Căutare

Share this article

Ana Maria Caia este jurnalistă și scriitoare, scenaristă și producător de televiziune. Vine din neamul scriitorului Ion Creangă, a copilărit într-o mănăstire, a învățat să creadă în Dumnezeu de la elevii seminarului teologic și nicio carte de filozofie nu i-a deteriorat convingerea că Dumnezeu este cel mai bun reper moral la care putem aspira.

Și-a cunoscut primul soț la Olimpiada Internațională de Filozofie și a divorțat la 24 de ani, când era omul esențial dintr-o echipă de 40 ai unei emisiuni mamut a Antenei 1, realizată de Andrei Gheorghe. S-a recăsătorit, are doi copii, a condus o revistă celebră, scrie și spune povești cu nesațul omului abil, care găsește semnificații în cele mai simple ori complicate turnúri de ale unui destin.

Am citit că ești stră-stră-strănepoata lui Ion Creangă. Povestește-mi!

Da. A fost o familie destul de mare. Străbunicul lui Ion Creangă a plecat din Ardeal pentru a trebui să se convertească la catolicism. Era proprietarul mai multor turme de oi, dar cu mai puțin pământ, așa încât i-a fost destul de simplu să vândă ce avea, să plece spre Moldova și să se așeze în poala muntelui, în Neamț. Aici au avut pădure, dealuri, munți și multe turme de oi, deci erau niște oameni foarte avuți.

Acești frați Creangă au întemeiat satele de munte care există până astăzi, iar mama se trage din neamul lor. Interesant este că ei, pentru a-și conserva averea s-au căsătorit mult în interiorul tribului. Bunicii mei erau veri.

Obligă moștenirea asta?

Toată lumea de pe valea muntelui este un bun povestitor. Poate pentru că erau în zona de munte, unde trăiau semi-izolați mare parte din an, din cauza condițiilor de vreme. Poate acele ierni lungi te obligă la niște povești nocturne, nu doar cele diurne, utilitare. Cele de seară sunt pură fabulație. În toată zona aceea oamenii au un umor foarte special, multă ironie și autoironie. Este un loc care generează multe povești.

Și acum îmi face mare plăcere să mă duc la rudele care au rămas acolo și care au un anumit tip de povestire, un verb foarte viu.

Dă-mi un exemplu!

Avem vreo 12-13 ani și a murit un vecin de care mama avea grijă, iar niște femei de pe valea muntelui au venit să ajute la făcut mâncarea pentru în mormântare.  Lucru care înseamnă multă muncă, ce se prelungește târziu în noapte. Am rămas și eu cu ele și cred că atunci am înțeles și eu ce înseamnă moarte.

La început atmosfera era foarte sumbră, fiindcă murise un om. Dar până dimineață reușisem toți să râdem atât de mult, într-o eliberare extraordinară, de poveștile pe care le spuneau ele. Niște femei care nu îl cunoșteau pe cel mort, dar născoceau povești care îl implicau și își închipuiau lucruri despre el.

Era un exercițiu de atelier de scriere creativă, doar că erau în proximitatea noastră. Iar totul era povestit cu multă delicatețe, nu întreceau linia bunului simț, lucru ce ține de abilitatea unui mare povestitor care știe să navigheze prin poveste astfel încât să nu-și rănească publicul.

Cine din familia ta este așa?

Cred că toți unchii și mătușile mele. Adică foarte mulți oameni, pentru că mama vine dintr-o familie cu zece copii.

Ce-ți amintești din acele locuri?

Satele de pe valea muntelui, adică de la Ozana până la Bistrița, acolo unde s-au așezat urmașii lui Creangă, sunt foarte interesante vizual pentru că nu prea găsești linii drepte. Și au o expresivitate demnă de un pictor flamand: garduri, dealuri și copaci. Îmi amintesc verile, când mergeam acolo, îmi vine în minte Ozana, care în zona Dolheștiului, unde locuiau ai mei, era foarte mare. Acolo ne scăldam în prundul ei.

Îmi amintesc de gospodăria unei mătuși, care avea două iazuri și o ștează, adică un vârtej de apă unde se spălau cergile și covoarele de lână. Practic, trăseseră un curs de apă care cobora din munte, care se învârtea într-un punct, această ștează, și făcea un fel de mașină de spălat naturală.

