La povești cu Laura Ghibu, strănepoata celui care a ajutat la înfăptuirea Marii Uniri, despre istorie, familie și viața în Suedia. Cum vede un un medic cu studii în biomedicină măsurile adoptate de statul suedez azi?

Când am văzut numele Laura Ghibu știam că ceva îmi sună extrem de cunoscut. De fapt acest „Ghibu” nu-mi dădea pace, numele de familie al lui Onisifor, un om pe care ușor îl putem numi erou național. Am învățat despre el la istorie și iată că acum am avut ocazia să stau la povești cu strănepoata lui. Frumoasă meserie mi-am ales!

Azi o să vă împărtășesc o poveste deosebită, o poveste despre care Laura Ghibu spune că reprezintă motorul vieții ei, ceea ce o inspiră în fiecare zi. Este povestea strămoșilor ei care pentru ideea unei Românii unite, pentru naționalism și pentru integritate au fost în stare să sacrifice totul.

Laura Ghibu spune că ea a avut marele noroc de a se naște în această familie, lucru pentru care va fi recunoscătoare toată viața.

Însă, în paralel cu povestea lui Onisifor Ghibu, Laura are și ea povestea ei de viață, o viață destul de încercată, călăuzită în permanență de ideea de a face bine.

Și pentru că această perioadă aflată în umbra pandemiei de coronavirus este una care ne preocupă pe toți, am profitat de ocazie să aflu în ce cred suedezii, poporul adoptiv al Laurei, atunci când aleg să lase virusul să se răspândească în masă, alegând să ducă aproape aceeași viață ca înainte. Dar mai ales, cum vede un medic cu studii în biomedicină cum este Laura Ghibu această situație.

Laura, aș vrea înainte de toate să vorbim despre Suedia și despre ce se întâmplă acum la voi. Suedia e țara la care toată lumea se uită cu admirație, dar și cu suspiciune. Oare va fi bine până la final cu măsurile adoptate de statul suedez?

Premisa este următoarea: eu sunt un medic suedez de etnie română. Dacă tu ești român care ajunge acum în Suedia, te apuci cu mâinile de cap. Dacă ești suedez, însă, înțelegi altfel strategia pentru că ești antrenat să înțelegi ce se întâmplă. Aici totul se gestionează din punct de vedere științific, politicul este scos din ecuație, interesul public este gestionat de niște specialiști în care tu poți să ai sau nu încredere. Aici lumea alege să aibă încredere în specialiști fiindcă este obișnuită să primească rezultate foarte bune de la ei. De aceea, eu una nu sunt deloc preocupată. Se valutează o grămadă de cifre, câți morți sunt pe milionul de locuitori, se văd tot felul de curbe, se ia lumea cu mâinile de cap, dar dacă tu reușești să citești rezultatele din punctul de vedere al unui om care știe să lucreze cu sănătatea, îți dai seama că noi mergem foarte bine.

Eu am studiat biomedicină înainte să studiez stomatologie și sunt obișnuită să citesc studii și să pricep poate puțin mai mult decât alții ce se întâmplă.

Ce se întâmplă cu un virus care apare nou într-o societate. Acest virus trebuie să se difuzeze într-o comunitate până ce ajunge să infecteze aproape toată comunitatea. Nu poți să-l oprești fiindcă este un virus extrem de contagios, se află în gât și se împrăștie și numai când vorbești. Este extrem de mic și nu poți să-l oprești decât cu măștile acelea speciale. Este imposibil să trăiești într-un mediu steril astfel încât să nu atingi acest virus.

Adică spui că mai devreme sau mai târziu toți o să-l luăm?

