educația lor?
Aici avem o paletă foarte largă. Noi avem foarte mulți copii buni care vin la scrimă, copii dedicați, care muncesc foarte mult, deși din punctul meu de vedere scrima e o joacă. E o joacă și pentru mine care am ajuns la un anumit nivel și resimt presiunea rezultatelor. Dar, în esență, tot o joacă e. Ei trebuie să înțeleagă acest lucru, chiar dacă muncesc de la vârste fragede.
Sunt copii care simt că renunță la copilărie pentru a face performanță. Eu nu mă număr printre ei. Trebuie să înțeleagă că pot scoate rezultate mari în joacă.
Nevoia pe care am observat-o eu în ultimul timp în rândul copiilor este legată de acel atașament. În fuga părinților de a le oferi totul, material vorbind, nu mai au timp pentru copii. Astfel că, în sală, cei mici au nevoie să vadă în antrenor acea persoană care este acolo pentru ei. Este o generație altfel decât am fost noi, ei nu se mai mulțumesc cu puțin, nu se dau în lături de la muncă, dar așteaptă recompensa imediat. Ceea ce în sport nu prea este valabil. În sport trebuie mai întâi să depui efort, să muncești la rând pentru a primi recompensa. Și noi încercăm să lucrăm cu ei pe toate aceste paliere.
Făcând o paralelă între rezultatele anilor trecuți și rezultatele de acum în sport, ce se întâmplă azi? De ce sunt prea puțini sportivi? Lumea nu mai face sport?
Lumea face sport și chiar am observat că de ani buni este trendul de a alerga și a merge pe bicicletă în parc, lucru care mă bucură foarte tare. Când vorbim despre sportul de performanță, acolo intervin alte probleme. Nu aș putea eu să spun de ce nu mai avem rezultatele de acum 30 de ani pentru că acum 30 de ani nu știu cum se muncea și nu știu care era concurența. De exemplu, în scrimă, acum sunt din ce în ce mai multe țări care în trecut nu emiteau pretenții și azi au început să aibă rezultate pentru simplul fapt că au început să investească sau să-și trimită sportivii la antrenamente în alte țări. Este vorba în mare parte de investiție și mai este problema că se pierd foarte mulți juniori în pragul senioratului. Faptul că cei mici, deși au rezultate bune și au confirmat cumva că sunt valoroși, ajung la momentul la care își dau seama că la 20 de ani nu mai pot să meargă să le ceară părinților bani de un suc. Dacă nu câștigi din sport, trebuie să te reorientezi, ori către o facultate, ori către angajare, sportul trecând automat în planul secund. Iar cu trei antrenamente pe săptămână nu poți face performanță. Nu la noi.
Până la urmă totul se învârte în jurul banilor. Nu sunt…
Asta auzim în toate domeniile, nu doar în sport. Nu sunt nici la noi bani.
Și atunci cum reușești tu dacă nu sunt bani?
E o diferență pentru că vorbim de mine, de un sportiv pentru care s-au făcut eforturi și mi s-a oferit absolut tot ce am avut nevoie pe perioada Jocurilor Olimpice. Ceea ce nu a putut nimeni să-mi ofere, au fost partenerii de antrenament. Chiar dacă aveai bani, nu aveai pe cine să plătești să vină să te antreneze pentru cea mai importantă competiție la care participai. Am fost nevoită să apelez la foști colegi care s-au retras din activitate, dar care au venit să mă ajute cu antrenamentele. Acesta este costul pe care a trebuit să-l plătim pentru generațiile care s-au pierdut. Eu fac parte dintr-o generație de excepție în spada feminină din România. Alături de colegele mele am cucerit medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Rio, motiv pentru care, având rezultate, toate resursele au fost investite în noi. Colegele noastre mai mici nu au mai avut șanse să crească pentru că indiferent ce se întâmpla, noi mergeam la competiții.