În acea gospodărie exista o coastă foarte abruptă, așa cum sunt toate coastele acolo, iar printre iazuri era o livadă de meri. Iar casa era în prund, la Ozana. Un loc de vis.

Pare că ai fi privilegiată să fi trăit copilăria în acele locuri!

Mă simt privilegiată de faptul că am avut atunci, în copilărie, ocazia extraordinară să întâlnesc foarte mulți oameni și să absorb foarte multe tipologii de personaje.

Eu sunt născută în Mănăstirea Neamț și, până la 4 ani și jumătate, am trăit într-o casă călugărească din mănăstire. Noi trăiam cu băieții de la seminar, unde tata era profesor. Alți copii nu erau. Doar poștașul avea doi, mult mai mari decât mine. Deci tot ce puteai găsi erau călugări, o altă familie de profesori și noi.

Mănăstirea a fost primul meu univers.

Acolo vezi tot felul de oameni, fiecare cu poveștile lui, de la sublim la decădere, totul foarte accentuat. În mediile religioase, oamenii trăiesc sub dictatura unor exigențe foarte mari. Nu poți fi mai puțin decât perfect, nu? Iar această presiune te poate duce la sfințenie, la perfecțiune, sau dimpotrivă, te duce la pierzanie.

Un personaj fabulos pe care l-am întâlnit acolo era dascălul cămătar. L-am pus într-o carte de povestiri pe care am scris-o. El era o expresie balzaciană întru totul. Cu o apariție fizică absolut îngrijită, un om impecabil, veșnic scrobit, cu o cămașă imaculată, era un om extraordinar de studiat. Adică personajul pe care nu îl găsești de obicei în orășele mici de provincie. Se vedea din cum merge și ce face că își crease acest personaj cu o poză publică impecabilă, cu o familie foarte conectată la biserică, dar care făcea cămătărie la modul cel mai agresiv. A luat casa oamenilor fără nicio remușcare. Lua banul văduvei și o oropsea. Ca în Biblie.

Apoi, era acolo un preot absolut genial, un personaj sclipitor, cu nu știu câte doctorate, necăsătorit, preot celit, ceea ce este foarte rar la noi, cu o presiune îngrozitoare de la un mediu în care intrase voluntar și în care reușise să și facă un loc. De unde venea presiunea? Din faptul că era rom. Și nimeni nu voia să aibă de-a face cu el.

Ei bine, acest om, complet nepotrivit, născut într-o societate care nu-l putea duce, își pierde mințile, se cufundă într-un alcoolism agresiv și moare destul de tânăr. Pentru că nu avea gradul de adaptare, de mediocritate necesar pentru a putea duce o existență relativ fericită.

Cum se adunau ei acolo? Ce-i mâna acolo?

Mă uitam la filmul „Un pas în urma serafimilor”, tocmai pentru că surprinde exact aceeași perioadă pe care am prins-o și eu în seminar.

Tata a fost director la seminarul de la Neamț, în vreme ce povestea din film vorbește despre cel de la Roman. Era perioada în care se deschiseseră seminariile din toată țara, în sensul că înainte de Revoluție existau extrem de puține locuri disponibile pentru admitere.

Eu i-am cunoscut pe acești tineri și cred că filmul face o nedreptate prin omisiune pentru că majoritatea celor care se duceau acolo o făceau pentru că aveau ceva cu credința. Dacă eu cred, cred pentru că i-am văzut pe ei crezând.

Credința la o vârstă așa de mică nu este neobișnuită?

Deloc. Eu am crezut mai mult până la 4 ani decât atunci când aveam 16 ani. Credința nu ține de rațiune. Sigur că mai târziu rațiunea te îndeamnă să filtrezi tot felul de lucruri, dar credința nu te lasă deloc să fii prost, dimpotrivă. Sigur, rațiunea îți aduce o înțelegere superioară, dar nu ai nevoie de ea pentru a crede.

Dumnezeu este o energie creatoare, imensă, copleșitoare. Este o formă perfectă spre care noi putem tinde. Și, sigur că are și latura umană, a lui Iisus Hristos, care poate fi ușor de înțeles, chiar și pentru un copil.

La mine credința cred că este cel mai mare paradox pe care îl trăiesc. Pentru că, pe de o parte, sunt foarte rațională, cu o încredere foarte mare în știință și cu tendința de a găsi explicații logice și raționale pentru orice, iar pe de altă parte zona mea de confort, pe care mă străduiesc să o păstrez neerodată, este aici: neconștientă, nerațională, care nu are nimic de-a face cu procesele mentale. Este credința.

