Laura, fetița voluntar ce face diferența în rândul unei comunități de copii de la țară. Sau cum iubirea de oameni și dăruirea valorează cât tot aurul din lume

Laura Anghel are 13 ani și dacă ar fi să ne uităm în catastiful asociației Apeal, din care face parte, am afla că e general manager al unei echipe de mai mulți manageri zonali ce încearcă să ducă la îndeplinire mai multe proiecte de educație pentru copiii din Ciocănești, Dâmbovița. Manager la 13 ani suna puțin pompos, așa că am vrut să aflu ce o califică pe ea pentru o astfel de funcție. Am plecat din Ciocănești cu lacrimi în ochi, iar acum o să vă explic de ce.

Laura s-a născut într-o familie de la țară, cu extrem de puține posibilități. La scurt timp după nașterea ei, tatăl a părăsi-o și pe ea și pe mama ei. De atunci Laura crește doar cu Tudorița, o femeie simplă, dar extrem de implicată și conștiincioasă în meseria de părinte. Și, mai presus de orice, cu un suflet imens.

La 7-8 ani, soarta a făcut ca Laura să-l întâlnească pe Șerban Moldoveanu, un antreprenor bucureștean care s-a mutat la Ciocănești și a simțit nevoia să se implice în educația copiilor din sat. Așa a început să organizeze școli de vară și tabere la el în curte. A participat și Laura la una dintre ele și după câteva ore s-a integrat atât de bine încât a început să coordoneze copii și să adopte atitudinea de lider. Când a simțit că este greu, a aflat de undeva că există o platformă ce oferă ajutor financiar profesorilor și educatorilor dedicați și s-a apucat singură, să înscrie proiectul la care lucra cu Șerban. Imediat a obținut finanțare. Și așa a început să se ridice cabana de la munte, poate singura cabană făcută exclusiv de copii, de la fundație până la acoperiș, cu scopul de a învăța să aplice informații și cunoștințe utile mai târziu, în viața lor.

Mai mult decât atât, Laura este unul dintre cei mai de seamă voluntari din Ciocănești. În fiecare an merge din casă în casă, face anchete sociale, caută sponsori și se asigură că Moș Crăciun ajunge la toți copiii.

Și poate că nu aș fi crezut dacă nu aș fi văzut cu ochii mei ce fel de copil e Laura, la fel cum nu aș fi crezut dacă nu aș fi fost la ea acasă și nu aș fi vorbit cu mama ei, cu prietenii și nu aș fi stat la masă cu ei.

O poveste care ne arată că visele pot avea culori frumoase și acolo unde tot fundalul este gri.

Laura, care e momentul tău preferat din zi?

Momentul meu preferat din zi este atunci când am întâlnirile cu colegii mei din CTS (Clubul Tinerilor de Succes) și îi ajut să rezolve ce nu știu, să lucreze în Drive sau să caute informații pe internet. Și cred că asta îmi place cel mai mult.

Descoperă povestea Laurei, fetița ce face diferența în rândul unei comunități de copii de la țară: 

La ce te gândești când pui capul seara pe pernă? La ce visezi?

Uneori visez că o să ajung să lucrez cu copiii, să îi ajut și uneori mai visez că o să ajung fotbalistă.

Ai vrea să joci fotbal profesionist?

Da, îmi place foarte mult.

În ce clasă ești și la ce liceu vrei să mergi?

Sunt clasa a șaptea, însă la liceu încă nu m-am gândit.

Dar vrei la București?

Da, la București sigur.

De ce?

La București pentru că acolo o am pe prietena mea, Andra și pot rămâne la ea, la București pot merge la un liceu mai bun, iar asta mă determină să fac un liceu acolo.

Care e materia ta preferată?

Materiile mele preferate sunt româna și matematica.

Și cum se împacă acestea două?

Mai mult îmi place matematica, dar și româna.

Care e profesorul care te inspiră cel mai mult?

Doamna de engleză.

Când ai făcut prima ta faptă bună?

Cred că atunci când am început să mă implic în proiectul Moș Crăciun Comunitar și asta fac de 3 ani. Primii doi ani am fost manager zonal, iar anul trecut am fost manager coordonator.

Ce înseamnă Moș Crăciun Comunitar?

Moș Crăciun Comunitar înseamnă că mergem prin patru sate și strângem copiii nevoiași la care nu poate ajunge Moș Crăciun.

Cum vă dați voi seama că la acești copii nu poate ajunge Moș Crăciun?

Noi ne dăm seama în urma unei anchete sociale pe care o facem fiecărui copil. Punem diferite întrebări, ei ne răspund și aflăm care sunt copiii nevoiași. În plus, fiecare manager zonal își cunoaște copiii din sat.

Și apoi le faceți cadouri?

Apoi facem o scrisoare în care ei îi scriu lui Moș Crăciun, apoi strângem sponsori din București și din diferite orașe, le dăm sponsorilor atâtea scrisori câte vor să primească, ei ne anunță când sunt gata cadourile, noi organizăm o serbare, îl aducem pe Moș Crăciun și oferim cadourile fiecărui copil.

Cine vă ajută cu sponsorii?

Ne-a mai ajutat și Andra de la Narada.

În afară de Moș Crăciun Comunitar, în ce proiecte mai ești implicată?

Mai sunt manager coordonator la SEN (satul educației non formale) unde noi, copiii, am construit o cabană. Am bătut fiecare cui, am pus fiecare bolțar și atunci când mergem acolo simțim că mergem acasă la noi. Cred că Șerban a vrut să construim noi această cabană ca să vedem prin câtă muncă trebuie să trecem și dacă stricăm ceva să ne gândim că va trebui să mai muncim încă o dată ca să o construim la loc.

Câți copii sunteți?

Suntem mulți, cred că peste 20 de copii.

De cât timp construiți cabana?

Cred că de trei ani.

Ce înseamnă că ești manager de proiect?

În perioada aceasta facem întâlniri online, vorbesc cu copiii, îi învăț cum să lucreze în drive, să caute informații, cum să-și organizeze timpul. În plus caut și sponsori.

Și vara mergeți acolo?

Da, vara mergem acolo. Avem tabere tehnice în care încă mai lucrăm la cabană. Cabana e gata, putem dormi în ea, dar mai sunt lucruri de făcut. Avem și tabere educaționale, de management… Anul acesta vom avea o echipă de management la SEN care ne va învăța gestionarea banilor și alte lucruri pe care trebuie să le știe un manager.

Ce înseamnă pentru tine voluntariatul?

Voluntariatul înseamnă să pot să ajut pe oricine fără să primesc ceva în schimb.

Și de ce vrei să faci asta?

De mică am avut dorința de a ajuta copii și oameni aflați în dificultate. Mi-a plăcut foarte mult să aibă și ei ce am avut eu.

Dar ce ai avut tu? Tu ești bogată?

Nu, nu sunt bogată, dar… Eu l-am avut pe Șerban și am vrut să-i îndemn și pe ei să meargă la el, să-i ajut.

Ai avut un mentor, asta spui?

Da, Șerban este mentorul meu.

Ce ai vrea să te faci când vei fi mare?

Încă nu m-am gândit, dar tot ce am în minte este să lucrez cu copiii.

Și crezi că vei ajunge să câștigi bani din meseria pe care ți-o alegi?

Depinde, încă nu știu dacă voi lucra cu copiii pentru bani, sau voi face asta voluntar.

Sunt importanți banii în viață?

Nu, nu cred.

Dar dacă ai avea acum foarte mulți bani, ce ai face cu ei?

Cred că aș da proiectelor mele, să se poată face și aș ajuta copiii, bătrânii…

Nu ți-ai lua și tu o bicicletă sau un joc video?

Nu.

Cum traduci tu termenul de responsabilitate?

Cred că îl traduc prin: dacă ți-ai propus să faci ceva, trebuie să faci și dacă ți-ai propus să fii manager la oricare proiect, trebuie să-l duci până la capăt. Nu trebuie să-l lași să se chinuie alții să facă treaba ta, când tu puteai să-l duci la bun sfârșit.

Tu ești o persoană responsabilă?

Da.

Dar cum traduci tu termenul de siguranță? Ce înseamnă pentru tine să fii în siguranță?

Să fiu înconjurată numai de oameni buni.

Cine te face pe tine să te simți în siguranță?

Andra, mama, Șerban…

Ca cine ai vrea să fii când vei fi mare?

Ca Andra.

Cum ai cunoscut-o pe Andra?

Pe Andra am cunoscut-o printr-un proiect SEN (Satul educației non formale). I-am scris pe platforma Narada pentru o sponsorizare, ea a văzut o poză cu mine lucrând la proiect, a venit într-o tabără la noi, ne-am împrietenit mai mult, a fost ziua ei și de atunci suntem prietene.

Povestește-mi despre Șerban, mentorul tău…

Șerban cred că a adus mai multă fericire și mai multă organizare în viața mea.

Cum arată o zi din viața ta?

Mă scol la ora 9.00, intru pe Zoom de la 10.00 la 12.00 ori pe tema proiectului SEN, ori pe tema proiectului Școala de vară, fac o mică pauză și apoi intru din nou, de la 13.00 la 15.00 să lucrez la SEN sau la Școala de vară.

Care sunt pasiunile tale?

Cea mai mare pasiune este fotbalul, apoi îmi place foarte mult să pictez și cea care le întrece pe toate este să lucrez cu copiii.

Te consideri un copil norocos?

Da.

De ce?

Că i-am cunoscut pe Șerban și pe Andra și cred că așa pot să-mi îndeplinesc dorința de a lucra cu copiii și pot să învăț foarte mult de la ei.

Ai avut o jucărie preferată în copilărie?

Da. Era o păpușă Maya care vorbea. Păpușa asta mi-am dorit-o de la Moș Crăciun, în primul an de Moș Crăciun Comunitar care s-a organizat la mine la grădiniță. Doamna educatoare i-a spus mamei mele că trebuie să scriu o scrisoare către Moș Crăciun și să-mi aleg ce vreau. Mama i-a scris chiar ce mi-am dorit, această păpușă Maya. Deoarece eu nu mai am frați, faptul că vorbea și mânca îmi dădea sentimentul că pot să-mi petrec timpul cu ea.

Care e cel mai frumos cadou pe care l-ai primit tu?

Un cadou frumos reprezintă Andra și Șerban pentru mine.

Poți să-mi spui trei lucruri importante pentru o viață fericită?

Dăruirea, organizarea și implicarea.

Care ar fi cel mai mare vis al tău pentru ziua de mâine? Ai vrea să te trezești mâine și să se întâmple ce?

Să pot în perioada aceasta să merg și să le duc ceva oamenilor, orice ar avea ei nevoie.

---

În timp ce am stat la povești cu Laura, mama ei, Tudorița scotea pe masă prăjitură cu gem și apă minerală. Nu m-am putut abține și simțind nevoia să scormonesc cât mai mult în viața lor, i-am adresat și ei câteva întrebări:

Când a apărut Laura în viața dumneavoastră?

Laura a apărut în viața mea cam târziu. Aveam 30 de ani și trecuseră 10 ani de căsnicie. A apărut după trei încercări nereușite.

V-o doreați mult?

Foarte mult. A fost un dar de la Dumnezeu Laura. A fost o minune. Și este o minune în continuare. La vârsta de cinci luni și jumătate a avut o cumpănă și nimeni nu-mi garanta că scapă. În două săptămâni a avut două operații. Dar Dumnezeu a fost mare și am avut noroc de ea.

Cum e Laura azi?

Laura e un copil cred că prea bun pentru mine. Rugile mele către Dumnezeu au ajuns acolo unde trebuie. Laura este exact așa cum mi-am dorit-o: cuminte, învață foarte bine și ce mi-am dorit eu cel mai mult și am învățat-o de mică, este să iubească lumea. Mereu îi spuneam: iubind te faci iubită”.

Dumneavoastră ați învățat-o să dăruiască, să facă fapte bune, să fie voluntară?

Nu neapărat eu. De mică a fost ea așa. Așa a simțit ea nevoia să fie. Și la școală se juca cu copiii care erau dați la o parte. Aveam o băbuță în sat și Laura prefera să stea toată ziua cu băbuța că era singură, în loc să se joace cu copiii. Veneam de la servici și o găseam la băbuță. Și îmi spunea: „Stau cu mama Ioana că nu are cu cine să stea de vorbă”. Într-o zi îmi amintesc că mi-a cerut bani să-și cumpere ciocolată. M-am mirat pentru că Laura nu cere niciodată bani. După aceea mi-a spus: „Știi de ce am cumpărat ciocolată? Pentru mama Ioana că avea poftă”.

Știu că o creșteți singură. Vă e greu financiar?

Greu ar fi, dar încerc să merg mai departe. În afară de serviciu, am făcut orice ca să câștig un ban în plus, să am pentru Laura.

Laura niciodată nu a cerut nimic. Când am plecat prima dată la mare, am simțit-o că-și dorește. Avea vreo șapte sau opt ani, dar ea niciodată nu cerea nimic, doar mă întreba dacă mai avem bani.

Ce vreți să se facă Laura când va fi mare?

Ce-și dorește ea. De mică i-am zis să facă ce-și dorește. Și am ajutat-o, am fost acolo unde trebuia când Laura a avut nevoie.

Vă amintiți o poveste emoționantă cu Laura când era mică?

A fost prima tabără când a plecat. A început să meargă la Școala de vară de foarte mică. Avea opt ani când mergea la Șerban în curte, la Școala de vară. Acolo stătea câte două-trei zile ca să se obișnuiască cu ideea de tabără. Laura a venit la mine și mi-a spus la ureche: „Vreau să rămân și eu aici”. Eu n-aș fi lăsat-o pentru nimic în lume pentru că nu a stat niciodată fără mine. M-a încurajat și Șerban și mi-am călcat pe suflet și am lăsat-o, dar aș fi dormit la el la poartă.