Liana Costea, antrenoarea care dă viață visurilor micilor sportive din mediu rural: „Ceea ce eu am putut să le ofer unor copii de acest gen a fost casa mea, în care au stat, munca, implicarea, cunoștințele mele”

Liana Maria Costea poate fi găsită în „manualele” sportive, dar nu ca performanță în nume propriu, ci ca antrenoarea zecilor de performanțe ale tinerelor care s-au îndrăgostit de handbal.

S-a întâlnit cu lumea sportului în frageda copilărie și i-a declarat, atunci, veșnicia. A urmat toate gradele didactice pentru a ajunge ea însăși un reper pentru tânăra generație.

Am surprins-o plângând pe tot parcursul interviului, iar lacrimile apăreau în ochi când avea în minte secvențe în care a oferit mai mult decât i s-a cerut, sau secvențe în care fetele pe care le-a găzduit în propria casă au ajuns oameni mari.

Le cunoaște pe toate, le-a susținut pe toate și păstrează legătura cu cele care au văzut la Liana un mod diferit de a antrena pe teren.

Și-a dedicat întreaga carieră lor și nu doar pentru a le susține pentru performanța sportivă, ci și pentru rezultate școlare.

Cine este Liana Maria Costea, cea care a îmbrățișat cariera sportivă?

M-am născut în pitorescul oraș medieval Sighișoara într-o familie de oameni simpli (tata muncitor, mama educatoare). Am urmat cursurile primare și gimnaziale la școala din cartierul unde locuiam, iar cursurile liceale la Liceul „Joseph Haltrich”, profil filologie.

În clasa a VI-a am început să practic handbalul la Sighișoara, la insistențele domnului profesor Cîrlig Ioan care venise la schiat, cu cei doi băieți ai săi, în zona unde locuiam. Însistențele au fost făcute mamei, pentru care școala era pe primul plan și pentru că stăteam la periferia orașului pierdeam timp pentru a merge la antrenament și înapoi acasă. Pe atunci copiii nu erau duși de părinți peste tot, urcați în mașină la scară și coborâți din mașină la scară. Ne descurcam singuri. Dacă ne doream ceva ne asumam singuri pentru a ne îndeplini dorința.

Liana Maria Costea: „Am intrat între fete, le-am explicat și demonstrat ceea ce le ceruse domnul profesor să execute, iar ele parcă erau burete, așa absorbeau toate informațiile transmise”

Deoarece în clasa a VII-a am avut cu mama o discuție referitoare la drumul pe care urma să merg în viață (dorința ei fiind de a urma o carieră în domeniul medical, eu refuzând categoric această idee), am venit cu propunerea de a deveni cadru didactic, implicit profesor de educație fizică și sport începând să iubesc sportul pe care îl practicam, handbalul. Ideea a fost acceptată de mama, fiind la rându-i cadru didactic, iar în anul 1995 am fost admisă la Facultatea de Educație Fizică și Sport din cadrul Universității „Babeș Bolyai” Cluj-Napoca.

În urma admiterii la facultate și terminării etapei junioratului la Clubul Sportiv Școlar Sighișoara, cu care am participat, în cei 10 ani de activitate, la 3 turnee finale pe țară, am fost cooptată în echipa de handbal a universității, echipă care în sezonul competițional 1995-1996 a promovat în Prima Liga Națională.

În 1999 am finalizat studiile universitare și m-am întors în Sighișoara unde m-am încadrat în învățământul preuniversitar, în cadrul Clubului Sportiv Școlar Sighișoara, pe catedra de atletism, ramură sportivă pe care nu o practicasem și ale cărei taine nu le cunoșteam.

În vara lui 2000 m-am titularizat la Școala Gimnazială „Zaharia Boiu” din Sighișoara, pe clase cu program sportiv, tot catedra de atletism, lucru care mă nemulțumea. Am început, ca voluntar, să particip la orele de antrenament cu fosta mea antrenoare, doamna profesor Tomuleț Maria, la grupele cu care ea lucra. Acolo eram în elementul meu. Era lumea mea. Era lumea pe care eu o cunoșteam și pe care o iubeam. Mergeam cu dânsa în deplasări, intram cu fetele la antrenament, le explicam și demonstram. Încercam să fiu un model pentru ele.