Despart foarte bine instituția în sine de biserica interioară, fără a fi însă anticlericală. Eram la o conferință legată de lansarea noului sezon din Young Pope, la Roma. Un ziarist american, absolut agresiv, îl întreabă pe Sorrentino de ce nu tratează cu mai mare interes scandalurile legate de pedofilie. Regizorul, vizibil sâcâit de întrebare, din postura omului care a creat o operă de ficțiune, departe de a-și asuma o misiune de a face dreptate pe subiect, răspunde că biserica este una dintre puținele instituții de acum care întâi gândesc și apoi vorbesc sau acționează.

Nu suntem pe facebook unde avem puterea și impulsul de a comenta imediat orice. Biserica este unul dintre locurile unde este nevoie de 50 de ani pentru a asimila o reformă. Iar în istoria omenirii 50 de ani nici nu înseamnă așa de mult.

De unde vine înțelegerea asta a ta și toleranța asta bătrânească, cu atât mai stranie, cu cât ești un om tânăr?

Am crescut cu răbdare. Când stai ore întregi în genunchi, oricât de mic ai fi, la o liturghie, aceeași în fiecare zi, iei parte la o repetitivitate care îți deschide un anumit tip de emoție. Slujba din biserică este o veșnică repetiție, nu se reformează nimic în ea. Iar asta îți rafinează emoția și te învață să ai un anumit tip de răbdare.

În viața asta este foarte important să rezistăm la repetiție, să nu ne plictisim de omul de lângă noi după cinci zile.  E foarte important să ne bucurăm de copaci, chiar dacă înfloresc în fiecare an și nu li se schimbă culoarea, de la unul la altul. E important să nu ne plictisim de noi, fiindcă suntem aceeași.

Cum a absorbit orașul ăsta nebun acest tip de răbdare cu care ai fost crescută?

Eu am trăit în ultimii ani în București ca un pustnic. Casa mea este un bârlog. Ies din ea unde vreau și când vreau. Mă văd cu oamenii cu care aleg să mă văd.

Ana Maria Caia

Când ai avut indecent de mulți bani?

În 2006 lumea noastră era una foarte prosperă. Salariile în televiziuni erau foarte mari. Eu câștigam mulți bani la Realitatea Tv, făceam emisiuni și pentru alte televiziuni, făceam multe lucruri. Mi-am făcut o companie de producție tv, Indie Studio, produceam ce îmi plăcea doar că munceam extraordinar de mult, aproape că nu aveam timp să dorm. A fost foarte constructiv pentru mine și am învățat foarte multe, de pildă fizica Pământului și meteorologie pentru că făceam o emisiune de știință.

Și despre tine ce ai învățat?

Că pot să alerg oricât, dar cumva știam asta. Treceam prin multe subiecte: de la un matinal, la o emisiune de cultură urbană, până la emisiunea de turism, Bazar, de la TVR2.

Am întâlnit foarte mulți oameni, am învățat multe lucruri și a fost stimulant intelectual pentru că trebuit să sar de la o temă la alta. Apoi a venit criza economică, piața a căzut și, după ce am încercat să fac un reality-show, mi-am dat seama că nu mai pot să fac nimic în televiziune. Era atât de puțin stimulant intelectual și nu îmi amintesc să fi fost vreodată mai puțin fericită în viața mea, încât am renunțat.

Ce ți-au adus banii în acești ani de prosperitate?

Nimic. Banii îți aduc ce vrei tu să îți aducă. Am cumpărat o casă, dar contează? Este vreunul dintre noi, din acest mediu, care stă afară, sub cerul liber? Stăm cu chirie, pentru că se potrivește mai bine nevoilor noastre.

Casa este un spațiu pe care îl locuiești. Dacă intri în el cu nemulțumire, durere, plictiseală, oricâte canapele sofisticate vei avea, tot nefericit vei fi.

De ce ai intrat în televiziune?

Din întâmplare, la 19 ani. Venisem la Facultatea de Filozofie, care era ceva îngrozitor atunci.

Fusesem la Olimpiada Internațională de Filozofie, luasem medalie de argint (aurul a mers la fostul meu soț, Miron Ghiu) și eram foarte pasionată de citit. Între 15 și 18 ani citisem foarte mult. Enorm.

Ce căutai?