Cu toate acestea, tu ai fost vocea care s-a ridicat și a spus – apropo de remarca ministrului sporturilor – că nu avem finanțe și nu putem face minuni în sport…. Chiar dacă tu ești una dintre norocoase, dacă putem spune așa…
Da, norocoasă, chiar dacă nu cred în noroc sau ghinion, ci în detaliile care fac diferența. Iar pentru mine aceste detalii sunt oamenii din echipa mea, oameni care au fost trup și suflet lângă mine. Ideea este că ne costă foarte mult, ne costă performanța faptul că nu investim. Sper să nu ajungem acolo să privim sportul doar de la televizor.
După acel episod, ministrul sporturilor te-a sunat, cum a lăsat lucrurile?
Pentru mine acel subiect este unul încheiat deja. A fost momentul în care s-a vorbit de sport mai mult de două zile – ceea ce cred eu că e important pentru domeniul nostru – și mai departe nici nu mai contează. Știm cu toții problemele, întrebarea se pune cum facem să le rezolvăm. Nu neapărat la nivel macro, ci fiecare la nivelul lui.
Ai spus că tu ai crescut altfel, ai avut alte condiții de antrenament, alte condiții de a face performanță. Când ai început tu scrima?
Aveam 11 ani când am intrat pentru prima dată într-o sală de scrimă și mi-am dat seama că acolo este locul meu. Am trăit un sentiment extrem de puternic, greu de pus în cuvinte. Nici eu și nici părinții mei nu știam mai nimic despre scrimă. Nu aveam pe cineva în familie sau printre cunoscuți care să fi practicat scrima, auzisem de acest sport doar prin ce văzusem pe la televizor. Când am intrat prima dată în sala de scrimă m-am lăsat cucerită de acea imagine cu toți copiii îmbrăcați în costume albe și am simțit că sunt de-a locului, că acolo trebuie să fiu eu. Nu mai trăisem niciodată acel sentiment, nu l-am mai retrăit de atunci și drept dovadă, după 20 și ceva de ani, sala de scrimă e cel mai frumos loc de joacă în continuare. Nu simt că am muncit, ci mai degrabă că m-am jucat o viață întreagă și iată că am avut și rezultate. Da, sportul cere și anumite sacrificii, dar în momentul în care îți iese, toate pălesc.
Pe vremea mea fetițele se duceau la balet, la gimnastică… 😀
Probabil că și pe vremea mea, doar că la balet, când au încercat să mă ducă ai mei, mi-au spus că sunt puțin mai mare, expirasem deja și nu m-au mai primit 😀. Primul sport pe care l-am practicat a fost tenisul de câmp, asta probabil și pentru că eram un copil cu prea multă energie și cumva ai mei s-au gândit că pentru binele întregii familii ar fi să merg și să fac mișcare într-un cadru organizat. Și pentru fratele meu mare, un tip foarte liniștit și foarte în banca lui, am mers la terenul de tenis timp de un an de zile. Fiind stângace eram ultima dintr-un grup de zece copii, eram ultima care exersa cu antrenorul, motiv pentru care mă plictiseam teribil și mai făceam câte o năzbâtie. De cele mai multe ori eram trimisă să bat mingea la perete. Cert este că nu m-am regăsit și nu cred că aș fi putut să fac performanță în tenisul de câmp. Norocul a fost că fratele meu a venit acasă de la antrenamentul de fotbal și le-a povestit alor mei că a văzut sala de scrimă, iar aceasta se pare că era locul potrivit pentru surioara lui mai mică. Și iată-mă, câteva zile mai târziu în sala de scrimă, unde am rămas de atâta timp.
Ce însemna „locul potrivit”? Nu cumva avea gânduri negre pentru tine? 😀
Faza amuzantă a fost următoarea: pe clădirile vechi, denumirile erau scrise cu literele acelea de metal. „S”-ul de la scrimă nu mai era și el a citit „sala de crimă”. Surioara lui mai mică și mai criminală acolo ar fi trebuit să meargă 😀. Sper că nu a avut nici un alt gând. Pentru mine a fost dragoste la prima vedere, deși mi se pare puțin spus. M-am lăsat fermecată și de acolo a început tot.