Da, toți o să-l luăm. Iar asta nu se spune în nici o altă țară, mai puțin Germania. În Germania a ieșit Merkel și a spus „oameni buni, toți o să-l luăm” și lumea s-a apucat cu mâinile de cap. În Suedia chestia asta s-a spus de la început, dar s-a mai spus următorul lucru: „Haideți să încercăm să-l luăm cât mai lent posibil în așa fel încât să nu distrugem sistemul sanitar și până atunci poate se găsește un tratament sau un vaccin. Toată lumea a fost în regulă cu chestia asta, iar ce se întâmplă acum este o difuziune comunitară controlată. Ce înseamnă asta? Înseamnă că ei văd care este răspândirea virusului și câte cazuri grave provoacă…

La liber?

Da. Există niște recomandări în așa fel încât persoanele care sunt în zona de risc să se molipsească ultimele. Ca o glumă simpatică, trebuia să operez un domn de 77 de ani, iar el m-a sunat sa-mi spună că nu mai poate veni la operație pentru că i-a spus premierul să stea în casă. Eu l-am întrebat: „dar știți de ce trebuie să stați în casă?”, la care el răspunde: „nu, dar dacă a zis el, eu așa fac!”. Iar asta îți dă o imagine de cum reacționează suedezii.

Școlile și industriile nu s-au oprit nici un moment?

Nu, nu s-a oprit nimic. Și îți spun și de ce. Există studii care arată că cei mici se molipsesc foarte, foarte greu. Există un studiu olandez care arată că și în familiile infectate cu COVID, copiii se molipsesc ultimii și fac niște forme foarte ușoare.

Școlile nu sunt un focar de infecție, motiv pentru care școlile nu s-au închis deloc în Suedia și nu s-a întâmplat nici un dezastru.

În Suedia sănătatea publică este foarte bună, iar asta în primul rând datorită structurii genetice. Suedezul este sănătos prin el însuși, prin natura lui, prin faptul că nu abuzează de nimic, se mișcă foarte mult în aer liber și nu se stresează. Și astfel specialiștii știu cu ce material lucrează. Poate că metoda asta nu se poate aplica în alte țări, dar în Suedia funcționează. Numărul de morți trebuie să se evalueze la finalul pandemiei, nu acum.

Dar crezi că va veni acest final al pandemiei?

Nu. Noi trebuie să înțelegem că acest virus este cu noi pentru totdeauna. Dar este similar virusului gripal în sensul că vom avea infecții recurente în fiecare an, care ne vor ataca mai mult sau mai puțin, dependent de infecțiozitatea sa. Ceea ce este important este să încercăm să găsim un medicament care să poată trata aceste infecții. Am ascultat un epidemiolog american care spunea că probabil și gripa, în momentul în care a apărut pe pământ a avut exact același parcurs. Acum suntem atât de obișnuiți cu gripa, încât trebuie să știm să devenim prieteni cu acest nou virus, trebuie să devenim parteneri, să știm cum să ne tratăm și să nu ne panicăm. Panica nu face altceva decât să ne întunece logica. În acest moment nimeni nu are rețeta, toată lumea bâjbâie. Dacă noi vânăm greșelile celor care ne conduc sau celor care iau decizii pentru noi în momentul acesta și îi punem la zid, nu facem altceva decât să ne facem rău nouă înșine. Noi trebuie acum să colaborăm toți.

Hai să vorbim despre tine. Ce faci tu în Suedia. Știu că ești chirurg stomatolog, dar mai știu și că ai o poveste de viață extrem de impresionantă…

Eu am fost adusă în Suedia ca un pachet, de părinții mei. Tatăl meu a fost dizident politic pe vremea lui Ceaușescu și a fost expulzat.

Expulzat?

Da, a fost o chestie super tare. Tata venea dintr-o familie cunoscută, în mare parte datorită unchiului bunicului meu, cu care tatăl meu a trăit foarte apropiat și de care s-a lăsat foarte mult influențat.