Cred că aveam nevoie de un spațiu intelectual care să fie doar al meu. Și care să mă stimuleze. Nu cred că la 15 ani am vrut să îmi răspund la întrebările esențiale ale vieții. Citești și reflectezi, dar când termini știi mai puțin, ai mai multe întrebări decât răspunsuri.

Bun. Dar de ce la 15 ani?

Eram la mare, la vila scriitorilor, la Neptun, în vacanță. Erau personaje foarte interesante acolo. Și, stând la masă, a venit la mine un scriitor bătrân și a cerut să vorbească despre filozofie. Cu mine și cu un alt băiat. Ne-a spus că el a fost filozof în România, dar a plecat în Suedia, iar Suedia este locul unde filozofii mor.

Și am început să vorbim. Mi s-a părut interesat. Lucru care m-a făcut să mă apuc de citit. Așa am început. Și a început să îmi placă din ce în ce mai mult.

Am fost un adolescent foarte tipic, într-un sens. Am ieșit și eu cu băieți, am făcut și eu sex și m-am dus la una, două petreceri. Dar atât. După un timp, nu mă mai ardea să ies.

Stăteam la mine în cameră, unde aveam un pat mare, iar jumătate era plin de cărți. Mă duceam la biblioteca orășenească, aveam un ghiozdan de cârpă, îl încărcam cu cărți, 8-10 cărți, mergeam acasă și citeam.

Cititul și literatura au fost esențiale pentru mine. Acolo am învățat să trăiesc.

Și dacă ne întoarcem la intrarea ta în televiziune?

La 19 ani, venită la o Facultate de Filozofie care nu îmi dădea nimic, m-am dus să muncesc. Și m-am angajat la TVR. Un mediu pe care avem să îl descopăr toxic și care nu avea ce să  îmi ofere pe termen lung.

Am rezistat aproape 3 ani acolo, până când am văzut un anunț la avizierul televiziunii, care solicita scenariști. Am mers la concurs și am realizat că era compania lui Valeriu Lazarov. Ei deschideau multe emisiuni, Babilonia, cu viitoarea Augusta Lazarov, Mașina Adevărului, și alte câteva formate de dragoste.

Am dat examenul și am intrat la Mașina adevărului. Lazarov, când m-a văzut, aveam 22 de ani, a întrebat „unde este scenarista noastră?”. Se aștepta la o doamnă mai în vârstă. Este un compliment, nu?

Lazarov este omul căruia îi datorez cel mai mult profesional. Era un geniu. Știa să vorbească pentru fiecare. De la el am învățat lucruri de finețe: de ce la televizor spui dragoste, nu iubire. Pentru că iubirea îi va conduce pe oameni la ideea de dăruire altruistă, christică, iubirea nu este pătată de fizic, este pentru copii. Dacă nu cumva ideea asta de iubire vrei să o comunici, atunci dragoste este cuvântul corect pentru tv.

A fost primul om care m-a învățat să mă gândesc la cel pentru care scriu. De pildă, am avut cazul gimnastei imobilizate, Alexandra Marinescu, și i l-am povestit lui Lazarov. El ne-a oprit: „ați distrus un caz!” Și avea dreptate. De ce? Pentru că noi vorbeam despre accidentul ei de coloană și imobilizarea într-un scaun rulant. Or, asta era o problemă cu care puțini dintre telespectatori se puteau identifica. Dar nu spusesem nimic despre faptul că ea a fost abandonată de părinți, faptul că ea fusese lipsită de sprijinul lor. Cu acest lucru empatizau, de fapt, oamenii din fața televizoarelor.

Pe la ora două noaptea Lazarov ne trimitea faxuri cu scenariile corectate cu pixul. Și avea întotdeauna dreptate.

Circulă istorii celebre în care niște scenariști din Spania i-au pus în texte replici luat de la Shakespeare. Și Lazarov întreba: „cine e tâmpitul care a scris asta?”. Și i se spunea cine. Iar el răspundea. „și ce? Shakespeare a fost scenarist tv?”.

Cu el am înțeles să gândesc corect povești pentru oamenii care se uită la noi. Am început să gândesc corect munca asta ca în industrie, cu reguli, cu noimă. De la el am învățat o lecție: dacă mâine murim toți și vin extratereștrii ei trebuie să înțeleagă cu exactitate, din biblia formatului nostru, ce este de făcut în show-ul nostru. De la Lazarov am învățat meserie.