El este tot sportiv?
Nu. El a încercat mai multe sporturi, a terminat kinetoterapie și între timp s-a făcut bucătar 😀. Și-a găsit adevărata vocație.
Dar părinții tăi ce meserie au?
Tatăl meu care, din păcate, nu mai este printre noi a fost jurist și mama economistă. Cu siguranță, dacă nu aș fi descoperit sportul la momentul potrivit, aș fi fost probabil nevoită să urmez unul dintre drumurile lor și nici unul dintre ele nu mă atrage.
Dar nu s-a pus niciodată problema să renunți la sport? Sau, „bine, bine, vrei sport, dar hai să alegi și o altă meserie”?
Ce am apreciat întotdeauna la părinții mei a fost faptul că întotdeauna ne-au oferit informația și ne-au lăsat pe noi să alegem. Singura condiție ca eu să merg la antrenamentele de scrimă era să nu iau note mici la școală. Așa au știut ei să mă motiveze. Îmi doream foarte mult să ajung la antrenamentele de scrimă și trebuia să muncesc pentru acest lucru.
Ulterior, la vârsta de 13 ani am plecat din București, mi-am lăsat familia, fratele, prietenii și m-am mutat la Craiova, la centrul de pregătire al juniorilor. Practic asta însemna să locuiesc într-un cămin de liceu, să mă gospodăresc singură, să am grijă singură de școală – ceea ce la 13 ani mie mi se părea un paradis pentru că nu o să mă mai cicălească nimeni să-mi fac temele. S-a dovedit că am dat nas în nas cu contrariul pentru că acolo îi aveam pe cei doi antrenori, plus colegii mai mari care mă puneau la treabă.
Domnul antrenor Dan Podeanu, practic creatorul sportivului Ana Maria Brânză, și-a dorit întotdeauna să dea societății înapoi nu doar campioni, ci și oameni de care societatea să se poată folosi pe mai departe. Și a avut grijă mereu ca în lungile noastre deplasări, în țară sau în străinătate, să avem cu noi caietele de teme și cărțile, să nu ne întoarcem niciodată de la concurs cu temele nefăcute. Acum pot spune că am fost norocoasă să am asemenea oameni în jurul meu.
13 ani. Mi se pare foarte devreme. Cum a fost despărțirea de mama sau de tata, de părintele de care tu erai cel mai apropiată?
Eu am fost întotdeauna fata lui tata, trebuie să recunosc. În primă fază m-am entuziasmat pentru că înainte de toate știam că la Craiova o să am alte oportunități, o să pot participa la competiții internaționale și credeam că voi avea toată libertatea din lume. Ei bine, în momentul în care părinții m-au adus cu bagajele la Craiova, când am ajuns în curtea liceului și am văzut toate acele clădiri și am realizat că rămân singură acolo, m-a apucat deznădejdea. Mai târziu mi-am dat seama cât de greu este acest drum, să nu mai am nici un umăr pe care să plâng și că dacă am o problemă trebuie să o rezolv singură. Se întâmpla și în vremea în care nu aveam acces la internet, nici măcar la telefonul mobil. Abia după primul an la Craiova am primit primul telefon mobil, iar până atunci sunam în fiecare seara de la telefonul fix al portarului.
Condițiile nu erau nici cele mai bune, dar nici cele mai rele, dar asta conta mai puțin pentru noi pentru că fiecare dintre noi știa care este drumul, știa ce vrea să facă, avea un vis în care credea atât de tare încât simplul fapt că fluturau perdelele când bătea vântul afară, nu însemna nimic. Doamnele de la bucătărie găteau doar până sâmbăta și duminica primeam acele conserve pe care cred că le mai primesc doar soldații în război. Cu toate acestea am reușit. Lipsurile m-au motivat să-mi depășesc condiția și m-am hrănit cu gândul că dacă o să reușesc să câștig constant, o să pot primi un echipament nou, poate o masă mai bună și condiții mai bune.