Este vorba de Onisifor Ghibu, unul dintre oamenii foarte importanți în înfăptuirea Marii Uniri…

Da, dar nu numai asta. Îți spun o poveste incredibilă, care pe mine mă stimulează în fiecare zi. Omul acesta avea niște idealuri greu de înțeles pentru cei din jurul lui. În 1917 a fost condamnat la moarte de către guvernul austro-ungar din cauză că lupta pentru drepturile românilor de a avea școli în limba română. El fiind doctor în pedagogie și inspector școlar în Transilvania, a spus ferm: „Pe aici nu se trece!”. Reacția a fost foarte dură din partea autorităților, au încercat să-l omoare, apoi au făcut un proces, l-au condamnat la moarte și când au venit să-l ia, străbunicul meu, fratele lui mai mare a zis: „Eu sunt Onisifor Ghibu” și l-au luat pe el. Astfel i-au dat timp lui Onisifor să treacă fraudulos munții și să se refugieze în România.

În România a început războiul, guvernul s-a refugiat la Iași, iar Onisifor a spus: „ce să fac eu aici? Am o idee genială: dacă tot nu mai avem deloc țară, uite avem Moldova aia de peste Prut pe care o putem uni cu Moldova mică ce ne-a mai rămas și să facem o țară”. S-a uitat lumea la el și nimeni nu l-a luat în serios. Și-o luat nevasta cu trei copii mici, de sub trei ani și în februarie 1917 s-a dus în Basarabia care era provincie țaristă, în timpul războiului. Îți dai seama? Să-ți iei nevasta cu trei copii mici și să te duci iarna în necunoscut și să stai într-un garaj? De ce? Fiindcă el avea ideea asta că trebuie să unească Basarabia cu România. A început să scrie articole, să vorbească cu oamenii, din om în om a creat un partid, Partidul Democrat Moldovenesc, a scris statutul, a făcut tot, însă nu putea să fie el liderul fiindcă era cetățean austro-ungar. Dar a catalizat toată mișcarea asta, a început să organizeze congrese pentru învățători și le-a făcut programă de studiu în limba română . A catalizat o mișcare absolut incredibilă care s-a sfârșit prin unirea de la 27 martie a Basarabiei cu România. El în Basarabia este un om extrem de important pentru că fără el nu s-ar fi întâmplat nimic.

Așa de tare mă inspiră pe mine povestea asta… Să vezi un om care pentru o idee a fost în stare să meargă până la capăt. Nu s-a gândit deloc la binele propriu și nu numai asta, s-a certat cu toți prietenii – când le-a spus lui Iorga și lui Octavia Goga (Goga era prietenul lui cel mai bun, era nașul lui de cununie, nașul copiilor) că vrea să facă chestia asta, că vrea să ducă o tiparniță cu caractere latine la Chișinău, că vrea să tipărească un ziar de propagandă pentru unire care să se numească „Ardealul”, ei i-au spus că e nebun, nu au mai vorbit cu el, scriau despre el foarte peiorativ. Măi, și a reușit!

Când s-a întors plin de lauri, toți îi spuneau că trebuie să fie ministrul educației. Însă el le-a spus tuturor că nu a făcut asta cu vreun interes politic, el tot ce și-a dorit a fost o universitate românească în Transilvania. Așa că a primit acest job și a creat universitatea Babes-Bolyai.

Din cauza acestui istoric tatăl tău a fost expulzat?

Nu, din cauza acestui istoric nu a putut să fie omorât. Tatăl meu se ridica în picioare în timpul ședințelor de partid și spunea ce-i venea la gură. Dat fiind că data de naștere a lui Onisifor Ghibu a fost trecută în calendarul UNESCO și Ceaușescu l-a reabilitat în 1978, utilizându-l pentru ideea asta a românismului, nu avea să-l bage la zdup pe nepotul lui Onisifor.