Nu am stat mult la compania lui însă. Am plecat după un an și ceva la emisiunea lui Andrei Gheorghe, care tocmai se mutase în Antenă.

Eu îl știam bine pe Gheorghe, de la 19 ani, când, el făcuse cu noi un fel de mentorat. Eram mai mulți tineri care îl căutau, printre care și eu cu fostul meu soț. Miron și Andrei Gheorghe erau prieteni de familie și ne știam bine.

Gheorghe era un tip uimitor. Pierderea lui este și acum ceva ce mi-e greu să accept. Era un tip foarte viu la minte, foarte cultivat și curios, dar care niciodată nu își îneca interlocutorul. Pe noi, la 19 ani, putea să ne mănânce cu fulgi cu tot, oricât eram noi de deștepți. Deci avea și o generozitate intelectuală și răbdare.

În Antenă însă ne-a fost greu pentru că eram percepuți foarte rău. A durat foarte puțin până când Gheorghe a ajuns la un conflict cu patronul, pentru că deschidea emisia cu discurs împotriva lui Năstase, de pildă. Pur și simplu nu s-a abținut și îl admir pentru asta. În fine, emisiunea s-a terminat repede și ne-am cărat toți pentru că oricum nu am fi rezistat mult într-un mediu care ne respingea în mod constant.

Ana, călător la Ierusalim

Cum a evoluat în tot acest timp relația ta frumoasă cu băiatul pe care l-ai cunoscut la olimpiada de filozofie?

Ne-am despărțit după ce s-a terminat emisiunea lui Gheorghe. A fost o pasiune de tinerețe. O reală pasiune.

Îmi plăcea că era foarte deștept, lucru care-mi place și acum la bărbați. Era un partener intelectual pe măsura mea și a fost o pasiune uriașă, cum probabil nu poți avea decât în trecerea prin tinerețe și căreia, este o idee bună să îi supraviețuiești. Atât este de intensă. S-a dus la fel de furtunos la fel cum a venit, cu o tensiune uriașă și o furtună de emoții.

Am trăit-o până la sfârșit și am lăsat-o să moară. Cred că el voia să plece. Și până la urmă a plecat. Dar eu nu voiam să plece și de aici venea conflictul.

Știam și discutam despre faptul că ne vom despărți, era dureros dar nici nu se putea termina altfel. Am epuizat-o. Și el a plecat.

E greu, dureros, dar știi cum e, iubirea, ca și credința, este o zonă greu de controlat rațional. Dacă nu ești perfect vulnerabil nu poți spune că ai o conexiune pe bune.

Ne întoarcem la Gheorghe și la emisiunea lui care s-a terminat brusc și conflictual. Câți ani aveai?

Aveam 24 de ani și, când mă uit în urmă, eram producătorul executiv al unei emisiuni care avea în permanență zeci de oameni în platou. Și ce știam să fac foarte bine era să țip. Tot timpul, până îmi pierdeam vocea.

Televiziunea propagă o cultură a abuzului. Când mă gândesc, mi-e groază. Mi-e rușine.

Cum ai scăpat de apucătura asta?

S-a terminat emisiunea, m-am mutat la Realitatea Tv și am început alt tip de emisiuni. Cred că de fapt m-au salvat emisiunile de călătorii și voiajele.

Cărțile și călătoriile m-au clădit. Este bine să faci exercițiul de a fi străin în culturi fundamental diferite.

Făceam o emisiune cu buget românesc adică am ajuns în situația de a ne descurca singuri, fără ghizi, fixeri și tot ce folosesc de obicei televiziunile străine când produc astfel de emisiuni. Când am ajuns la Tokyo știam harta metroului pe dinafară. Și arhitectura orașului o aveam foarte corect în minte, să mă pot descurca.

În călătorii mi-am confirmat că oamenii sunt mai curând buni. Am avut atâta ajutor de la ei și am învățat să am încredere într-un fel incredibil.

Ai zice că un om așa de îndrăgostit de călătorii ar alege să trăiască în altă parte a lumii, în alt oraș decât Bucureștiul. Tu ce zici?

Mie îmi place Bucureștiul. Este orașul în care am trăit cel mai mult din viață. Am venit aici la 18 ani, ăsta e orașul în care am născut copiii. Este orașul lor, este și orașul meu. Sigur, mi-ar plăcea să trăiesc în Tokyo, dar e mai complicat.

 

 

 

 

 

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO