Lacul Roșu. „Ucigașul” născut din legendele păstorilor, ce taie răsuflarea oricărui privitor

Lacul Roșu este probabil unul dintre cele mai spectaculoase locuri din România, motiv pentru care atrage mii de vizitatori pe tot parcursul anului. Unii vin întâmplător, alții ca să-i admire frumusețea și alții ca să vadă cu ochii lor minunea apărută din legendele oamenilor.

Aflat în centrul țării, la câțiva kilometri de Gheorghieni, al doilea cel mai important oraș al județului Harghita, Lacul Roșu este un baraj natural, format în urmă cu nici două sute de ani, pe valea râului Bicaz, în apropiere de Cheile Bicazului, o altă frumusețe a naturii menită să-ți taie răsuflarea.

Și dacă anul trecut, din cauza restricțiilor de pandemie ne-am aplecat mai mult ochii către frumusețile României, propun să nu ne stricăm obiceiul și să încercăm să vedem cât mai mult. Pentru că orice descoperire pe care o fac ochii noștri în călătorii, este o însemnare în marea carte a înțelepciunii vieții.

Lacul Roșu, „ucigașul” ce tronează peste o armată de soldați de lemn

Lacul Roșu este cel mai tânăr lac natural format în România. Istoria lui datează de la 1837 când, se spune că a apărut peste noapte. Atunci, din cauza ploilor abundente ce au înmuiat bine pământul, o porțiune din muntele Ghilcoș (un pinten de grohotișuri) s-a surpat, blocând cursul natural al râului ce trecea pe acolo. Astfel, între vârfurile Șuhardul Mic (1352 de metri), Șuhardul mare (1507 metri) și vârful Ghilcoș (1406 metri) a apărut acest lac și nu a trecut mult până când, datorită frumuseții naturale, s-a creat pe malurile lui o stațiune turistică, azi extrem de tranzitată de oameni în căutare de frumos și aventuri.

Zona depresionară unde s-au adunat apele era la începuturile poveștii noastre o pădure măiastră din pini și brazi. Fiind inundată, din ea au mai rămas doar cioturile copacilor care ies la suprafață din loc în loc. Aceasta este armata de soldați de lemn a „ucigașului”.

Mulți s-au întrebat de ce i se spune Lacul Roșu pentru că nu este nici pe departe roșu, ci mai degrabă apa are o culoare verzuie. Ei bine, argilele munților sunt bogate în oxizi de fier și uneori, în funcție de cum bate lumina soarelui, rocile aduse de pârâul Roșu și rocile masivului Suhard fac ca reflexia apei să capete uneori o nuanță roșiatică. Această bogăție de fier este și cea care a dus la conservarea de-a lungul sutelor de ani a trunchiurilor de pini.

Primul cioban care i-a dat denumirea de Lacul Roșu a fost Orban Balazs, în 1864. Și de atunci așa i se spune.

Mai puțini localnici sunt cei care îi spun „Ucigașul”, având tot timpul în minte legendele care circulă din strămoși.

Lacul Roșu și legendele vieților curmate

Vei vedea că dacă întrebi orice localnic, ți se va spune să ai mare grijă cu „ucigașul” care nu o dată s-a hrănit cu vieți omenești. Deși sunt oameni care se scaldă în lac, sunt mulți care te vor sfătui să stai de-o parte deoarece nu se știe niciodată.

O legendă spune că în zonă trăia de mult o fată foarte frumoasă, pe nume Estera. Într-o zi a plecat la târg, la Gheorghieni, unde a întâlnit un flăcău frumos ca soarele și voinic de putea să se ia la trântă cu ursul. De cum s-au văzut, cei doi s-au îndrăgostit și și-au jurat iubire pe viață. Băiatul a vrut să și-o facă mireasă, însă, înainte de nunta lor, a plecat în armată. Nu s-a mai întors niciodată. Fata l-a așteptat zile și nopți înecate în suspine. Într-o zi, când se afla cu ulciorul la pârâu, a fost zărită de un tâlhar care a ridicat-o pe cal și a dus-o departe, în peștera dintre munți unde își avea ascunzătoarea. Zile întregi a încercat să o facă să-l îndrăgească, promițându-i tot aurul din lume, dar fără succes. Inima fetei era pe veci a voinicului. Când a văzut că nu o scoate la capăt, a vrut să o facă a lui cu de-a sila. Estera a strigat către munți, implorând ajutorul. Stâncile s-au prăbușit și fata și tâlharul au rămas sub ele. Cu timpul, apele munților s-au adunat în căldarea de pietre prăbușită și astfel s-ar fi format Lacul Roșu.

O altă legendă spune că lacul este roșu din cauza sângelui vărsat acolo. Pe pajiștea dintre versanți, era de mult o stână. Într-o zi cu furtună, ciobanii au încercat să-și adăpostească oile și să se refugieze din calea prăpădului. Numai că furtuna a adus cu ea stânci și pietre și cu toții au fost îngropați sub ele. Sângele ciobanilor și al oilor mai iese uneori la suprafață și de aici vine culoarea roșie a lacului.

Lacul Roșu, străjuit de poarta ferecată a Cheilor Bicazului

O altă minunăție a acestei naturi incredibile sunt Cheile Bicazului, de o frumusețe capabilă să-ți oprească răsuflarea. De-a lungul miilor de ani, râul Bicaz a săpat în stâncă și astfel s-a format acest traseu incredibil, străjuit de pereți de piatră, înalți de 200-300 de metri, de-o parte și de alta a drumului. Mergând pe chei, strâmtoarea devine din ce în ce mai îngustă și ajunge la Poarta Iadului și gâtul Iadului. Aici stâncile se înalță deasupra drumului și a ochiului privitorului, amenințătoare, impozante și uluitoare, în același timp. Acest traseu este una dintre minunile naturale ale Europei, fiind adesea preferat de pasionați ai muntelui de peste tot din lume. Iar dacă mai punem la socoteală floarea de colț și arborele tisa, peisajul devine absolut spectaculos.