La 11 ani ai intrat în sala de scrimă. Când au apărut primele rezultate, care a fost prima victorie?
Înainte de prima victorie a apărut primul eșec. Așa se întâmplă, nu ajungi campion peste noapte. Țin minte că, după câteva luni, domnul antrenor Radu Silaghi a considerat că sunt suficient de pregătită să merg la primul meu campionat național. Fiind o fire foarte bătăioasă și ambițioasă, dar doar pe planșa de scrimă, a considerat că sunt pregătită însă eu nu eram. Am ajuns acolo și am pierdut toate asalturile în grupele preliminarii și practic m-am clasat penultima. Probabil că mulți copii ar fi renunțat, însă eu atunci, printre lacrimi, i-am promis domnului antrenor că o să muncesc cât va fi nevoie și anul următor o să câștig medalia de aur. Exact așa s-a întâmplat. După un an de zile am fost la Craiova, unde se ținea competiția și atunci am câștigat prima mea bucățică de metal și primul tricou de campion cu care mergeam tare mândră prin sală, fără să țin cont că Laura Badea, campioana olimpică de la Atlanta era acolo. Eram doar eu și comorile mele. M-a ajutat și faptul că mama, după primul campionat eșuat mi-a spus că dacă întorc clasamentul invers pot să mă simt vice campioană. Așa m-a motivat ea. Ea a știut tot timpul ce funcționează. Mama a fost mereu omul din umbră, ea nu a venit la competițiile mele – o singură dată a venit la Londra, la Jocurile Olimpice și nu a nimerit momentul potrivit. În schimb tata era cel care venea cu mine la competiții, ori de câte ori putea.
Prima victorie internațională?
Prima victoria internațională a venit tot așa după cea mai mare frustrare pe care am trăit-o în perioada junioratului. În anul 2000 trebuia să participăm la campionatul mondial care se organiza în America, la Boston și pentru suma de 1000 de dolari noi nu am mai făcut deplasarea. Asta ne-a lipsit atunci. Și explică-i tu unui copil de 16 ani de ce nu mergem la concurs, când el numai asta visează și pentru asta trăiește. Drept pentru care, următorul an – am avut noroc probabil că s-a organizat campionatul mondial în Polonia – a fost pentru prima dată când am urcat pe prima treaptă a podiumului și am ascultat imnul României intonat pentru mine. Am câștigat aurul la categoria Under 17 și a fost un moment în care am realizat că am ales cu bine drumul și pe aici trebuie să merg, chiar dacă nu o să fie roz de fiecare dată.
Și drumul acesta cum continuă? Cum vezi tabloul pe mai departe?
Drumul performanței, dacă ar fi așa ca o autostradă, ar fi super simplu pentru toată lumea. Doar că e o potecă pe care tu trebuie să o bătătorești înainte, apoi trebuie să o lățești și să o asfaltezi. De multe ori se întâmplă să te împiedici de ceva, terenul să nu fie cel bun. Exact în momentele acelea în care îți e greu și simți că nu mai vezi capătul, atunci ai lecții de învățat. Când îți ies toate și vii acasă cu medalii, nu ai nimic de învățat. Ba mai mult, dacă ajungi să trăiești cu impresia că ești un campion, ai numai de pierdut. După ce am câștigat campionatul mondial de cadeți am avut un parcurs destul de bun. Întotdeauna am fost sportivul talentat, prindeam lucrurile cu ușurință, îi vedeam pe colegii mai mari și încercam să aplic și eu, eram atât de interesată, încât puteam să stau toată ziua în sală. Asta m-a ajutat, dar m-a mai ajutat o lecție primită de la un coleg mai mare care mi-a spus: „Tu pentru ce ești aici?”. „Să devin campioană”, am răspuns eu. Atunci el a zis: „În cazul acesta, când îți spune antrenorul să faci 10 fandări, tu fă 11 că la un moment dat acel 1+1+1 s-ar putea să conteze, fix când o să ai nevoie”. De atunci am pus serios osul la treabă.