Tatăl meu a putut să meargă în străinătate de câte ori a vrut pentru că sperau că va rămâne acolo. La un moment dat a venit un securist la el și i-a spus: „Nu ne mai face viața un calvar. Uite, îți dau pașaport, numai du-te unde vrei tu!”. În acele zile în care nimeni nu putea să aibă pașaport, tatăl meu mergea pe stradă cu pașaportul în buzunar. Fratele lui trăia în America și la un moment dat a zis: „hai să mă duc să-l văd pe frate-meu dacă tot am pașaport”. Dar nu avea intenția să rămână. La întoarcere, trebuia să ia avionul de la New York spre Viena – unde avea escală – și de acolo să meargă la București. Nu știu ce i-a venit lui în cap să se ducă și să controleze lista de pasageri a avionului, iar când a făcut asta, domnul de la ghișeu i-a spus că el nu se află pe listă, deși avea bilet. Atunci și-a dat seama că nefiind pe lista de pasageri, atunci când ar fi ajuns în România ar fi fost dat dispărut. Atunci s-a speriat, s-a uitat în buzunar câți bani avea, avea pentru un bilet la Stockholm și așa am ajuns în Suedia.

După care v-a chemat și pe voi?

Pe maică-mea a distrus-o psihic securitatea, așa că a luat-o pe soră-mea și au plecat și ele la tata. Eu am rămas singură cu bunicii în România, să-mi termin liceul. Eu nu voiam să plec.

De ce nu? Îți plăceau eugeniile și alvița?

Fiindcă aveam ambientul meu, aveam gașcă, nu voiam să plec. Apoi a venit revoluția. Când a venit revoluția eram în al nouălea cer. Am început să fac planuri, să intru în politică, să schimb eu lumea, am făcut campanie pentru președinția lui Rațiu, am scris articole, eram super activă. Când au început să vină minerii și să bată studenții, atunci m-au convins ai mei și am plecat și eu în Suedia.

Erai deja studentă?

Nu. Eu am absolvit liceul în 1990 și imediat după bacalaureat, în 13 iunie au venit minerii. Atunci ai mei au zis: „gata, vii aici!”. Când am ajuns în Suedia primul lucru pe care l-am făcut a fost să renunț la cetățenia română și am primit azil politic. Le-a fost frică alor mei pentru că eu mă expusesem foarte mult prin activismul meu.

La 18 ani ajunsă în Suedia nu știam limba, nu puteam să mă înscriu la facultate pentru că nu aveam decât bacalaureatul din România care nu era suficient, așa că m-am apucat să studiez limba. Șase luni am studiat limba și mi-am dat examene de competență liceală în suedeză și engleză și după șase luni am intrat la facultate.

Ce meserie aveau părinții tăi?

Părinții mei erau ingineri, dar toate femeile din familia Ghibu erau stomatoloage. Mătușa mea care locuia în America îmi tot spunea: „Hai fă și tu stomatologia, vii apoi în America și lucrăm împreună”. Și după câțiva ani de biomedicină m-a convins.

Dar cum ți s-a părut Suedia în anii ’90?

Mi s-a părut groaznic!

De ce? Noi în România abia descopeream blugii în vremea aceea…

Eu nu am fost niciodată o tipă materialistă, niciodată nu m-au preocupat hainele sau make-up-ul. Întotdeauna am avut alte preocupări și faptul că aici lumea nu avea pentru ce se lupta, nu reprezenta nici o provocare pentru mine. Toată lumea era super liniștită, era o viață extrem de monotonă pentru mine, ceea ce mi s-a părut oribil. Când am ajuns la facultate într-un centru universitar fantastic m-am implicat în mișcarea studențească, am început să mă lupt că nu aveam destul de… nu știu ce naiba că aveam de toate…

Apoi am intrat la facultatea de stomatologie, și acolo am început să mă lupt.

După facultate ai început să practici stomatologia în Suedia?

Da, m-am dus în nordul Suediei, însă acolo era o viață prea liniștită așa că…

Te-ai dus în Italia…

(Râde). Da. M-am gândit cum să-mi fac eu viața mai grea și am găsit un job în sudul Italiei. Am zis că italiană chiar nu știu, așa că am plecat acolo. Am ajuns în Sicilia fără să știu o boabă de italiană și m-am dus să lucrez într-o clinică suedeză. Un profesor de-al meu lucra deja acolo, așa că mi-a făcut cumva intrarea. Am stat acolo un an, am învățat italiană, am lucrat, am văzut că treaba nu era chiar așa cum părea la prima vedere. Ce e acolo…. România e lux. Să vezi cum se lucrează acolo la negru, cum mafia controlează tot, e jale. Apoi am plecat în Elveția și acolo am început să studiez și chirurgia orală. Am evoluat tot mai mult, am continuat studiile de specializare la Verona.

Apoi am primit toate atestatele și mi s-a ivit o posibilitate să deschid o clinică cu fonduri europene în Sicilia. Am început proiectul, dar nu am reușit și am împrumutat bani de la părinții mei.

Aici începe povestea grea?

Da. Mare greșeală. Acolo, din păcate, am încercat să fac ceea ce mi-am propus însă toți din jurul meu erau legați de niște familii mafiote și am intrat în această asociație cu ei, fără să-mi dau seama. Când tu ești un om bun, crezi că toată lumea din jurul tău e bună. Așa se face că am intrat într-o grămadă de probleme. Am încercat să elimin persoanele acestea din jurul meu și cu cât eliminam mai multe, cu atât intram eu mai tare în probleme.

Am construit o clinică de la fundație până la acoperiș, o realitate foarte pozitivă în contextul acela, însă mafioții m-au ajutat să pierd bani. Eu lucram și ei aveau oameni infiltrați în clinică care furau banii din casă. Au fost niște chestii atât de groaznice încât pot să scriu o carte.

Clinica începuse să fie foarte mare și la un moment dat mi-am dat seama că lucram toți ca nebunii și nu aveam bani. Așa am început să văd care e situația, am realizat unde se sifonau banii, am dat afară pe toată lumea și atunci au început probleme mari. Au început să-mi înainteze procese, inclusiv penale spunând că mi-am bătut personalul, că i-am băgat pe oameni în spital, că i-am lăsat handicapați. Eu mă duceam la tribunal și judecătoarea mă întreba: „Cum faceți treaba asta doamna doctor? Dumneavoastră sunteți o persoană de vază aici în comunitate”. Eram gravidă în luna a șaptea și cum aș fi putut eu să bag 10 persoane în spital? Însă judecătoarea avea șase martori, dintre care doi polițiști.

A trebuit să plătesc zeci de mii de euro acestor persoane pe care se presupune că le-am handicapat.

Apoi ar fi trebuit să le plătesc taxă de protecție, așa că am refuzat și am renunțat să mai lupt. Aveam o fetiță de câțiva anișori, așa că i-am spus soțului meu că eu renunț la tot și plec în Suedia.

Soțul tău era sicilian?

Da, însă el a trăit într-o familie cu foarte multe femei și nu avea putere să mă ajute în lupta asta cu mafia. Acolo dacă nu ai tată, nu te bagă nimeni în seamă.

Așa că până la finalul lui 2011 am fost înapoi în Suedia.

Am lăsat clinica de izbeliște, nu m-a mai interesat nimic și după 12 ani de lupte seculare am abandonat tot.

Soțul tău a venit cu tine?

Da, a venit cu mine și suntem și acum împreună, însă nu i-a plăcut niciodată că l-am adus aici.

Ce faci tu azi în Suedia?

Colaborez cu două clinici private pe chirurgie dentară și am început să predau. Acum, cu coronavirus, toată lumea se agită că e nevoie de ventilatoare. Eu am studiat prevenția infecțiilor nosocomiale cu niște specialiști din Germania și pe tema asta predau foarte mult. Văzând isteria cu ventilatoarele m-am gândit că dacă noi nu ne-am infecta atât de ușor, poate ar fi mai bine. Pentru că dacă iei un ventilator și îl pui lângă un om nu îl salvezi, e nevoie de celelalte proceduri pentru a-l salva. Noi, în România nu avem personal calificat și asta înseamnă că e inutil să cumpărăm mii de ventilatoare.

Am înțeles că a intuba un om e un procedeu extrem de complicat…

Da, este foarte complicat, dar nu numai asta. Ce faci cu un om când îl scoți de pe intubare? Acum se fac niște studii despre un sindrom post intubare și trebuie niște echipe de reabilitare ca să-l readuci pe linia de plutire.