După ce am terminat perioada junioratului, fix la începutul celei de seniorat, nu mă regăseam pentru că toate acțiunile mele sigure nu mai dădeau randament. Era vorba de altă viteză, de altă forță, era vorba de sportive mult mai experimentate și preț de aproape un sezon m-am simțit într-un mare impas. Toate întrebările acelea: „Oare nu mai sunt bună?”, „Asta a fost tot?” au fost extrem de apăsătoare, dar totodată am avut oamenii potriviți lângă mine, care au avut răbdare cu mine. Și cred că cel mai important a fost faptul că eu am avut răbdare cu mine, chiar dacă rezultatele nu au venit peste noapte, așa cum eram obișnuită să apară, din perioada junioratului.
Acum pentru ce te antrenezi?
Acum mi-aș dori să spun pentru ce, dar nu știu sigur 😀. După Jocurile Olimpice din această vară mi-am luat o pauză mai lungă pentru că simțeam nevoia și am început pregătirea pentru Campionatul European, doar că, din păcate el a fost anulat. După ce a fost amânat de două ori, acum a fost anulat și sper ca la finalul lunii noiembrie să mai am încă o etapă de Cupă Mondială. Ar fi ultima competiție a acestui an pentru mine.
Și anul viitor?
Despre anul viitor încă mai povestim. Am de făcut o ședință cu Ana Maria Florentina Brânză Popescu și vedem dacă mergem mai departe și vizăm Paris 2024 sau nu. Mi-am dat un termen mai lung până să mă decid pentru că întotdeauna mi-am lansat singură provocări, întotdeauna am căutat ceva, însă acum am zis că vreau doar să mă bucur de ceea ce am realizat și să mă odihnesc.
Te întreb din neștiință, nu ca să punctez ceva: în sportul acesta până când poți să performezi?
Până când vrei tu. Cele mai bune exemple pentru mine sunt doi sportivi din Ungaria: Ildiko Mincza care la vârsta de 39 de ani a câștigat prima ei medalie olimpică în proba individuală și Imre Geza care la vârsta de 40 de ani a câștigat argintul olimpic. Scrima este un sport permisiv din acest punct de vedere, doar că ce am învățat eu este că sportul după 30 de ani doare din ce în ce mai tare.
Eu încă am rămas la fandări cu mintea și doar încerc să-mi imaginez cum e să faci atâtea în fiecare zi…. 😀. Mă doare doar când mă gândesc 😀
La un moment dat, una dintre fostele mele colege de echipă, Simona Pop, a făcut o statistică în anul 2016, din care a rezultat că 51 de zile noi am fost doar în aer, în zbor, cu mașina, în tren… 51 de zile din acel an noi doar am fost pe drum. Ulterior eu i-am spus: „Cum ar fi să faci o statistică să vezi câte fandări facem într-un an?”. A zis că este imposibil de făcut așa ceva.
Aș vrea să mai vorbim de povestea ta de dragoste pentru că știu că e una frumoasă și îmi place să o ascult. Când și cum l-ai cunoscut pe soțul tău?
Ironia sorții e că practic noi am copilărit pe aceeași stradă, doar că ne-am întâlnit mult mai târziu în curtea clubului Steaua. Noi suntem colegi de club, Pavel este jucător de polo la echipa clubului Steaua. Culmea e că el îl cunoștea pe primul meu cățel – era un cățel care se plimba singur prin cartier și venea acasă seara – doar că noi nu ne-am întâlnit. La un moment dat și-a făcut el curaj și m-a invitat la un platou cu găluște cu prune. Cumva toată povestea noastră de dragoste are legătură cu mâncarea 😀.
Eu, ce-i drept, rămăsesem ultima domnișoară din echipă. Deși locuiam cu Pavel de multă vreme, niciodată nu se pusese problema căsătoriei până în anul 2015 când mi-a făcut surpriza vieții, trebuie să recunosc, și a venit la Campionatul European de Scrimă, chiar în ziua în care am câștigat medalia de aur împreună cu echipa și atunci m-a cerut de soție. A fost totul wow, mai ales că toată lumea din jurul meu părea că știe. Mie îmi venea să urlu în gura mare, să le spun tuturor, dar părea că nimeni nu e la fel de entuziasmat ca mine pentru că toți știau ce se întâmplă acolo. Eu am fost ultima care am aflat. 😀. În cele din urmă am găsit un delegat din Polonia, era singurul care părea că nu știe și am fost și eu fericită că pot să-i spun cuiva ce mi s-a întâmplat 😀. De atunci spun eu și îmi place să cred că facem echipă bună împreună pentru că exact asta am văzut acasă la părinții mei, așa a fost familia noastră.
Cum de ai luat decizia de a-ți schimba numele? Majoritatea persoanelor publice nu-și schimbă numele pe parcurs… Te-am cunoscut și admirat ca fiind Ana Maria Brânză și acum auzim la televizor de Ana Maria Popescu, chiar dacă e vorba de același talent, aceeași aluniță…. 😀
Așa știu eu că se face 😀. Nici măcar nu mi-am pus vreodată problema să-mi păstrez numele, deși, în memoria colectivă cred că voi rămâne Ana Maria Brânză. Ce este super interesant este faptul că Ana Maria Popescu are rezultate mult mai bune decât domnișoara Brânză, într-un timp mult mai scurt. Popeasca este campioană și vicecampioană olimpică, pe când domnișoara Brânză este doar vicecampioană olimpică. A fost amuzant că la prima competiție la care am participat sub numele de Popescu stăteam foarte liniștită în tribună când l-am văzut pe arbitru apropiindu-se grăbit și ușor iritat de mine, iar eu nu înțelegeam de ce. El de fapt mă tot chema la planșă, iar eu îi spuneam că nu mi-am auzit numele. Răspunsul lui a fost: „Nu ai cum să-l auzi pentru că acum te cheamă Popescu, nu Brânză”. Uite cum eram eu să fiu eliminată din competiție fără să concurez măcar pentru că nu mă prezentam la planșă deoarece nu știam cum mă cheamă 😀.
Îi mulțumești vreodată fratelui tău că te-a trimis la „sala de crimă”?
Da. Practic el mi-a deschis acest drum. El e vinovatul principal pentru tot ce trăiesc acum și normal că-i sunt recunoscătoare.
Care e amintirea aceea din copilărie care la povestit la nesfârșit la adunările de familie?
Făceam atâtea năzbâtii că nu a rămas doar una. Mie mi se spunea și „copilul da de ce”. Pe mine nu puteai să mă mulțumești niciodată cu un răspuns și întrebam încontinuu „da de ce?”. Eram teribil de obositoare. Atât eu, cât și fratele meu, am fost crescuți de bunica. Pentru noi bunica era mama, iar mama era mămica. Mama (adică bunica) care stătea la 5 minute de casa noastră, era un fel de asistenta cartierului pentru că învățase pe timpul războiului să facă injecții și la ea apela oricine avea nevoie. Eu eram mâna dreaptă a asistentei și o însoțeam de fiecare dată. La ea în casă se făceau cele mai tari petreceri pentru că eu obișnuiam să aduc toți copiii la ea acasă. Nu eram chiar pe placul tuturor, dar mama tolera întotdeauna pentru că ne-a iubit foarte mult pe amândoi. Ea a fost și cea mai supărată pe mine când am plecat la Craiova, cred că din cauză că avea ea o problemă cu oltenii: „Unde pleci mamă acolo? Nu ai văzut tu niciodată cal verde și oltean bun”. Și țin minte că i-a spus mamei mele: „Dar de ce nu trimiți băiatul că el e mai mare? De ce o trimiți pe fată, că ea e mică?”. La care mămica i-a răspuns: „Păi băiatul nu mi l-a cerut nimeni” 😀.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