Așa că m-am gândit: dacă trebuie atât de mulți specialiști ca să ajuți un om, ce ar fi dacă ar fi cât mai puțini oameni care să aibă nevoie de chestia asta. Așa că am zis că noi trebuie să începem de la bază, de la cel care vinde verdețuri și până la cel care îngrijește vârstnicul în căminul de bătrâni. Noi trebuie să le dăm informații și trebuie să facem în așa fel ca infecția să se difuzeze cât mai lent posibil. Și atunci pot adapta cursurile mele de prevenirea infecției în informații despre prevenția COVID -19 pentru toți. Și am început să vorbesc cu oamenii în România. Eu m-am înscris în partidul PLUS, dar eu nu sunt membru plin, sunt doar onorific pentru că nici măcar nu sunt cetățean român. Însă am ales să folosesc toate contactele din partid pentru a face bine. Am făcut ca Onisifor J. Prin intermediul acestei rețele am dat de directoarea de la DGASPC Sibiu și i-am propus cursul meu. I-a plăcut foarte mult așa că am început aceste cursuri pentru asistenții sociali, pentru cei care lucrează în centrele de copii și pentru toți cei care au nevoie.

Tu faci asta voluntar?

Da, absolut voluntar. Apoi a început lumea să mă contacteze.

Apropo de voluntariatul tău, eu știu că tu ești activistă din fire. Ai venit pe la protestele din România…

Da, da. Visul meu de fapt este să trăiesc în România. Mie îmi place acolo, dar vreau să trăiesc într-o Românie în care să pot eu să trăiesc. Crescând aici, nu am făcut niciodată un dosar cu șină, nu aș putea să mă orientez în birocrația românească. Aici viața e atât de simplă, atât de simplă… Tu îți faci declarația de venit cu un deget. Este bine, dar este și rău fiindcă tu îți lași toată viața în grija statului, ai încredere în stat. Statul te-ar putea manipula, însă nu o face. Aici statul chiar lucrează pentru tine. Eu când mă întâlnesc cu politicianul care mă reprezintă, eu chiar simt că e în serviciul meu. Când ajungi în fața oricărui fel de entitate publică, acela nu știe cum să te mai ajute.

Dar tu știi că România asta în care ai putea tu să trăiești să nu fie niciodată?

Da? Nici Basarabia nu trebuia să se unească cu România.

Așa e, însă noi tot așteptăm de 30 de ani…

Dacă noi tot așteptăm, nu se va întâmpla nimic, dar dacă noi începem să facem, lucrurile se schimbă.

Părinții tăi sunt tot în Suedia?

Da, ei sunt în Stockholm.

Și tu unde ești?

Eu sunt în sud, în Malmö.

Fiica ta vorbește românește?

Da. La cinci ani am trimis-o la grădiniță în România. A fost groaznic pentru noi, ca părinți. Am trimis-o pentru câteva luni la o grădiniță în Sibiu, cu bunicul care avea aproape 100 de ani. Aveau grijă de ea bunicul și tatăl meu. Tatăl meu lucra atunci și în România și el a plecat cu ea. El o ducea la grădiniță, o lua și fata stătea cu ambii bunici, de fapt cu bunicul și străbunicul. Dar am vrut să facă chestia asta ca să aibă conexiune cu străbunicul ei, cu bunicul ei și să învețe limba. Următorul an am făcut la fel, o trimiteam iarna în România pentru că aveau grădiniță de schi acolo în Sibiu. Și-a făcut prieteni, a învățat limba foarte bine.

Bunicul mai trăiește?

Nu, a murit acum trei luni. Și acum îl visez.

În vacanțe veniți în România?

Da, sigur. Eu veneam în fiecare lună în România pentru bunicul. Așa m-a prins și ordonanța 13, în vizită la bunicul. O lună am rămas în România la proteste, cu bunicul care își făcuse pancarte și le afișa la geam.